Orice greșeală presupune un conflict. De vreme ce acela care greșește dorește să facă ce trebuie, nu să greșească, este evident că nu face ceea ce dorește. Căci ce dorește un hoț? Ceea ce este în interesul său. Dacă a fura nu este în interesul său, atunci el nu face ceea ce dorește.
Este în natura ființei raționale să-i displacă conflictul. Atâta vreme cât omul nu înțelege că este în conflict cu el însuși, nimic nu-l poate opri să facă aceste lucruri contradictorii. Însă, atunci când înțelege, nu are ce face decât să abandoneze conflictul și să-l evite; la fel cum un om este obligat să renunțe la un neadevăr atunci când îl descoperă, deși până să aibă această impresie, îl accepta ca și cum ar fi fost adevărat.
Este puternic în arta argumentării și este capabil să încurajeze și să corecteze pe alții acela care îi poate arăta fiecărui om în parte conflictul care determină greșeala și care îi poate arăta limpede cum nu face ceea ce dorește și face ceea ce nu dorește. Căci dacă îi vei arăta asta, omul se va îndepărta de greșeală din proprie inițiativă. Însă dacă nu îi poți arăta asta, să nu te miri că el persistă în greșeala sa. El face aceste lucruri deoarece are impresia că așa este bine. Acesta este motivul pentru care Socrate, încrezându-se în capacitățile sale, obișnuia să spună “Nu o să aduc alți martori în sprijinul meu, întotdeauna sunt mulțumit cu cel cu care vorbesc. Pe el îl aduc martor, votul său îl cer și cuvântul său este de ajuns pentru mine.“
Socrate știa ce mișcă sufletul rațional, ce îl înclină într-o parte sau alta, chiar și fără voia lui. Arată-i facultății conducătoare conflictul în care se află și ea îl va abandona. Dacă nu i-l arăți, este vina ta, nu a celui care refuză să te asculte.