Nu lăsa ca ceea ce la altul este împotriva naturii să devină un rău pentru tine. Nu te-ai născut să iei parte la înjosirea și nefericirea altora, ci să fii fericit împreună cu ei. Dacă un om este nefericit, amintește-ți că este nefericit din vina sa, deoarece Zeul a creat toți oamenii capabili să fie fericiți și netulburați. Pentru asta a dăruit omului unele lucruri care să fie ale lui și altele care să nu fie ale lui. Unele lucruri sunt supuse pierderii, sunt supuse piedicilor și constrângerilor; acestea nu aparțin omului. Însă cele care nu pot fi supuse piedicilor aparțin omului. Zeul a lăsat adevărata natură a binelui și a răului printre lucrurile pe care le-a acordat omului ca să fie ale lui. Este normal ca El, care se îngrijește de noi și ne protejează precum un tată, să facă asta.
“Dar tocmai m-am despărțit de cineva și a fost tulburat de asta.“
De ce a considerat ceva ce nu-i aparține ca fiind al său? Atunci când s-a bucurat să te vadă, nu s-a gândit că ești muritor? Nu s-a gândit că poți pleca altundeva? Prin urmare, el plătește prețul propriei sminteli. Însă tu de ce plângi și pentru ce? Nici tu nu ai studiat această deosebire? Și tu, la fel ca o sărmană femeie, ai considerat că te vei bucura întotdeauna de lucrurile care îți aduc plăcere, precum locuri, oameni sau conversații? Iar acum stai și plângi că nu poți să vezi aceeași oameni și că nu poți să-ți petreci timpul în aceleași locuri? Îți meriți cu adevărat soarta, să fii mai jalnic decât ciorile sau corbii. Ele pot zbura unde vor, își pot schimba cuibul și pot traversa mări, fără să se lamenteze și fără să regrete ce au lăsat în urmă.
“Da, însă ele pot să facă asta deoarece nu sunt ființe raționale.“
Am primit rațiunea de la zei pentru a suferi și pentru a fi nefericiți? Pentru a ne petrece viața în nenorocire și în jale? Sau ai vrea ca oamenii să fie nemuritori și să nu poată pleca niciunde? Să nu călătorim niciunde și să prindem rădăcini precum plantele? Dacă un prieten apropiat pleacă undeva trebuie să stăm și să plângem? Iar apoi, dacă se întoarce, să dansăm și să batem din palme precum copiii?
Nu mai bine ne înțărcăm și noi într-un final, și ne amintim învățăturile filosofilor? Sau le-am ascultat ca și cum ar fi fost simple povești? Ei ne spun că această lume este o singură cetate; că substanța din care a fost construită este una singură și totul se întâmplă într-un ciclu, un lucru face loc altuia, ceva trebuie să dispară pentru ca altceva să apară; că unele lucruri trebuie să rămână în loc, iar altele să se miște; și că universul este populat cu prieteni, în primul rând zeii, și apoi oamenii, pe care natura i-a creat ca o mare familie, unii dintre ei să rămână împreună, alții să se despartă. Iar noi trebuie să ne bucurăm de cei pe care îi avem alături, fără să ne întristăm de cei care ne părăsesc.
Omul s-a născut cu un caracter nobil și cu capacitatea de a disprețui lucrurile care nu depind de voința sa. Pe lângă acestea, a mai primit și darul de a nu fi înrădăcinat sau fixat în pământ, fiind capabil să călătorească într-un loc sau altul, fie pentru că așa îi dictează împrejurările, fie pentru a vedea lumea.
