...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Tag: Zenon din Kition

IX. Către cel care s-a transformat într-un nerușinat

    Când vezi pe cineva într-o poziție de putere, pune-i împotrivă faptul că tu nu ai nevoie de o asemenea poziție. Când vezi pe cineva bogat, caută să vezi ce ai tu în schimb. Dacă nu ai nimic, ești nenorocit. Însă dacă deții în schimb faptul că nu ai nevoie de bogăție, să știi că tu ești mai câștigat și că deții ceva mult mai valoros. Un altul are o soție frumoasă, iar tu ești liber de dorința de a avea o soție frumoasă. Îți par lucruri mărunte toate acestea? Ce n-ar da acei oameni care au bogății, putere sau soții frumoase, să fie indiferenți la bogăție, putere și chiar la acele femei pe care le cuceresc și le iubesc cu pasiune.

    Nu știi cum este setea unui om bolnav? Cât de diferită este față de a unui om sănătos? Un om sănătos bea și setea sa este astâmpărată. Celălalt este mulțumit pentru moment, apoi i se face rău, apa se transformă în bilă, varsă și este tulburat la stomac, după care este și mai însetat decât înainte. La fel este și pentru cel care este bogat și dornic de bogăție, care deține oficii și este dornic de putere, care este căsătorit cu o femeie frumoasă și este dornic de femei frumoase; îl însoțește gelozia, frica de a pierde ce are, vorbele și gândurile rușinoase, faptele necuviincioase.

    “Ce-am avut și ce-am pierdut?“ spui tu. Omule, aveai respect de sine și acum nu-l mai ai. Nu ai pierdut nimic? În loc de Chrysippus și Zenon, îi citești pe Aristide și Evenus. Nu ai pierdut nimic? În loc să-i admiri pe Socrate și Diogene, îl admiri pe cel care este capabil să amăgească și să seducă cât mai multe femei. Vrei să fii chipeș și te machiezi, căutând să fii ceea ce nu ești. Vrei să porți haine somptuoase pentru a atrage privirile femeilor. Te consideri norocos dacă găsești un ulei scump cu care să te dai. Înainte nu te gândeai la niciunul din lucrurile acestea. Singura ta preocupare era să vorbești corespunzător, să fii un om capabil și să ai gânduri nobile. Prin urmare dormeai ca un bărbat, mergeai ca un bărbat, te îmbrăcai ca un bărbat, obișnuiai să vorbești ca un om bun.

    Mai poți să spui că nu ai pierdut nimic? Vrei să spui că oamenii nu pot pierde nimic altceva decât bani? Respectul de sine sau decența nu pot fi pierdute? Pierderea lor nu înseamnă nimic? Poate că pentru tine pierderea lor nu înseamnă nimic; însă era o vreme când ai fi considerat aceasta singura pierdere și singurul prejudiciu posibile. Era o vreme când te temeai să nu te îndepărteze cineva de la aceste păreri și de la aceste acțiuni.

    Privește, ai fost îndepărtat de la ele de nimeni altcineva decât de tine însuți. Luptă împotriva ta, salvează-te, astfel încât să-ți recapeți modestia, respectul de sine, libertatea. Dacă cineva te-ar fi informat că un altul m-ar fi constrâns să devin un desfrânat, să mă îmbrac și să mă parfumez precum unul, nu ai fi căutat să-l omori cu mâinile tale pe cel care m-a abuzat? Atunci de ce nu te ajuți pe tine? Mult mai ușor ți-ar fi să oferi acest ajutor; nu ar trebui să ucizi, să întemnițezi sau să lupți cu nimeni, nu ar trebui să ieși în forum. Trebuie doar să vorbești cu tine însuți, cu omul care este cel mai ușor de convins și pe care nimeni altcineva nu-l poate convinge mai bine decât tine.

    Așadar, în primul rând, judecă ceea ce faci. Apoi, după ce dai sentința, nu deznădăjdui și nu te comporta precum oamenii josnici, care dacă au cedat odată, se predau complet și sunt duși de val. Învață o lecție de la antrenorii de lupte. Dacă unul dintre băieți cade, antrenorul spune “Ridică-te și luptă, până când o să capeți putere.“ Aceasta să fie atitudinea ta, deoarece nimic nu este mai maleabil decât sufletul omului. Trebuie doar să vrei un lucru și se va face, se va îndrepta. Pe de altă parte, este de ajuns să fii neglijent o clipă ca totul să fie pierdut. Căci ruina și salvarea vin din interior.

