Omul bun și înțelept nu se ceartă cu altcineva. El nici nu-i lasă pe alții să se certe, dacă poate să-i oprească. La fel ca și în celelalte cazuri, găsim un bun exemplu în viața lui Socrate, care nu numai că a evitat să se certe, dar nici nu a permis altora să o facă. Vezi numai în Banchetul lui Xenofon pe câți i-a împăcat. Mai departe, vezi cum a avut răbdare cu Trasimahos, Polus și Callicle; cum a răbdat pe soția sa și pe fiul său, care îi căuta vină fără motiv. Căci el își amintea prea bine că niciun om nu este stăpân pe facultatea conducătoare a altuia. Astfel că nu își dorea nimic altceva decât ce îi aparține lui. Și ce îi aparține lui? Nu ca unul sau altul să se comporte în armonie cu natura, căci ăsta este un lucru care aparține altuia; ci ca, în timp ce alții fac ceea ce fac, precum este alegerea lor, el să rămână în armonie cu natura și să trăiască astfel, indiferent ce fac ceilalți. El își vede de treaba sa, în așa fel încât și ceilalți să aibă posibilitatea de a trăi în armonie cu natura.
Aceasta este calea pe care omul bun și nobil și-o așterne mereu în față. Este să fie pretor? Nu; însă dacă asta îi este dat, treaba lui este ca, în această poziție, să-și mențină facultatea conducătoare în armonie cu natura. Este să se căsătorească? Nu; însă dacă asta îi este dat, și în acest caz, treaba lui este să se păstreze în armonie cu natura. Dar dacă dorește ca fiul său și soția sa să nu greșească, atunci vrea ca ceea ce aparține altuia să nu aparțină altuia. Asta înseamnă să fii învățat, să știi ce îți aparține ție și ce aparține altuia.
Ce loc mai rămâne pentru dispute, dacă omul are aceste opinii? Îl mai miră ceva? Îl mai ia ceva prin surprindere? Nu se așteaptă ca ceea ce vine de la oamenii răi să fie mai grav și mai cumplit decât ce i se întâmplă? Nu consideră un câștig orice ar veni de la aceștia, câtă vreme nu este atât de grav pe cât ar putea fi?
“Cutărică m-a înjurat!“ Zi mersi că nu te-a lovit. “M-a lovit!“ Zi mersi că nu te-a rănit. “Dar m-a rănit!“ Atunci zi mersi că nu te-a omorât. Știe el că omul este un animal blând, că oamenii se iubesc între ei și că o nedreptate îi face mai mult rău celui care o comite? Unde a învățat astea? În ce școală? De vreme ce nu a învățat aceste lucruri sau nu a fost convins de ele, de ce să nu urmărească ceea ce i se pare că este în avantajul său?
“Vecinul meu a aruncat cu pietre.“
Ai făcut tu ceva greșit?
“Dar mi-a spart lucrurile din casă.“
Ești tu un lucru? Nu, ești voință. Ce ai la dispoziție pentru a răspunde la asta? Dacă ești lup, trebuie să muști înapoi și să arunci mai multe pietre decât el. Însă dacă vrei să te comporți ca un om, cercetează ce ai la dispoziție, vezi cu ce facultăți ai venit pe lume. Ești dotat cu brutalitate, cu capacitatea de a purta ranchiună?
Când este distrus un cal? Când este privat de facultățile sale naturale; nu atunci când nu poate face cucurigu, ci atunci când nu poate să fugă. Dar un câine? Nu este distrus când nu poate zbura, ci atunci când nu poate să urmărească vânatul. La fel și omul, nu este distrus când nu se poate lua la trântă cu lei sau când nu poate îmbrățișa statui, căci nu a fost înzestrat de natură cu facultăți potrivite pentru asta, ci atunci când își pierde cinstea și onestitatea. Oamenii ar trebui să se strângă laolaltă și să-l jelească pe cel care le pierde, pentru necazurile în care a căzut. Să nu-l jelească pe cel care se naște sau moare, ci pe acela care în timpul vieții a pierdut lucrurile care îi aparțineau. Nu lucrurile pe care le-a moștenit de la tatăl său, nu pământul, casa, hanul sau sclavii; căci acestea nu aparțin cu adevărat omului. Ele aparțin altora, sunt dependente și supuse stăpânilor lor, care acuma le acordă unui om, apoi altuia. Mă refer la lucrurile care îi aparțin lui ca om, la pecețile imprimate în mintea sa; precum pecetea imprimată pe o monedă, pe care dacă o găsim considerăm moneda bună, iar dacă nu o găsim, respingem moneda și nu o primim. Ce pecete este pe acest sesterț? Dacă este a lui Traian, îl primesc. Dacă este a lui Nero, îl arunc; nu primesc această monedă, deoarece este falsă.
La fel și în cazul nostru. Ce pecete au opiniile omului? Este blând, sociabil, răbdător, afectuos? Bine, îl primesc, îl consider cetățean, îl accept ca vecin și tovarăș. Numai să fii atent să nu poarte pecetea lui Nero. Este pătimaș, răzbunător, certăreț? Sparge capetele celor pe care îi întâlnește, dacă așa i se năzare lui? Atunci de ce mai spui că este un om? Judecăm un lucru doar după forma sa? Dacă ar fi așa, atunci poți spune și despre această formă de ceară că este un măr, și că are același miros și același gust ca un măr. Însă doar forma externă nu este de ajuns. Nici nasul sau ochii nu sunt de ajuns să-l facă om, trebuie să aibă opiniile unui om. Cel care nu ascultă de rațiune și nu acceptă când este contrazis, este un măgar. Altul, căruia îi lipsește respectul de sine, nu este bun de nimic, este altceva, dar nu om. Iar cel care caută să muște și să lovească pe cei pe care îi întâlnește, nu este nici măcar oaie sau măgar, este o fiară sălbatică.