Aceasta a fost soarta lui Ulise, care a cunoscut mulți oameni, precum și orașele și obiceiurile acestora. Înainte de Ulise, a fost soarta lui Hercule să umble în lumea largă, să observe legea și nemernicia oamenilor, să curețe lumea de nemernici și să aducă domnia legii. Cu toate acestea, câți prieteni nu și-a făcut el în Teba, în Argos sau în Atena? Și câți prieteni nu a câștigat în călătoriile sale? S-a și căsătorit și a făcut copii, atunci când a considerat că este momentul potrivit. Iar când i-a lăsat, a făcut-o fără să se lamenteze și fără să regrete, nu ca și când i-ar fi lăsat orfani, deoarece el știa că niciun om nu este orfan, ci toți au un tată care se îngrijește de ei fără încetare. Căci pentru el nu era doar o simplă poveste că Zeus este tatăl tuturor oamenilor. El credea asta și îi spunea tată, și în tot ceea ce făcea se gândea la el. Astfel, a putut Hercule să trăiască fericit în toate locurile prin care a fost. Iar fericirea nu poate să coexiste cu dorința pentru ceva ce lipsește. Pentru a fi fericit, trebuie să ai tot ce îți dorești, precum o persoană sătulă, care nu simte nici sete, nici foame.
“Dar Ulise își dorea să fie alături de soția sa. Din cauza asta a plâns, așezat pe stâncă.“
Îl urmezi pe Homer și poveștile sale în orice? Dacă Ulise chiar a plâns, nu înseamnă că era nefericit? Și ce om bun este nefericit? Dacă Zeus nu are grijă de oamenii săi, astfel încât aceștia să fie fericiți, precum este El, atunci universul este cu adevărat administrat greșit. Însă este contrar legii și nu este drept să afirmi asta, așadar, dacă Ulise a plâns și s-a lamentat, nu a fost un om bun. Căci cum poate fi cineva om bun, dacă nu știe cine este? Și cum ar putea ști cine este și, în același timp, să uite că toate lucrurile din lumea asta sunt supuse dispariției și că este imposibil pentru un om să rămână împreună cu altul pentru totdeauna? Să îți dorești ceva imposibil este o gândire proastă și de sclav. Înseamnă să devii un străin în lume și să lupți împotriva Zeului prin opiniile tale, singurul mod în care poți lupta împotriva lui.
“Mama mea plânge atunci când sunt plecat.“
De ce nu a învățat aceste lecții? Nu spun că nu trebuie să facem ceva pentru a o ajuta să nu plângă. Eu spun că nu trebuie să ne dorim musai ceva ce nu ne aparține. Tristețea altuia nu este treaba mea. Tristețea mea este treaba mea și este musai să-mi temperez tristețea, deoarece asta este în puterea mea. Însă tristețea altuia voi încerca să o temperez atât cât pot, fără să fie musai. Altfel, aș lupta împotriva Zeului, m-aș împotrivi lui Zeus și administrației sale divine. Pedeapsa pentru această luptă și această nesupunere va fi plătită nu numai de copiii copiilor mei, ci și de mine însumi, zi și noapte, speriat de coșmaruri, tulburat, tremurând la orice știre primită, având liniștea dependentă de scrisorile altora.
“A venit cineva cu vești de la Roma. Numai să nu fie vești rele!“
Ce rău ți se poate întâmpla într-un loc în care nici nu ești?
“Vești din Grecia. Numai să nu fie vești rele!“
În felul ăsta, orice loc îți va provoca suferință. Nu este de ajuns că ești nenorocit acolo unde te afli? Trebuie să fii nenorocit și peste mări și țări, prin intermediul scrisorilor? Așa vrei tu să fii în siguranță?
“Dar dacă prietenii mei de acolo au murit?“
Ce altceva s-a întâmplat, decât că au murit oameni care sunt muritori? Cum ai vrea să trăiești până la o vârstă înaintată, dar, în același timp, să nu moară niciunul dintre oamenii pe care îi iubești? Nu știi că într-o perioadă lungă de timp, multe asemenea evenimente au loc? Un om moare de boală, altul este ucis de tâlhari, iar altul de către tiran. Ger sau arșiță, mâncare stricată, călătorii pe uscat sau pe mare, furtuni și diverse alte pericole pun în pericol viața unui om, sau pot să-l trimită în exil, în solie sau în armată. Aceasta este natura lumii în care trăim și a oamenilor din jurul nostru. Stai în mijlocul acestor lucruri și plângi, nefericit și nenorocit, depinzând de altcineva sau altceva. Depinzând nu de unul sau doi, ci de mii de alți factori.
