Dacă un om, spune Epictet, neagă ceea ce este evident, este greu să găsești argumente prin care să-i schimbi opinia. Dar asta nu deoarece omul respectiv este puternic sau cel care încearcă să-l instruiască este slab; ci deoarece este greu să discuți cu un om care devine îndârjit și încăpățânat, atunci când a fost contrazis într-un raționament.
Această rigiditate poate apărea în două moduri: în primul mod când se manifestă la nivelul facultăților raționale, în al doilea atunci când se manifestă la nivelul bunului-simț, atunci când un om, în mod intenționat, refuză să accepte ceea ce este evident sau să abandoneze ceea ce este în conflict cu adevărul. Mulți dintre noi trăim cu frica morții trupului și facem tot posibilul să o evităm, însă puțin ne pasă de moartea sufletului. Atunci când o persoană este incapabilă să urmărească sau să înțeleagă ceva, considerăm că acea persoană este într-o stare gravă; însă atunci când rușinea și modestia sunt moarte într-un om, ajungem să numim acest lucru putere sau tărie de caracter.
“Înțelegi că eşti treaz în acest moment?”
“Nu”, este răspunsul unui sceptic. “Nu mai mult decât atunci când visez și cred că sunt treaz.”
“Și nu este nicio diferență între cele două impresii?”
“Nu, absolut niciuna.”
Cum poți sa argumentezi mai departe în fața unui asemenea om? Ce foc, ce oțel îi pot administra pentru a-l face să înțeleagă că este lipsit de viață? El observă, însă pretinde că nu vede, este într-o condiție mai rea decât un cadavru. Despre un om care nu vede nepotrivirea din propriile argumente putem spune că este într-o condiție deplorabilă. Dar altul care o vede, însă nu este mișcat de către aceasta şi nu învață din ea, acela este într-o stare mult mai gravă decât primul. Celui de-al doilea îi lipsește modestia și rușinea, iar facultatea rațională, chiar dacă nu-i lipsește cu desăvârșire, este abrutizată. Să numesc această condiție tărie de caracter? Cu siguranță nu, altfel ar trebui să o numim la fel și în cazul desfrânaților care fac și spun în public orice le trece prin minte.