Filosofii noștri au arătat cu exactitate care sunt lucrurile pe care un om trebuie să le cunoască pentru a fi capabil să poarte un dialog. În practică, însă, nu știm să ne folosim de ceea ce am învățat. Dă-i oricăruia dintre noi un profan cu care să discute și nu va ști cum să se descurce cu el. Îl va mișca pe acel om puțin, însă îndată ce acesta va răspunde pe lângă subiect, nu va mai ști cum să procedeze cu el. Îl va jigni și va râde de el, spunând “Este un ignorant, nu poți să faci nimic cu el.“
O călăuză, dacă găsește un om pierdut, îl întoarce pe drumul cel bun, nu râde de el, nu îl jignește și apoi îl lasă acolo. La fel și tu, arată-i omului adevărul și vei vedea că îl va urma. Însă atâta vreme cât tu nu-i arăți adevărul, nu râde de el, ci mai degrabă recunoaște-ți propria neputință.
Cum proceda Socrate? El obliga interlocutorul să-i fie martor și nu avea nevoie de niciun alt martor. Astfel, el putea spune “Nu am nevoie de un alt martor, sunt mulțumit cu mărturia interlocutorului meu și nu cer opinia altora, doar a celui cu care discut.“ Căci el obișnuia să arate concluziile care rezultă din concepte atât de clar, încât orice om putea realiza contradicția în care se află și să o abandoneze.
“Oare un om se bucură când este invidios?“
“În niciun caz, mai degrabă simte durere.“
Astfel, evidențiind contradicția, îl stârnește pe interlocutor.
“Atunci invidia este o durere care o simți datorită unor lucruri rele. Dar cum poate fi un om invidios pe lucruri rele?“ Așa își convinge interlocutorul să afirme că invidia este o durere datorată unor lucruri bune.
“Ei bine, poate un om să fie invidios pe lucruri care nu contează pentru el?“
“Bineînţeles că nu!“
Astfel, Socrate prezintă conceptul clar și în întregime și își vede de drumul său. Nu îi cere interlocutorului să definească invidia pentru ca apoi să-l certe că nu a definit-o bine, deoarece termenii pe care acesta i-a folosit nu corespund cu subiectul definit. Termenii tehnici la care noi nu putem renunța, sunt obositori și greu de urmărit pentru un om obișnuit. Nu putem folosi asemenea termeni pentru a stârni atenția omului obișnuit, astfel încât acesta, urmându-și propriile sale impresii, să poată accepta sau respinge un argument. Prin urmare, cei dintre noi care suntem prudenți din fire renunțăm la asta când devenim conștienți de neputința noastră. Dar cei mai mulți, care intră pripiți în asemenea discuții, se zăpăcesc singuri și îi zăpăcesc și pe interlocutorii lor; apoi părăsesc discuția după ce au jignit și au fost jigniți.
Principala calitate caracteristică a lui Socrate era că nu se enerva niciodată când purta un dialog cu cineva, niciodată nu jignea sau nu-și insulta interlocutorul. El era răbdător cu cei care-l jigneau și punea capăt certurilor. Dacă vrei să știi cât de priceput era la asta, citește Banchetul lui Xenofon și vei vedea câte conflicte a oprit. Este limpede că și poeții au un motiv bine întemeiat să laude această calitate, când spun “Cu ușurință și dibăcie, el rezolva mari conflicte.“
Ei bine, aceasta nu este o treabă ușoară în zilele noastre, mai ales în Roma. Cine se ocupă de ea nu poate să o facă ascuns într-un colț. Trebuie să meargă direct la cineva cu o avere considerabilă sau de rang înalt și să-l întrebe:
“Poți să-mi spui, domnule, cărui om îi lași în grijă caii?“
“Desigur.“
“Îi lași în grija unei persoane alese la întâmplare sau a uneia care nu se pricepe la cai?“
“Bineînțeles că nu.“
“Mai departe, cărei persoane îi lași în grijă aurul și argintul și veșmintele tale?“
“Nici acelea nu le las în grija unei persoane alese la întâmplare.“
“Dar corpul? Te-ai gândit dacă este cazul să-l încredințezi cuiva în grijă?“
“Desigur.“
“Iar acea persoană mă gândesc că este pricepută în gimnastică sau medicină. Nu-i așa?“
“Fără îndoială.“
“Sunt acestea cele mai bune lucruri care le deții sau ai și altceva care este mai bun decât toate acestea?“
“La ce anume te referi?“
“Mă refer la acel lucru care se folosește de toate acestea, care le examinează pe fiecare și ia decizii cu privire la ele.“
“Te referi la suflet?“
“Ai dreptate, despre el vorbeam.“
“Da, cred că sufletul este un lucru mult mai bun decât toate celelalte lucruri care le posed.“
“În acest caz, poți să-mi spui cum te îngrijești de el? Căci este puțin probabil ca cineva atât de înțelept ca tine și cu o asemenea reputație în stat, să permită cu ușurință și cu nepăsare ca cea mai de preț posesiune a sa să fie neglijată și să se piardă.“
“Desigur că nu.“
“Ei bine? Ai grijă de el tu însuți? Te-a învățat cineva cum să o faci sau ai descoperit singur?“
În acest moment ești în pericol, deoarece la început va spune: “Cine te crezi tu, omule, să mă întrebi așa ceva?“ Iar mai departe, dacă insiști să-l deranjezi în continuare, va ridica mâna la tine și te va lovi.
Eu însumi eram pasionat de asemenea preocupări în trecut, până când am pățit-o pe pielea mea.