Acestea sunt lecțiile pe care le-ai primit de la filosofi? Asta ai învățat? Nu știi că viața se aseamănă cu munca unui soldat? Unul trebuie să stea de pază, altul să meargă în recunoaștere, iar altul să lupte. Nu este posibil ca toți să rămână unde sunt și nici nu ar fi bine așa. Dar tu refuzi să îndeplinești ordinele primite și te plângi când îți este impus ceva mai greu decât ești tu obișnuit. Nu înțelegi că, în măsura în care ține de tine, aduci toată armata într-o situație jalnică. Nu vezi că dacă toți ți-ar urma exemplul, nu ar mai săpa nimeni un șanț, nu ar mai ridica nimeni o palisadă, nu ar mai sta nimeni de pază și nu ar mai lupta nimeni, ci ar fi toți inutili.
Dacă ai fi marinar pe un vas, tu ai rămâne pe loc și nu te-ai mișca de acolo. Ești chemat să te sui pe catarg, refuzi. Ești chemat la proră, refuzi. Dacă astfel te comporți, cum să te suporte căpitanul vasului? De ce să nu te arunce peste bord ca pe ceva nefolositor, care-i încurcă pe ceilalți marinari și este un exemplu negativ pentru ei?
La fel este și aici. Viața se aseamănă cu o campanie militară, una lungă și complicată. Este treaba ta să îndeplinești munca soldatului și să faci totul la ordinele generalului, folosindu-te, dacă este posibil, de divinație pentru a-i afla voia. Nu există comparație între acest general și unul obișnuit, nici în ceea ce privește puterea și nici măreția spiritului. Ai primit o poziție importantă într-un oraș imperial, nu într-un loc uitat de lume; ești senator, nu pentru o perioadă scurtă de timp, ci pentru toată viața. Nu știi că un om aflat într-o asemenea poziție are prea puțin timp pentru afacerile proprii? Este adesea plecat de acasă, comandând sau servind sub un alt comandant, luptând în bătălii sau fiind judecător. Și cu toate acestea, tu spui că vrei să prinzi rădăcini și să fii legat de un loc, precum o plantă?
“Da. Deoarece este plăcut așa.“
Nu neagă nimeni asta. Și o supă caldă este plăcută. Compania unei femei frumoase este plăcută. Vorbești precum cei care-și fac din plăcere un scop în viață. Nu știi cine sunt cei care vorbesc așa? Epicurieni și desfrânați! Faci ce fac ei, gândești la fel ca ei, în timp ce reciți în fața noastră cuvintele lui Zenon sau ale lui Socrate. Alungă de la tine aceste lucruri străine cu care te-ai împodobit, căci nu ți se potrivesc. Oameni de felul acela nu doresc decât să doarmă liniștiți, fără să aibă obligații, să se trezească când vor, să caște și să se spele pe față, apoi să scrie și să citească după bunul lor plac, să discute despre lucruri mărunte și să fie lăudați de prietenii lor, indiferent ce ar spune, să facă o plimbare, după care să mănânce și apoi să se culce după cum le este obiceiul. Să spun mai multe? Poți să tragi și singur concluziile.
Hai, spune-mi ce fel de viață vrei să duci tu, care afirmi că admiri adevărul, că-i admiri pe Diogene și pe Socrate? Ce vrei să faci în Atena? Ce fac alții sau altceva? De ce declari că ești stoic? Cei care declară în mod fals că sunt cetățeni romani sunt aspru pedepsiți. Iar cei care pretind în mod fals un nume și o chemare atât de mare și de respectabilă, să scape nepedepsiți? Asta nu este posibil. Legea divină este puternică și imposibil de evitat. Ea acordă cele mai severe pedepse pentru cei care comit cele mai mari crime. Ce spune legea? “Lăsați-l pradă vanității și aroganței pe acela care pretinde însușiri care nu-i aparțin. Fie ca acela care nu se supune legii divine să ajungă un sclav josnic, să fie chinuit de durere, invidie și milă, să plângă și să fie nefericit.“
“Dacă trebuie să caut o persoană importantă și să-i bat pe la porți?“
Dacă rațiunea îți cere să faci asta, fie pentru patria ta, pentru familia ta sau pentru oameni în general, de ce să nu-l cauți? Îți este rușine să mergi la cizmar când ai nevoie de încălțări sau la grădinar când ai nevoie de salată? Nu trebuie să-ți fie rușine nici să mergi la cei bogați când ai nevoie de ceva ce pot ei oferi. “Da, însă nu sunt plin de admirație pentru cizmar“, spui tu. Nu-l admira nici pe bogat.