    “Ce am de câștigat?“ întrebi tu. Ce bine mai mare poți căuta decât acesta, să înlocuiești nerușinarea cu respectul de sine, lipsa de disciplină cu disciplina, neseriozitatea cu vrednicia, desfrâul cu cumpătarea. Dacă vrei altceva decât acestea, continuă să te comporți precum acum și nici măcar un zeu nu te va mai putea ajuta.

VIII. La adresa celor care se grăbesc să adopte mantia filosofilor

    Niciodată să nu te grăbești să lauzi sau să condamni pe cineva pentru acele lucruri care nu sunt nici bune, nici rele. Nici să nu le consideri o dovadă a priceperii sau a lipsei de pricepere. Astfel, vei scăpa de aroganță și de rea-voință.

    “Acest om se spală în grabă.“ Ce rău face? Niciunul! Ce face? Se spală în grabă.

    “Adică orice ar face este bine?“

    Nu. Acțiunile care pornesc din opinii corecte sunt bune, iar cele care pornesc din opinii greșite sunt rele. Până când nu cunoști opinia care stă la baza acțiunilor unui om, nu-l lăuda și nu-l condamna. Însă o opinie nu este ușor de descoperit bazându-te pe lucruri externe. 

    “Acest om este un tâmplar.“ De unde știi? “Deoarece folosește o teslă.“ Ce dovedește asta?

    “Acest om este muzicant, deoarece cântă.“ Ce dovedește asta?

    “Acest om este un filosof.“ De unde știi? “Deoarece poartă mantie și are părul lung.“ Și un saltimbanc ce poartă? Tocmai de aceea, dacă cineva vede pe unul dintre cei care poartă mantie purtându-se necuviincios, spune “Ia uite la filosoful acesta ce face!“

    Mai degrabă, purtarea necuviincioasă l-ar fi îndreptățit să spună că nu este filosof. Dacă concepția primară și profesia unui filosof ar fi să poarte mantie și părul lung, atunci ar avea dreptate. Însă ceea ce profesează un filosof este o viață lipsită de eroare. De ce nu îndepărtezi de la el numele de filosof dacă nu îndeplinește profesia unui filosof?

    Așa se întâmplă în celelalte arte. Dacă cineva vede un om că dă la rindea greșit, nu spune “Ce folos și cu tâmplăria asta? Uite ce treabă proastă fac tâmplarii!“ El spune “Acest om nu este un tâmplar, deoarece nu știe să dea la rindea.“ La fel, atunci când aude pe cineva cântând prost, nu spune nimeni “Vezi cât de prost cântă muzicanții!“, ci spune “Acest om nu este un muzicant.“

    Numai în cazul filosofiei oamenii se comportă altfel. Văzând pe cineva că face lucruri contrare filosofiei, în loc să refuze să-l numească filosof, ei presupun că este unul. Apoi, din purtarea sa, trag concluzia că nu este niciun folos în filosofie.

    De ce se întâmplă asta? Suntem atenți la ce reprezintă denumirea de tâmplar sau muzicant, sau orice altă meserie. Însă denumirea de filosof, fiind neclară și nedefinită în mințile noastre, o judecăm numai după aparențele externe. Ce altă artă este dobândită prin îmbrăcăminte și mărimea părului, și este lipsită de principii, materiale și scop?

    Care este materialul cu care lucrează filosofia? Mantia? Nu, rațiunea. Care este scopul filosofiei? Să porți o mantie? Nu, să-ți păstrezi rațiunea dreaptă. Care sunt principiile? Cum să crești o barbă stufoasă și un păr lung? Nu. După cum spunea și Zenon, filosofia se ocupă cu înțelegerea elementelor rațiunii, cu adevărata natură a fiecăruia, cu relațiile dintre ele, și cu toate cele care decurg din acestea. Nu vrei mai întâi să vezi dacă, purtându-se necuviincios, el practică ceea ce declară, și abia apoi să acuzi filosofia?

