Înainte de toate, spuneți ție însuți ce fel de om vrei să fii, apoi fă ce ai de făcut, în acord cu asta. În aproape orice domeniu, așa se fac lucrurile. Atleții întâi decid ce vor să fie, iar apoi acționează în consecință. Un alergător de distanță lungă urmează o anume dietă, un anume mers, masaje și exerciții specifice. Pentru un alergător pe distanțe scurte, acestea sunt diferite. La un participant la pentatlon, ele sunt și mai diferite. La fel este și în meserii. Dacă vrei să fii tâmplar trebuie să faci anume lucruri, iar dacă vrei să fii fierar, altele.

    În orice facem, dacă noi facem acel lucru fără niciun scop final, atunci îl facem la întâmplare; iar dacă îl facem cu un scop greșit, ratăm ținta. Există două scopuri: unul general și unul particular. În primul rând, trebuie să acționăm ca oameni. Ce implică asta? Deși gentili, nu trebuie să fim precum oile, dar nici violenți precum sălbăticiunile. Scopul particular are legătură cu voința și cu ocupația fiecăruia. Un cântăreț la harpă trebuie să facă ce face un cântăreț la harpă, un tâmplar ce face un tâmplar, un filosof ce face un filosof și un orator ce face un orator.

    Atunci când spui “Veniți și ascultați-mă cum țin prelegeri“, ai grijă, înainte de toate, să nu spui asta fără un scop final. Iar dacă ai descoperit că ceea ce faci are legătură cu un scop, ai grijă să fie cel corect. Vrei să faci ceva bine sau să fii lăudat? Răspunsul nu se lasă așteptat: “Ce-mi pasă mie de laudele mulțimii?“ Un răspuns corect, căci ce contează laudele mulțimii pentru un muzician, câtă vreme este un muzician adevărat, sau pentru un geometru?

    Deci vrei să fii de folos. Cum anume? Spune-ne și nouă să venim și să te ascultăm. Dar poate un om care nu a primit niciun folos el însuși, să fie de folos altora? Nu poate, cum nu poate să fie de folos în tâmplărie cineva care nu este tâmplar, sau în cizmărie cineva care nu este cizmar.

    Cum știi dacă ai primit un folos tu însuți? Prezintă-ți opiniile, filosofule! Ce promite dorința? Să nu eșuezi în a obține ceva. Ce promite aversiunea? Să nu cazi în ceea ce vrei să eviți. Ei bine, își îndeplinesc promisiunea? Spune adevărul! Dacă minți, îți voi spune eu. În ultimul timp, când cei care te ascultau au fost reci și nu ți-au oferit aplauze, ai plecat abătut. Tot recent, s-a întâmplat să fii lăudat, iar atunci ai trecut pe la fiecare întrebând:

    “Ce părere ai despre mine?“

    “Ai fost minunat, profesore. Mă jur!“

    “Ți-a plăcut cum am tratat subiectul acela?“

    “Care dintre ele?“

    “Cel despre Pan și nimfe.“

    “Excelent!“

    Și cu toate acestea, îmi spui mie că, în ceea ce privește dorința și aversiunea, ești în armonie cu natura. Pleacă de aici, încearcă să convingi pe altcineva. 

    Nu ai lăudat tu pe cutare persoană, contrar opiniei tale reale? Nu l-ai lingușit pe băiatul acelui senator? Ai vrea ca și copiii tăi să fie ca el?

    “În niciun caz!“

    Atunci de ce îl lauzi și de ce îl lingușești?

    “Este un tânăr cu potențial și este dispus să asculte.“

    De unde știi asta?

    “Pentru că mă admiră.“

    Acum ai produs dovada.