“Dar pe grădinar nu trebuie să-l lingușesc.“
Atunci nu-l linguși nici pe bogat.
“Și cum obțin ce vreau de la el?“
Ți-am spus eu să te duci și să obții de la el ce vrei sau să te duci și să faci ceea ce ține de tine?
“Atunci de ce să mă duc?“
Ca să știi că te-ai dus și că ți-ai făcut datoria de cetățean, de frate sau de prieten. Însă adu-ți aminte că te-ai dus la un cizmar sau la un grădinar, la cineva care, deși vinde scump ceea ce vinde, nu are nicio autoritate asupra lucrurilor importante sau nobile. Nu uita că te-ai dus să cumperi salată. O salată costă un obol, nu un talant.
Aplică același principiu și aici. Este vorba de o chestiune pentru care se merită să bat la poarta acelui om. Foarte bine, mă duc. Se merită să discut cu el. Prea bine, o să discut cu el. Însă să-i sărut mâna și să-l lingușesc, înseamnă să plătesc un talant. Asta nu o voi face. Nu este un beneficiu pentru mine să o fac. Și nu este un beneficiu nici pentru patrie sau pentru prietenii mei să distrug un bun cetățean sau un bun prieten.
“Dar dacă nu reușești, oamenii vor crede că nu te-ai străduit îndeajuns.“
Ai uitat de ce te-ai dus acolo? Nu știi că un om bun nu face nimic de ochii lumii, ci doar pentru a face ce este corect?
“Și ce câștigă dacă face ce este corect?“
Ce câștigă un om care scrie numele lui Dion corect? Faptul că a scris corect.
“Doar atât?“
Cauți o răsplată mai mare pentru un om bun decât să facă ceea ce este drept și nobil? La jocurile olimpice nu aștepți altă răsplată, ci ești mulțumit să fii încoronat câștigător. Ți se pare un lucru mărunt și lipsit de valoare să fii nobil, bun și fericit?
Dacă zeii te-au adus în această cetate, în care ești dator să îndeplinești munca unui bărbat, de ce mai tânjești după doică și după mamă? De ce permiți ca lacrimile femeilor să te miște și să te înmoaie? Nu vrei să încetezi să fii copil? Nu știi că acela care se comportă precum un copil, este cu atât mai ridicol, cu cât este mai înaintat în vârstă?
Spune-mi, când ai fost în Atena, nu ai vizitat pe nimeni?
“Am vizitat pe cine doream să vizitez.“
Fă la fel și aici. Vezi pe cine vrei să vizitezi și vizitează-l. Numai să nu o faci într-o condiție umilă. Fă-o fără vreo dorință sau aversiune cu privire la rezultat și o să fii bine. Asta nu depinde de faptul că vei fi primit înăuntru sau lăsat să aștepți la poartă, ci depinde de opiniile tale. Când ajungi să disprețuiești lucrurile externe și independente de voința ta și să nu consideri nimic altceva ca fiind al tău, cu excepția opiniei, gândului, impulsului, dorinței și aversiunii, ce loc rămâne pentru lingușeală și umilință? De ce tânjești încă după căminul tău liniștit și după locurile care îți erau familiare? Dacă le acorzi puțin timp, și aceste locuri îți vor deveni familiare la rândul lor. După aceea, dacă chiar ești atât de josnic, vei plânge și te vei lamenta din nou când le vei părăsi și pe acestea.