    Așa cum stau lucrurile, atunci când tu te comporți decent și crezi că el greșește, spui “Ia uite la filosoful ăsta!“, ca și cum ar fi potrivit să numești filosof un om care se comportă astfel. Apoi tragi concluzia “Așa se poartă filosofii“. Dar nu spui “Ia uite la tâmplarul sau muzicantul ăsta!“ atunci când unul comite adulter sau mănâncă cu lăcomie. Așadar, înțelegi într-o anumită măsură ce presupune profesia de filosof, însă nu în întregime, și ești încurcat datorită lipsei de atenție.

    Chiar și cei care-și spun filosofi, se folosesc de mijloace ordinare pentru a-și urma chemarea. Își pun o mantie și își lasă barba să crească, apoi spun că sunt filosofi. Însă nimeni nu spune că este muzicant după ce-și cumpără o harpă și o pană. Nimeni nu spune “Eu sunt fierar“, doar dacă își pune o căciulă și un șorț de fierar. Bineînțeles că se îmbracă potrivit profesiei sale, însă își ia numele de la meserie, nu de la îmbrăcăminte.

    Acesta este motivul pentru care Euphrates spunea pe bună dreptate “Mult timp am încercat să nu fiu cunoscut ca fiind filosof și asta mi-a fost de mare ajutor. În primul rând deoarece știam că ceea ce fac bine, o fac pentru mine și nu pentru spectatori. Pentru binele meu am mâncat cumpătat și am păstrat modestia în înfățișare și în ținută. Pe toate le-am făcut pentru mine și pentru Zeu. În al doilea rând, cum lupta a fost numai a mea, doar eu am fost în pericol. Dacă am făcut ceva rușinos sau nepotrivit, nu am pus filosofia în pericol. Nici nu am făcut rău lumii, greșind în calitate de filosof. Din acest motiv, cine nu mi-a cunoscut gândurile s-a mirat că, deși eram familiar cu filosofii și conversam cu aceștia, nu eram eu însumi filosof. Ce este rău pentru un om să fie recunoscut ca filosof din acțiunile sale, și nu din semnele exterioare?“

    Privește cum mănânc, cum beau, cum suport și cum îndur, cum lucrez cu ceilalți, cum îmi exercit dorința și aversiunea, cum păstrez relațiile cu ceilalți, atât cele înnăscute cât și cele dobândite, fără să mă încurc și fără să mă împiedic. Judecă-mă după acestea, dacă poți. Însă tu ești atât de surd și de orb, încât consideri că Hefaistos nu este un bun fierar decât dacă are căciula de fierar pe cap. Ce rău este pentru mine să nu fiu recunoscut de un judecător așa prost?

    Nici Socrate nu era cunoscut de mulți ca fiind filosof. Ei obișnuiau să vină la el și să-l roage ca să le facă cunoștință cu filosofi. Se supăra el, cum facem noi? Îi întreba el “Ce, după voi eu nu sunt filosof?“ Nu, îi conducea și le făcea cunoștință cu cine vroiau. El era mulțumit cu un singur lucru, că era filosof, și era bucuros că nu se supăra atunci când nu era considerat filosof de către alții. Asta deoarece păstra întotdeauna în minte care este treaba sa.

    Care este treaba unui om adevărat, a unui om bun? Să aibă mulți elevi? În niciun caz! Cei care vor așa ceva, să se ocupe de asta. Să cerceteze și să definească principii complicate? Lasă-i pe alții să se ocupe cu ele.

    Pentru ce a fost Socrate cunoscut, cu ce s-a ocupat și cu ce a dorit să lucreze? Cu ce ai de pierdut și de câștigat. “Dacă orice om îmi poate provoca prejudicii, spune el, înseamnă că nu este bine ce fac. Dacă aștept de la altcineva beneficii, sunt un om de nimic. Dacă îmi doresc ceva și nu obțin ce doresc, sunt nenorocit.“ Aceasta este lupta pe care a îndemnat pe fiecare să o ducă, și în care, eu cred că nu ar fi putut fi învins de nimeni. Cum era el de neînvins? Deoarece a proclamat să audă toată lumea “Priviți ce fel de om sunt eu!“? Nu, ci fiind omul care era.