“Și? Ai vrea ca eu să fiu desconsiderat?“
Desconsiderat de către cine? De oamenii care știu și înțeleg? Cum ar putea ei să desconsidere un om care este blând și care are respect de sine? Probabil te referi la cei care n-au habar. Ce te interesează pe tine? Ai văzut vreun meșteșugar căruia să-i pese de părerea celor care nu cunosc meseria sa?
“Dar mă vor ataca și mai tare!“
Pe cine? Pe tine? Poate un alt om să-ți vătămeze voința, sau să te împiedice să te folosești în armonie cu natura de impresiile care ți se arată?
“Nu poate.“
Atunci de ce ești tulburat și de ce te prezinți ca un om fricos? De ce nu vii în față să declari că tu ești împăcat cu toți oamenii, indiferent ce ar face ei? De ce nu râzi, în primul rând, de cei care cred că îți pot face rău? De ce nu spui “acești sclavi nu știu nici cine sunt eu, nici în ce constă binele și răul pentru mine, și nu se pot atinge de ceea ce este al meu“?
La fel râd locuitorii unei fortărețe puternice de cei care o asediază. “De ce se chinuie oamenii aceștia degeaba? Zidurile noastre sunt puternice, avem hrană pentru mult timp, la fel și alte resurse.“
Acestea sunt lucrurile care fac o fortăreață puternică și inexpugnabilă. Însă doar propriile opinii fac sufletul unui om de necucerit, și nimic altceva. Căci ce zid este la fel de puternic, ce trup este la fel de tare, ce proprietate este la fel de sigură și ce poziție socială este la fel de invulnerabilă? Toate celelalte lucruri sunt supuse stricăciunii sau pot fi răpite cu forța. Iar dacă un om este în vreun fel atașat de ele, trebuie să fie tulburat, să-și facă griji, să se teamă, să se plângă, să eșueze în ceea ce dorește să obțină și să cadă în ceea ce vrea să evite.
Dacă așa stau lucrurile, nu alegem noi să ne asigurăm singurele mijloace de protecție care ne sunt oferite și, abandonând ceea ce este supus stricăciunii și servituții, să ne ocupăm de lucrurile care sunt libere și rezistente prin însăși natura lor? Trebuie să ne reamintim că niciun om nu poate să-i facă nici rău, nici bine altuia, ci că opiniile pe care omul le are cu privire la lucruri sunt cele care îi pot face rău și îl pot distruge; ele conduc la luptă, vrajbă, război! Ce i-a făcut pe Eteocle și Polinice dușmani nu este nimic altceva decât opinia lor cu privire la puterea regală și opinia lor cu privire la exil, cum că una este cel mai mare bine și celălalt cel mai mare rău.
Este în natura fiecărui om să caute binele și să se ferească de rău. Este în natura omului să-l considere un dușman viclean pe cel care vrea să-l priveze de bine sau să-l implice în rău, chiar dacă acea persoană îi este frate, fiu sau părinte. Nimic nu ne este mai apropiat decât binele, prin urmare dacă aceste lucruri externe sunt bune sau rele, nu mai există iubire între părinți și copii sau între frați, iar lumea devine plină de dușmani, trădători și sicofanți, oriunde ai privi. Însă dacă voința este singurul bine atunci când este așa cum trebuie și singurul rău atunci când nu este cum ar trebui să fie, ce conflicte mai pot apărea? Ce insulte? Cu privire la ce? La lucrurile care nu contează pentru noi? Conflicte cu cine? Cu cei care sunt ignoranți și nefericiți, cu cei care se înșeală cu privire la ce este important în viață?
Socrate păstra aceste lucruri în minte atunci când își administra propria casă și era nevoit să îndure o soție arțăgoasă și un copil nerecunoscător. Soția lui își arăta temperamentul turnându-i apă în cap cu nemiluita și călcându-i în picioare prăjitura. Ce înseamnă un asemenea comportament la adresa mea, dacă eu consider că aceste lucruri nu reprezintă nimic pentru mine? Asta trebuie să fac și niciun tiran sau stăpân nu va avea putere asupra mea. Cei mulți nu vor triumfa împotriva celui singur, și nici cel care este mai voinic nu va triumfa împotriva celui mai slab. Căci această putere de a-ți folosi liber și neîngrădit voința, a fost acordată de către Zeu fiecărui om în parte.
Acestea sunt opiniile care aduc dragoste în familie, înțelegere în cetate, pace între nații și recunoștință față de Zeu. Ele îi acordă încredere omului care privește lucrurile cu care are de-a face, ca fiind străine de el și fără importanță. Suntem într-adevăr capabili să scriem și să citim asemenea lucruri, le lăudăm atunci când le citim, însă suntem departe de a fi convinși de ele. Astfel, ceea ce se spune despre spartani, “lei acasă și vulpi în Efes“, se poate spune și despre noi “lei în școală, dar vulpi imediat ce ies afară“.