“Cum altfel să-mi demonstrez dragostea?“
Într-un spirit nobil, nu josnic. Căci este împotriva rațiunii să arăți un spirit josnic și demn de dispreț, să depinzi de alții și să cauți vină Zeului sau oamenilor. Demonstrează-ți dragostea, dar vezi să respecți aceste lucruri. Dacă această dragoste a ta sau cum vrei să o numești, te va transforma într-un sclav, înseamnă că nu este sănătoasă. Ce te împiedică să iubești pe cineva ca și cum ar fi un muritor, o persoană care poate să te părăsească oricând? Nu și-a iubit Socrate copiii? Ba da, însă a făcut-o ca un om care este liber și care știe că iubirea față de zei vine înainte. Astfel, el nu a eșuat în niciuna din îndatoririle unui om bun, nici în apărarea sa și când s-a stabilit pedeapsa, nici mai înainte, în armată sau când a fost membru în consiliu. Însă noi găsim din belșug tot felul de scuze pentru a avea un spirit josnic. La unii este vorba de un copil, la alții un părinte sau un frate. Nu se cade să fim nefericiți din cauza altei persoane, ci mai degrabă să fim fericiți datorită lor și mai ales, datorită Zeului, care ne-a creat pentru asta.
Dar Diogene, el nu a iubit pe nimeni? A fost atât de binevoitor și iubitor de oameni, încât a luat asupra sa atât de multe greutăți și suferințe trupești, pentru binele tuturor. Însă cum a iubit el? Așa cum trebuie să o facă un slujitor al lui Zeus, arătându-și grija pentru oameni, dar supunându-se Zeului. De aceea el a considerat întreaga lume, nu doar un anumit loc, patria sa. Când a fost făcut prizonier, nu a tânjit după Atena și după prietenii și tovarășii săi de acolo, ci s-a familiarizat cu pirații care l-au răpit și a încercat să-i facă oameni mai buni. Mai târziu, când a fost vândut, a trăit în Corint la fel cum trăia înainte la Atena. Și dacă ar fi ajuns printre perrhaebi, ar fi fost același lucru pentru el.
Așa se obține libertatea. Acestea au fost cuvintele lui Diogene: “De când Antistene m-a eliberat, am încetat să mai fiu un sclav.“ Cum l-a eliberat? Ascultă ce spune el însuși: “Antistene m-a învățat să disting între ce este al meu și ce nu este al meu. Proprietățile nu-mi aparțin. Rude, prieteni, persoane pe care le cunosc, reputație, locuri familiare, conversații cu alți oameni, nimic din toate acestea nu sunt ale mele.“ În cazul acesta, ce îți aparține? “Puterea de a mă folosi de impresii. El mi-a arătat că posed această putere liberă de orice piedici sau constrângeri. Nimeni nu mă poate împiedica, nimeni nu mă poate obliga să mă folosesc de ele altfel decât voiesc. Cine mai are putere asupra mea de acum înainte? Filip? Alexandru? Perdiccas? Regele Regilor? Cum ar putea?“
Nu vei ajunge sclavul altui om, decât dacă, cu mult înainte, ai permis să devii sclavul lucrurilor. Cine îl mai poate numi sclav pe acel om care nu se lasă stăpânit de plăcere, durere, reputație sau bogăție și care poate, dacă asta consideră necesar, să-și lepede trupul în fața unui tiran și să părăsească această lume? Cine mai este stăpânul său? Dacă Diogene și-ar fi căutat plăcerea locuind în Atena și ar fi permis vieții trăite acolo să stăpânească asupra sa, atunci ar fi fost la mila oricui și oricine ar fi fost mai puternic decât el ar fi putut să-i provoace suferință. Poți să-ți imaginezi cum s-ar fi lingușit pe lângă pirați să-l vândă unui atenian, astfel încât să poată revedea frumosul Pireu, zidurile lungi și Acropola. Cum le-ar fi văzut? Precum un sclav josnic. Ce bine i-ar fi făcut să le vadă așa?