    Este caracteristic unui om prost și lăudăros să pretindă “Eu sunt liber de pasiuni și tulburări. Oameni buni, aflați că doar eu sunt imperturbabil, pe când voi sunteți neliniștiți și tulburați din orice mărunțiș.“ Este ca și cum nu te-ai mulțumi să fii liber de durere, fără să proclami “Veniți toți cei care vă chinuiți cu gută, migrene, febră! Veniți, voi care sunteți betegi și orbi, și minunați-vă cum eu nu sunt atins de nicio boală!“ Aceasta este o laudă zadarnică și deșănțată, decât dacă ești capabil, precum Asclepios, să arăți fiecăruia prin ce tratament poate să scape de afecțiunea sa, și pentru asta îți prezinți starea ta de sănătate, ca un exemplu.

    Acesta este caracterul cinicului, pe care însuși Zeus l-a onorat cu sceptru și diademă. El spune “Oameni buni, voi care căutați fericirea și pacea acolo unde nu sunt de găsit, priviți, am fost trimis de către Zeu ca un exemplu, eu care nu am nici pământ, nici casă, nici soție sau copii, nici măcar un pat, haină sau alte unelte. Vedeți cât de sănătos sunt. Dacă mă veți cerceta, veți vedea că eu sunt în pace. Ascultați care este remediul și tratamentul care m-au vindecat.“ Aceste vorbe sunt generoase și nobile. Însă cercetează atent despre cine este vorba. Aceasta este munca Zeului și a celui pe care El îl consideră vrednic. Cinicul nu prezintă mulțimii nicio slăbiciune care să strice propria mărturie, pe care o dă în numele virtuții și împotriva lucrurilor externe. “Nobila sa față nu a îngălbenit vreodată, și nu a șters de pe obraji vreo lacrimă.“ Pe lângă acestea, el nu trebuie să caute sau să tânjească după nimic, fie om, loc sau mod de viață, precum tânjesc copiii după vară sau sărbători. El trebuie să se înconjoare și să se împodobească cu respect de sine, precum alții se înconjoară cu ziduri și uși, și cu cei care le păzesc pe acestea.

    Însă acești pretinși filosofi, doar fac un pas către filosofie și imediat revendică sceptrul și regatul acesteia, la fel cum cei care suferă de un stomac sensibil se grăbesc să mănânce o mâncare grea, care în curând le va provoca greață. Își lasă părul să crească, îmbracă o mantie, își lasă umerii dezgoliți și se ceartă cu toți cei pe care îi întâlnesc. Dacă văd pe cineva purtând o îmbrăcăminte călduroasă, îl ceartă. Omule, mai întâi călește-te pe tine. Urmărește impulsurile tale, să nu fie precum poftele unui dispeptic sau ale unei femei însărcinate. Caută la început să nu știe și alții cine ești, fii filosof doar pentru tine însuți un timp.

    Așa se produc fructele. Sămânța trebuie îngropată la început și ascunsă, și să crească încetul cu încetul pentru a rodi în deplinătate. Dacă produce spic înainte de a-și întări tulpina, devine precum o plantă din grădinile lui Adonis și nu produce nimic bun. Precum o asemenea plantă ești și tu, ai înflorit înainte de vreme și te vei stinge odată ce vine vremea grea.

    Ascultă ce spun fermierii despre răsaduri, atunci când căldura vine prea devreme. Se tem ca plantele să nu se dezvolte prea repede și să devină vulnerabile în fața primului îngheț care le va prinde. La fel trebuie să te păzești și tu, ai crescut prea îndrăzneț și te-ai grăbit să-ți faci o reputație înainte de vreme. Ești un prost printre alți proști, dar te crezi cineva. Te va prinde înghețul. Ce spun eu? Deja te-a prins înghețul la rădăcini. Deasupra ai dat câteva lăstare și pentru asta crezi că ai înflorit și că ești în viață.