    Până la urmă ce crezi? Nu știi că exact acești oameni te disprețuiesc pe ascuns? Când un om care este conștient că nu a făcut nimic bun și nici măcar nu s-a gândit la asta, întâlnește un filosof care îi spune “Ești un talent natural, un om sincer și nestricat“, ce altceva să gândească decât că acesta vrea ceva de la el? Dacă nu este așa, spune-mi ce a făcut el să dovedească acest talent? Este în compania ta de multă vreme, ți-a ascultat prelegerile și discursurile. A devenit mai modest? S-a întors către sine? A realizat în ce condiție proastă se află? Și-a lepădat el vanitatea? Caută pe cineva de la care să învețe?

    “Da, caută.“

    Să-l învețe cum să trăiască? Nu, nerodule! Caută pe cineva care să-l învețe cum să vorbească. Acesta este motivul pentru care te admiră. Ascultă și o să auzi ce spune despre tine: “Acest om este un artist desăvârșit. Stilul său este mai bun decât al lui Dion.“ Asta este cu totul altceva. Nu spune “Acest om este modest, demn de încredere și liber de tulburări.“ Și chiar dacă ar spune asta, l-aș întreba “Dacă acest om este demn de încredere, definește ce înseamnă demn de încredere.“ Dacă nu ar ști să răspundă, i-aș cere să înțeleagă cuvintele pe care le folosește, înainte să vorbească.

    Dar tu, care ești într-o condiție deplorabilă, flămând după aplauze și numărând câți oameni te asculta, vrei să fii de folos altora? 

    “Astăzi am avut o audiență mare.“

    Da, foarte mare.

    “Cred că au fost 500 de oameni.“

    Mai degrabă o mie.

    “Dion nu a avut niciodată o asemenea audiență.“

    Cum ar fi putut?

    “Și ei înțeleg discursurile frumoase. Frumusețea poate să miște și o piatră.“

    Astea sunt vorbele unui filosof! Aceasta este înclinația unui om care este de folos altora! Acesta este un om care ascultă de rațiune, care a citit în spirit socratic ce este scris despre Socrate, nu ca și cum ar fi citit pe Lysias sau Isocrate.

    “Deseori m-am mirat prin ce argumente“, spune Xenofon. Nu e bine așa, ci “prin ce argument“, la singular sună mai bine. Ai citit cuvintele acestea altfel decât cum citești un cântecel? Căci dacă le-ai fi citit cum trebuie, nu ai fi zăbovit asupra unor chestiuni de limbaj, ci ai studiat mai degrabă aceste pasaje: “Anytos și Meletos mă pot omorî, însă nu-mi pot face niciun rău“ și “Aceasta a fost firea mea întotdeauna, din toate lucrurile mele, nu dau ascultare decât rațiunii, și anume a argumentului care în urma cercetării îmi pare că este cel mai bun.“ Nimeni nu l-a auzit pe Socrate susținând că știe ceva și că îi învață pe alții. Dimpotrivă, el obișnuia să trimită un om aici și altul dincolo. Astfel că oamenii veneau la el, cerându-i să-i prezinte altor filosofi, iar el îi ducea și le făcea cunoștință. Nu așa cum crezi tu, spunându-le pe drum “Astăzi voi ține un discurs în casa lui Quadratus. Să vii să mă asculți.“

    De ce să vin să te ascult? Vrei să-mi arăți cât de elegant înșiri tu cuvinte unul după celălalt? Faci asta, dar ce bine îți aduce? “Laudă-mă, te rog.“ Cum adică să te laud? “Spune-mi cuvinte precum Bravo! sau Minunat!“ Prea bine, o să-ți spun. Dar dacă lauda este ceva ce filosofii pun în categoria lucrurilor bune, ce laudă să-ți aduc? Dacă este un lucru bun să știi vorbi frumos, învață-mă și te voi lăuda.