“Nu așa. Eu le voi vedea ca un om liber.“
Arată-mi cum ești tu liber. Să presupunem că cineva, nu contează cine, te prinde și te duce undeva departe de locurile tale familiare, spunând “De acum înainte ești sclavul meu, deoarece este în puterea mea să te împiedic să trăiești unde dorești tu. Este în puterea mea să-ți relaxez servitutea sau te umilesc. Numai când vreau eu poți să te întorci la Atena și să te bucuri din nou.“ Ce îi vei spune acestui om care te duce în captivitate? Poți găsi pe cineva care să te elibereze? Sau nu vei îndrăzni să-l privești în față și, fără să comentezi altceva, îl vei implora să te elibereze? Omule, trebuie să te îndrepți cu bucurie către închisoare, mergând pe picioarele tale, nu târât de către temnicer! Ce? Nu vrei să trăiești în Roma, deoarece ți-e dor de Atena? Când vei muri o să te plângi că nu o să mai vezi Atena și că nu o să te mai plimbi prin Lyceum?
Pentru asta ai călătorit pe alte meleaguri? Pentru asta ai căutat pe cineva de la care să înveți? Ce să înveți? Cum să rezolvi cu ușurință silogisme sau cum să urmărești un argument ipotetic? Pentru asta ți-ai părăsit patria, frații, prietenii, rudele? Să înveți despre astea și apoi să te întorci acasă? Nu ai călătorit pe alte meleaguri pentru a obține o minte statornică și liberă de tulburări? Nu ai făcut-o pentru a te pune la adăpost de rău, pentru a nu mai blama și pentru a nu mai acuza pe nimeni niciodată, pentru ca nimeni să nu mai fie capabil să îți aducă vătămări și pentru ca astfel să poți să-ți trăiești nestingherit viața, în toate ipostazele sale?
Chiar ai făcut un schimb nemaipomenit! Pentru călătoriile tale ai primit silogisme, argumente cu premise echivoce sau ipotetice! Poți să mergi cu ele în piață și îți faci reclamă că le vinzi, ca un spițer.
Nu te prefaci mai bine că nu știi nici măcar ceea ce ai învățat, ca să nu condamni preceptele filosofilor ca fiind inutile? Ce rău ți-a făcut filosofia? Cu ce ți-a greșit Chrysippus, ca să arăți, prin acțiunile tale, că munca lui a fost degeaba? Nu-ți erau de ajuns relele tale de acasă? Ele îți provocau durere și suferință fără să fie nevoie să pleci altundeva și să adaugi altele.
Dacă îți vei face noi cunoștințe și prieteni, dacă alte meleaguri îți vor deveni dragi, vei avea și mai multe motive să plângi și să te lamentezi. De ce trăiești? Pentru a aduna suferințe, una după alta, și pentru a te face nefericit? Asta numești tu dragoste? Dacă dragostea despre care vorbești este un lucru bun, nu poate să-ți facă rău. Însă dacă este un lucru rău, eu nu am treabă cu ea, căci eu am fost creat pentru binele meu, nu pentru rău.
Care este antrenamentul potrivit? Lucrul fundamental și cel mai important, cu care trebuie să începi, este acesta: când devii atașat de ceva, nu-l privi precum ceva ce nu-ți poate fi luat, ci mai degrabă precum un vas de lut sau un pahar, păstrând în minte ceea ce este el, astfel încât să nu fii tulburat atunci când se sparge. Fă la fel și cu oamenii. Când îți săruți copilul, fratele sau prietenul, nu da frâu liber impresiei și nu permite entuziasmului să te ducă oriunde dorește. Controlează-l și ține-l în frâu, precum aceia care, în timpul unui triumf, stau în spatele generalilor victorioși pentru a le aduce aminte că sunt muritori. În același fel, și tu trebuie să-ți aduci aminte că iubești un muritor și că nimic din ceea ce iubești nu este al tău, îți este dat numai în momentul acesta, nu pentru totdeauna și nu inseparabil, la fel cum un ciorchine de struguri sau o smochină îți sunt date numai în sezonul potrivit. Cel care tânjește după ele iarna este nebun. Și tu, dacă tânjești după copilul tău sau după un prieten, atunci când nu îți este dat să-l ai, să știi că tânjești după o smochină iarna. Căci așa cum este iarna pentru smochină, la fel sunt și evenimentele care se întâmplă în univers pentru ce este luat de aici în urma lor.
