Mulți dintre noi își neglijează des îndatoririle, deoarece consultă prezicători atunci când nu este cazul. Poate prezicătorul vedea altceva decât moarte sau pericol sau boala, sau alte lucruri de felul acesta? Dacă trebuie să mă expun pericolului pentru a ajuta un prieten și este datoria mea să-mi risc viața pentru el, ce rost mai are să apelez la divinație?
Nu am înăuntru un prezicător care mi-a spus care este adevărata natură a binelui și a răului, și care mi-a explicat semnele prin care le pot desluși pe ambele? Ce nevoie mai am să consult viscerele animalelor sacrificate sau zborul păsărilor? De ce să ascult prezicătorul când îmi spune că ceva este în interesul meu? Știe el ce este în interesul meu? Știe el ce este bine? A învățat el semnele prin care se distinge binele și răul, așa cum a învățat să citească semnele scrise în viscere? Căci dacă le-a învățat pe acestea, atunci cunoaște și semnele prin care se distinge frumosul și urâtul, dreptatea și nedreptatea.
Treaba ta omule, este să-mi spui ce se profețește: viață sau moarte, sărăcie sau bogăție; dacă acestea sunt în interesul meu sau nu, asta nu te întreb pe tine. De ce nu-ți prezinți opiniile în probleme de gramatică? De ce ți le prezinți în legătură cu aceste subiecte asupra cărora suntem toți în eroare și despre care ne contrazicem reciproc?
O femeie dorea să trimită un vas cu provizii lui Gratilla, în exilul acesteia. Când i s-a spus că Domitian va confisca proviziile pe care vrea să le trimită, ea a răspuns: “Aș prefera ca Domitian să le confiște, decât ca eu să nu le trimit.“
Ce ne determină să ne folosim de divinație așa des? Lașitatea, frica de ceea ce se poate întâmpla. Acesta este motivul pentru care îi lingușim pe prezicători.
“Rogu-te stăpâne, voi moșteni proprietățile tatălui meu?“
“Să vedem. Să oferim un sacrificiu pentru aceasta.“
“Da, stăpâne. Cum este voia sorții!“
Când prezicătorul confirmă că o să primim moștenirea, îi mulțumim de parcă am fi primit-o de la el. Așa ne amăgesc ei.
Ce avem de făcut? Trebuie să lăsăm deoparte dorința și aversiunea când ne prezentăm la prezicător; să mergem precum drumețul care, aflat la răspântie, întreabă omul cu care se întâlnește care dintre drumuri duce către destinația sa, fără să-și dorească mai mult să meargă pe unul dintre drumuri decât pe celălalt. Dorința drumețului nu este să meargă pe un anume drum, ci să ajungă la destinație.
În acest fel trebuie să ne adresăm Zeului, precum unui ghid; la fel cum ne folosim ochii, nu cerându-le să ne arate ce vrem noi, ci primind impresiile lucrurilor așa cum ni le arată ei. În schimb, noi tremurăm și tragem prezicătorul de mână, și ne rugăm de acesta ca și cum ar fi un zeu, spunând “Stăpâne, ai milă! Permite-mi să mă întorc teafăr!“
Sclavule, nu-ți dorești ce este mai bine pentru tine? Există altceva mai bun decât voia Zeului? De ce faci tot ce poți ca să-ți corupi judecătorul și să-ți duci în eroare sfătuitorul?