    Pe noi restul lasă-ne să ne coacem după cum ne este natura. De ce ne expui la aer? De ce ne forțezi? Încă nu putem suporta aerul rece. Lasă rădăcinile să crească, apoi să producă un mugur, al doilea, al treilea. Astfel, fructul își va forța singur calea, fie că vrem sau nu. Căci nu poate nimeni, odată ce a înțeles asemenea principii mărețe și s-a umplut cu ele, să nu fie conștient de propriile sale înzestrări și să nu se grăbească să le folosească. Un taur nu-și ignoră natura și puterile sale, atunci când zărește un prădător. Nici nu așteaptă să fie impulsionat de către cineva. La fel și un câine, atunci când zărește vânatul. Dacă eu aș avea lucrurile specifice unui om bun, nu aș mai aștepta ca tu să mă înzestrezi cu ce am nevoie pentru a-mi face treaba. Însă, crede-mă că încă nu le am. De ce vrei să mă ofilesc înainte de vreme, așa cum te-ai ofilit tu?

XXIV. Nu trebuie să ne lăsăm afectați de dorințe pentru lucruri care nu sunt în puterea noastră

    Nu lăsa ca ceea ce la altul este împotriva naturii să devină un rău pentru tine. Nu te-ai născut să iei parte la înjosirea și nefericirea altora, ci să fii fericit împreună cu ei. Dacă un om este nefericit, amintește-ți că este nefericit din vina sa, deoarece Zeul a creat toți oamenii capabili să fie fericiți și netulburați. Pentru asta a dăruit omului unele lucruri care să fie ale lui și altele care să nu fie ale lui. Unele lucruri sunt supuse pierderii, sunt supuse piedicilor și constrângerilor; acestea nu aparțin omului. Însă cele care nu pot fi supuse piedicilor aparțin omului. Zeul a lăsat adevărata natură a binelui și a răului printre lucrurile pe care le-a acordat omului ca să fie ale lui. Este normal ca El, care se îngrijește de noi și ne protejează precum un tată, să facă asta.

    “Dar tocmai m-am despărțit de cineva și a fost tulburat de asta.“

    De ce a considerat ceva ce nu-i aparține ca fiind al său? Atunci când s-a bucurat să te vadă, nu s-a gândit că ești muritor? Nu s-a gândit că poți pleca altundeva? Prin urmare, el plătește prețul propriei sminteli. Însă tu de ce plângi și pentru ce? Nici tu nu ai studiat această deosebire? Și tu, la fel ca o sărmană femeie, ai considerat că te vei bucura întotdeauna de lucrurile care îți aduc plăcere, precum locuri, oameni sau conversații? Iar acum stai și plângi că nu poți să vezi aceeași oameni și că nu poți să-ți petreci timpul în aceleași locuri? Îți meriți cu adevărat soarta, să fii mai jalnic decât ciorile sau corbii. Ele pot zbura unde vor, își pot schimba cuibul și pot traversa mări, fără să se lamenteze și fără să regrete ce au lăsat în urmă.

    “Da, însă ele pot să facă asta deoarece nu sunt ființe raționale.“

    Am primit rațiunea de la zei pentru a suferi și pentru a fi nefericiți? Pentru a ne petrece viața în nenorocire și în jale? Sau ai vrea ca oamenii să fie nemuritori și să nu poată pleca niciunde? Să nu călătorim niciunde și să prindem rădăcini precum plantele? Dacă un prieten apropiat pleacă undeva trebuie să stăm și să plângem? Iar apoi, dacă se întoarce, să dansăm și să batem din palme precum copiii?

    Nu mai bine ne înțărcăm și noi într-un final, și ne amintim învățăturile filosofilor? Sau le-am ascultat ca și cum ar fi fost simple povești? Ei ne spun că această lume este o singură cetate; că substanța din care a fost construită este una singură și totul se întâmplă într-un ciclu, un lucru face loc altuia, ceva trebuie să dispară pentru ca altceva să apară; că unele lucruri trebuie să rămână în loc, iar altele să se miște; și că universul este populat cu prieteni, în primul rând zeii, și apoi oamenii, pe care natura i-a creat ca o mare familie, unii dintre ei să rămână împreună, alții să se despartă. Iar noi trebuie să ne bucurăm de cei pe care îi avem alături, fără să ne întristăm de cei care ne părăsesc.

    Omul s-a născut cu un caracter nobil și cu capacitatea de a disprețui lucrurile care nu depind de voința sa. Pe lângă acestea, a mai primit și darul de a nu fi înrădăcinat sau fixat în pământ, fiind capabil să călătorească într-un loc sau altul, fie pentru că așa îi dictează împrejurările, fie pentru a vedea lumea.