Mai departe, de fiecare dată când ești încântat de ceva, înfățișează-ți o impresie contrară. Ce rău este în a-ți șopti în gând “Mâine vei muri“, atunci când îți săruți copilul; sau “Mâine, unul din noi va dispărea și nu ne vom mai vedea niciodată“, atunci când îți îmbrățișezi prietenul?
“Dar acestea sunt vorbe de rău augur.“
La fel sunt și unele incantații; însă câtă vreme fac bine, nu mă deranjează să le folosesc, cu condiția să fie folositoare. Dar tu numești de rău augur și alte lucruri decât acelea care semnifică un rău? Lașitatea este ceva de rău augur. La fel sunt și răutatea, tristețea, mâhnirea sau nerușinarea. Toate acestea sunt cuvinte de rău augur, însă nu mă feresc să le rostesc pentru a mă apăra de lucrurile pe care le reprezintă. Tu însă, numești de rău augur acele cuvinte care reprezintă un proces natural. Tot așa, poți să numești de rău augur recoltarea spicurilor de cereale, doar reprezintă distrugerea spicului, însă nu a lumii. Poți să numești de rău augur și căderea frunzelor toamna, preschimbarea smochinelor proaspete în smochine uscate sau a boabelor de strugure în stafide. Toate acestea reprezintă schimbări, dintr-o stare în alta. Nu reprezintă o distrugere, ci o nouă aranjare și distribuire a lucrurilor. Să pleci peste hotare este o mică schimbare. Moartea este o mare schimbare, nu din ceea ce este în ceva ce nu este, ci în ceva ce nu este acum.
“Atunci trebuie să încetez să exist?“
Nu vei mai exista tu, însă va exista altceva în locul tău, ceva ce lumea va necesita atunci. Nu ai venit pe lume atunci când ai dorit tu, ci atunci când lumea a avut nevoie de tine. Din acest motiv, omul înțelept și bun, amintindu-și cine este, de unde a venit și de către cine a fost creat, își îndreaptă atenția către un singur lucru: cum să-și ocupe locul cu disciplină și oferind ascultarea cuvenită Zeului. Este dorința Ta să trăiesc? Voi trăi precum un om liber și nobil, așa cum este dorința Ta, căci Tu mi-ai oferit lucrurile care-mi aparțin, libere de orice impediment. Nu mai ai nevoie de mine? Rămâi cu bine! Am stat până acum aici pentru Tine și pentru nimic altceva. Acum mă voi supune și voi pleca. “Cum vei pleca?“ La fel cum am stat, după cum este voia Ta, ca un om liber, ca un om care ți se supune, ca un om care a înțeles poruncile și opreliștile Tale. Dar atât timp cât rămân în slujba Ta, cine ai vrea să fiu? Persoană publică sau privată, senator sau om de rând, soldat sau general, pedagog sau cap al familiei? Orice loc sau orice poziție îmi vei încredința, “voi muri o mie de morți și tot nu o voi abandona“, după cum spunea Socrate. Unde vrei să fiu? În Roma, Atena, Teba sau Gyaros? Doar amintește-ți de mine acolo unde sunt. Dacă mă vei trimite într-un loc în care oamenii nu pot trăi așa cum o cere natura lor, voi părăsi această viață, nu din nesupunere față de Tine, ci ca și cum mi-ai fi dat semnalul să mă retrag. Nu abandonându-te, ci înțelegând că nu mai ai nevoie de mine. Însă dacă mi se va îngădui să trăiesc în armonie cu natura, nu voi căuta un alt loc decât acela în care sunt și nici alți oameni decât aceia printre care trăiesc.
Lasă aceste gânduri să te conducă, zi și noapte. Scrie-le, citește-le, vorbește despre ele, cu tine însuți și cu alții. Întreabă-i dacă pot să te ajute cu asta. Apoi, dacă vreunul din evenimentele pe care oamenii le consideră de nedorit ți se va întâmpla, primul gând care-ți va aduce ușurare va fi că acest eveniment nu a venit neașteptat. Este mare lucru să poți spune în aceste ocazii “știam că am zămislit un muritor“. La fel vei spune: “știam că sunt muritor“, “știam că este posibil să fiu nevoit să plec de acasă“, “știam că pot fi alungat în exil“, sau “știam că pot fi aruncat în închisoare“. Apoi, dacă vei privi în interior și vei întreba cărui domeniu îi aparține evenimentul care tocmai s-a întâmplat, îți vei aminti de îndată că vine din domeniul lucrurilor independente de voință, lucruri care nu-ți aparțin și nu te privesc pe tine.