    “Și? Ai vrea ca oamenilor să nu le placă arta oratorică?“

     Nu asta spun. Eu unul ascult cu plăcere și un cântăreț la harpă. Dar trebuie să mă apuc și eu să cânt la harpă din cauza asta? Ascultă ce spune Socrate: “N-ar șade bine pentru un om de vârsta mea, să apar în fața voastră precum un tânăr care compune fraze frumoase.“ “Precum un tânăr“, spune el. Căci în realitate, aceasta este o artă frumoasă, să alegi cuvinte și fraze, să le pui laolaltă, apoi să vii în fața noastră și să le citești cu eleganță, și în mijlocul discursului să exclami “Puțini sunt oamenii care pot înțelege aceste lucruri!“

    Oare un filosof cheamă oameni să-l asculte? Cum soarele își atrage către el hrana sa, la fel și filosoful atrage către el pe cei cărora le este de folos. Ce doctor cheamă la el pacienți pe care să-i trateze? E drept, am auzit că acum sunt unii doctori în Roma care fac asta, însă când am trăit eu acolo, pacientul era cel care-l căuta pe doctor. “Te invit să vii și să asculți că lucrurile stau prost pentru tine, că te ocupi cu orice mai puțin cu ce ar trebui să te ocupi, că nu știi ce este binele și ce este răul, că ești mizerabil și nefericit.“ Halal invitație! Și totuși, vorbele filosofului sunt lipsite de viață dacă nu produc acest efect. 

    Rufus obișnuia să spună “Dacă ai răgaz să mă lauzi, înseamnă că vorbesc degeaba.“ El vorbea în așa fel, încât oricine îl asculta, ar fi crezut că cineva i-a spus lui Rufus totul despre el. Astfel, cuprindea el cu mintea tot ceea ce făceam și așeza clar în fața fiecăruia greșelile de care acesta era vinovat.

    Școala de filosofie este precum o sală de operație. De aici nu ieși simțind plăcere, ci durere, deoarece atunci când ai intrat nu erai sănătos. Unul vine cu umărul dislocat, altul cu un abces, altul cu o ulcerație, iar altul cu migrene. Ai vrea ca eu să stau aici și să rostesc gânduri și fraze elegante, astfel încât cel care ascultă să mă laude și să plece, așa cum a venit? Unul cu umărul încă dislocat, altul în continuare cu migrene și altul cu abcesul sau ulcerația cu care a venit? Pentru asta să plece tinerii de acasă și să-și lase în urmă părinții, prietenii, rudele și locuința? Ca să te laude pe tine când îți rostești frazele? Asta făceau Socrate, Zenon sau Cleanthes?

    “Și nu există stilul hortativ?“

    Există, nu a negat nimeni asta. La fel cum există un stil combativ și unul instructiv. Dar cine socoate un al patrulea stil pe lângă acestea, cel menit pentru a te afișa?

    Ce face stilul hortativ? Arată unui om sau mai multor oameni conflictele în care se află și cum acordă atenție altor lucruri decât celor care țin cu adevărat de ceea ce ei își doresc. Căci își doresc lucruri care să conducă la fericire, însă le caută acolo unde nu sunt.

    Pentru asta să instalăm o mie de locuri și să invităm oamenii să te asculte? Ca să urci tu la tribună, înveșmântat într-o mantie elegantă, și să vorbești despre moartea lui Ahile? Pe toți zeii, încetează să mai compromiți cuvinte și fapte nobile! 

    Nimic nu oferă mai multă putere unui îndemn decât când cel care vorbește arată ascultătorilor că are nevoie de ei. Arată-mi un om, care în urma cuvântărilor și discursurilor tale, s-a îngrijorat de starea în care se află și s-a întors către sine însuși, spunând “Pe bună dreptate m-a prins filosoful. Trebuie să încetez să mai fac astfel de lucruri.“ Dimpotrivă, chiar acum când faima ta este la apogeu, cel care te ascultă te laudă celui de lângă el ce frumos ai vorbit despre Xerxes sau despre lupta de la Termopile. Cu asta să rămâi după ce asculți un filosof?