    Aceasta a fost soarta lui Ulise, care a cunoscut mulți oameni, precum și orașele și obiceiurile acestora. Înainte de Ulise, a fost soarta lui Hercule să umble în lumea largă, să observe legea și nemernicia oamenilor, să curețe lumea de nemernici și să aducă domnia legii. Cu toate acestea, câți prieteni nu și-a făcut el în Teba, în Argos sau în Atena? Și câți prieteni nu a câștigat în călătoriile sale? S-a și căsătorit și a făcut copii, atunci când a considerat că este momentul potrivit. Iar când i-a lăsat, a făcut-o fără să se lamenteze și fără să regrete, nu ca și când i-ar fi lăsat orfani, deoarece el știa că niciun om nu este orfan, ci toți au un tată care se îngrijește de ei fără încetare. Căci pentru el nu era doar o simplă poveste că Zeus este tatăl tuturor oamenilor. El credea asta și îi spunea tată, și în tot ceea ce făcea se gândea la el. Astfel, a putut Hercule să trăiască fericit în toate locurile prin care a fost. Iar fericirea nu poate să coexiste cu dorința pentru ceva ce lipsește. Pentru a fi fericit, trebuie să ai tot ce îți dorești, precum o persoană sătulă, care nu simte nici sete, nici foame.

    “Dar Ulise își dorea să fie alături de soția sa. Din cauza asta a plâns, așezat pe stâncă.“

    Îl urmezi pe Homer și poveștile sale în orice? Dacă Ulise chiar a plâns, nu înseamnă că era nefericit? Și ce om bun este nefericit? Dacă Zeus nu are grijă de oamenii săi, astfel încât aceștia să fie fericiți, precum este El, atunci universul este cu adevărat administrat greșit. Însă este contrar legii și nu este drept să afirmi asta, așadar, dacă Ulise a plâns și s-a lamentat, nu a fost un om bun. Căci cum poate fi cineva om bun, dacă nu știe cine este? Și cum ar putea ști cine este și, în același timp, să uite că toate lucrurile din lumea asta sunt supuse dispariției și că este imposibil pentru un om să rămână împreună cu altul pentru totdeauna? Să îți dorești ceva imposibil este o gândire proastă și de sclav. Înseamnă să devii un străin în lume și să lupți împotriva Zeului prin opiniile tale, singurul mod în care poți lupta împotriva lui.

    “Mama mea plânge atunci când sunt plecat.“

    De ce nu a învățat aceste lecții? Nu spun că nu trebuie să facem ceva pentru a o ajuta să nu plângă. Eu spun că nu trebuie să ne dorim musai ceva ce nu ne aparține. Tristețea altuia nu este treaba mea. Tristețea mea este treaba mea și este musai să-mi temperez tristețea, deoarece asta este în puterea mea. Însă tristețea altuia voi încerca să o temperez atât cât pot, fără să fie musai. Altfel, aș lupta împotriva Zeului, m-aș împotrivi lui Zeus și administrației sale divine. Pedeapsa pentru această luptă și această nesupunere va fi plătită nu numai de copiii copiilor mei, ci și de mine însumi, zi și noapte, speriat de coșmaruri, tulburat, tremurând la orice știre primită, având liniștea dependentă de scrisorile altora.

    “A venit cineva cu vești de la Roma. Numai să nu fie vești rele!“

    Ce rău ți se poate întâmpla într-un loc în care nici nu ești?

    “Vești din Grecia. Numai să nu fie vești rele!“

    În felul ăsta, orice loc îți va provoca suferință. Nu este de ajuns că ești nenorocit acolo unde te afli? Trebuie să fii nenorocit și peste mări și țări, prin intermediul scrisorilor? Așa vrei tu să fii în siguranță?