Apoi vine cea mai importantă întrebare. “Cine mi l-a trimis?“ “Principele sau generalul, universul sau legea care îl guvernează.“ “Atunci, dă-mi-l, căci legea trebuie să o respect întotdeauna.“
Mai departe, atunci când impresia te lovește, căci nu este în puterea ta să oprești asta, așează-i împotrivă rațiunea, învinge-o, nu o lăsa să prindă putere și să te ducă acolo unde vrea, prezentându-ți imaginele pe care vrea să ți le arate, așa cum vrea ea să ți le arate. Dacă ești în Gyaros, nu-ți imagina viața din Roma cu plăcerile de care te-ai bucurat când ai trăit acolo și de care te vei bucura când te vei reîntoarce. Îndreaptă-ți, în schimb, eforturile către locul în care ești, ca să trăiești o viață curajoasă în Gyaros, precum se cade pentru cineva care trăiește acolo. Iar dacă ești în Roma, nu-ți imagina viața din Atena, ci gândește-te la viața ta din Roma.
Apoi, în locul tuturor celorlalte plăceri, așează plăcerea care vine din înțelegerea faptului că te supui Zeului, că îndeplinești partea unui om bun nu prin vorbe, ci prin fapte. Ce lucru mare este să-ți poți spune singur “lucrurile contrare opiniei publice, pe care alții doar le declară solemni în școli, eu le pun în practică“. Virtuțile mele le discută ei acolo, despre mine se interesează, mie îmi cântă laude. Zeus a dorit ca eu să ofer această demonstrație prin propria mea persoană. El a dorit să cerceteze dacă are un soldat adevărat, un cetățean adevărat. El a vrut să mă aducă în fața ca martor, pentru a arăta celorlalți ce sunt acele lucruri independente de voința omului. “Priviți, spune El, fricile voastre sunt neîntemeiate. Dorințele voastre sunt iluzorii. Încetați să căutați binele în afară. Căutați-l înăuntru sau nu-l veți găsi niciodată.“ Pentru asta El mă trimite aici și acolo, mă înfățișează în fața oamenilor sărac, fără onoruri, exilat în Gyaros sau aruncat în închisoare. Nu pentru că mă urăște, căci cine ar urî cel mai bun slujitor al său? Nu pentru că a uitat de mine, deoarece El se gândește și la cea mai josnică creatură. O face pentru a mă antrena și pentru a mă chema ca martor în fața celorlalți oameni. Cât timp sunt numit în acest post, nu este treaba mea să consider unde sunt, în compania cui mă aflu, sau ce spun alții despre mine. Mai degrabă, trebuie să-mi îndrept toată atenția către Zeu și către poruncile și îndrumările sale.
Dacă ai întotdeauna aceste gânduri la îndemână, dacă te familiarizezi cu ele și le păstrezi pregătite pentru a le folosi, nu vei avea niciodată nevoie de altcineva care să te mângâie și să te întărească. Nu este rușinos să nu ai nimic de mâncare, însă este rușinos să nu ai o gândire suficient de puternică pentru a te apăra de frică și de supărare. Odată ce vei dobândi libertate față de frică și față de supărare, atunci tiranii și gărzile lor, chiar și cei din anturajul împăratului vor înceta să existe pentru tine. Tu, care ai primit această mare onoare de la Zeus, nu vei simți invidia față de cei care primesc onoruri de la împărat sau față de cei care oferă sacrificii pe Capitol în virtutea funcției lor. Însă să nu faci paradă de ea și nici să nu te lauzi cu ea, ci să o arăți prin purtarea ta. Fii mulțumit să trăiești tu fericit și sănătos, chiar dacă nu observă nimeni asta.