Văzând pe cineva care studia argumentele ipotetice, Epictet a spus “Aceasta este legea pe care o urmăm în silogisme și anume că trebuie să acceptăm ceea ce rezultă din ipoteze”. Însă mai importantă decât aceasta, este legea vieții, care ne cere să acționăm în armonie cu natura. Iar dacă ne dorim ca în orice chestiune și în orice circumstanță să respectăm ceea ce este natural, este clar că nu trebuie să lăsăm să ne scape ceea ce este în armonie cu natura și să nu acceptăm ceea ce este în contradictoriu cu ea.

    La început, filosofii ne instruiesc în teorie, care este ușoară, apoi ne îndrumă către lucrurile grele. În teorie nu este nimic care să ne îndepărteze de la ceea ce este predat. În viața de zi cu zi multe sunt lucrurile care nu pot distrage atenția. Este caraghios cel care spune că dorește să înceapă cu problemele vieții, căci nu este deloc ușor să începi cu ce este mai greu. 

    Acesta trebuie să fie argumentul pe care să-l folosim cu părinții supărați pe copiii care studiază filosofia: “Greșesc tată și nu știu ce este corespunzător și potrivit pentru mine. Dacă acest lucru nu poate fi învățat sau predat, de ce să te superi pe mine? Dar dacă poate fi învățat, învață-mă; iar dacă nu poți, permite-mi să învăț de la cei care spun că știu să-l predea. Crezi că eu vreau să cad în greșeală și să rătăcesc binele? Sper că nu crezi asta. Atunci care este cauza greșelilor mele? Ignoranța. Nu vrei pentru mine să scap de ignoranță? A fost cineva vreodată învățat cu mânie arta de a cânta sau conduce corăbii? Crezi oare că prin intermediul mâniei tale voi putea învăța eu arta vieții?” Doar cel care a arătat aceste intenții poate folosi acest argument. Dar un om care studiază logica și participă la lecțiile filosofilor doar pentru a impresiona la un banchet cu cunoștințele sale, ce alt scop are decât de a căuta să câștige admirația senatorului care este așezat lângă el? Căci acolo oportunitățile de câștiguri sunt așa de mari, încât ce pare aici bogăție acolo sunt doar fleacuri. Din acest motiv este dificil pentru un om să fie stăpân peste impresiile sale, acolo unde lucrurile care îi distrag judecata sunt puternice.

    Cunosc un om care se agăța de genunchii lui Epaphroditus și i se plângea că a rămas numai cu un milion și jumătate de dinari. Ce a făcut Epaphroditus? Crezi că râs de acel om, precum făceam noi, sclavii lui? Nu, cu uimire a spus “Om nefericit, cum ai putut tu răbda în tăcere?”

    Odată, Epictet a corectat un elev care citea dintr-un tratat despre argumentele ipotetice. Văzând că profesorul care îi dăduse să citească acel tratat râde de elev, Epictet i-a spus acestuia: “Râzi de tine însuți. Tu ești cel care nu l-a pregătit pe acest tânăr și nici nu ai verificat dacă este capabil să înțeleagă aceste lucruri. Sau ai vrut doar să-l folosești ca și cititor?” Cum se face, spunea el, că atunci când o minte nu este capabilă să urmărească un argument complex, o considerăm totuși capabilă să aducă laude sau învinuiri și să formeze judecăți cu privire la ce este bun sau rău? Și dacă un asemenea om aduce o vină cuiva, îi pasă persoanei respective? Sau dacă aduce laude, se entuziasmează acel om, când persoana care l-a lăudat nu descurcă cu lucruri așa simple precum silogismele ipotetice? 

    Aici începe viața trăită filosofic, când un om descoperă starea adevărată a facultății sale conducătoare. Când un om înțelege că aceasta este într-o stare slabă, nu o va întrebuința în lucruri dificile. Dar, în realitate, chiar dacă oamenii nu pot să digere o bucățică, ei cumpără un întreg tratat și încearcă să-l devoreze. Acesta este motivul pentru care suferă de indigestie. De aici vin colici, scurgeri și febre. Asemenea oameni ar trebui să aibă în vedere care sunt limitele propriilor abilități. 

    În probleme de teorie este ușor să convingi o persoană ignorantă. În viața reală nimeni nu se oferă de bunăvoie să fie cercetat și toți ne supărăm pe cel care ne examinează. Totuși, Socrate ne învață să nu trăim o viață neexaminată.