    “Dar dacă prietenii mei de acolo au murit?“

    Ce altceva s-a întâmplat, decât că au murit oameni care sunt muritori? Cum ai vrea să trăiești până la o vârstă înaintată, dar, în același timp, să nu moară niciunul dintre oamenii pe care îi iubești? Nu știi că într-o perioadă lungă de timp, multe asemenea evenimente au loc? Un om moare de boală, altul este ucis de tâlhari, iar altul de către tiran. Ger sau arșiță, mâncare stricată, călătorii pe uscat sau pe mare, furtuni și diverse alte pericole pun în pericol viața unui om, sau pot să-l trimită în exil, în solie sau în armată. Aceasta este natura lumii în care trăim și a oamenilor din jurul nostru. Stai în mijlocul acestor lucruri și plângi, nefericit și nenorocit, depinzând de altcineva sau altceva. Depinzând nu de unul sau doi, ci de mii de alți factori.

    Acestea sunt lecțiile pe care le-ai primit de la filosofi? Asta ai învățat? Nu știi că viața se aseamănă cu munca unui soldat? Unul trebuie să stea de pază, altul să meargă în recunoaștere, iar altul să lupte. Nu este posibil ca toți să rămână unde sunt și nici nu ar fi bine așa. Dar tu refuzi să îndeplinești ordinele primite și te plângi când îți este impus ceva mai greu decât ești tu obișnuit. Nu înțelegi că, în măsura în care ține de tine, aduci toată armata într-o situație jalnică. Nu vezi că dacă toți ți-ar urma exemplul, nu ar mai săpa nimeni un șanț, nu ar mai ridica nimeni o palisadă, nu ar mai sta nimeni de pază și nu ar mai lupta nimeni, ci ar fi toți inutili.

    Dacă ai fi marinar pe un vas, tu ai rămâne pe loc și nu te-ai mișca de acolo. Ești chemat să te sui pe catarg, refuzi. Ești chemat la proră, refuzi. Dacă astfel te comporți, cum să te suporte căpitanul vasului? De ce să nu te arunce peste bord ca pe ceva nefolositor, care-i încurcă pe ceilalți marinari și este un exemplu negativ pentru ei?

    La fel este și aici. Viața se aseamănă cu o campanie militară, una lungă și complicată. Este treaba ta să îndeplinești munca soldatului și să faci totul la ordinele generalului, folosindu-te, dacă este posibil, de divinație pentru a-i afla voia. Nu există comparație între acest general și unul obișnuit, nici în ceea ce privește puterea și nici măreția spiritului. Ai primit o poziție importantă într-un oraș imperial, nu într-un loc uitat de lume; ești senator, nu pentru o perioadă scurtă de timp, ci pentru toată viața. Nu știi că un om aflat într-o asemenea poziție are prea puțin timp pentru afacerile proprii? Este adesea plecat de acasă, comandând sau servind sub un alt comandant, luptând în bătălii sau fiind judecător. Și cu toate acestea, tu spui că vrei să prinzi rădăcini și să fii legat de un loc, precum o plantă?

    “Da. Deoarece este plăcut așa.“

    Nu neagă nimeni asta. Și o supă caldă este plăcută. Compania unei femei frumoase este plăcută. Vorbești precum cei care-și fac din plăcere un scop în viață. Nu știi cine sunt cei care vorbesc așa? Epicurieni și desfrânați! Faci ce fac ei, gândești la fel ca ei, în timp ce reciți în fața noastră cuvintele lui Zenon sau ale lui Socrate. Alungă de la tine aceste lucruri străine cu care te-ai împodobit, căci nu ți se potrivesc. Oameni de felul acela nu doresc decât să doarmă liniștiți, fără să aibă obligații, să se trezească când vor, să caște și să se spele pe față, apoi să scrie și să citească după bunul lor plac, să discute despre lucruri mărunte și să fie lăudați de prietenii lor, indiferent ce ar spune, să facă o plimbare, după care să mănânce și apoi să se culce după cum le este obiceiul. Să spun mai multe? Poți să tragi și singur concluziile.

    Hai, spune-mi ce fel de viață vrei să duci tu, care afirmi că admiri adevărul, că-i admiri pe Diogene și pe Socrate? Ce vrei să faci în Atena? Ce fac alții sau altceva? De ce declari că ești stoic? Cei care declară în mod fals că sunt cetățeni romani sunt aspru pedepsiți. Iar cei care pretind în mod fals un nume și o chemare atât de mare și de respectabilă, să scape nepedepsiți? Asta nu este posibil. Legea divină este puternică și imposibil de evitat. Ea acordă cele mai severe pedepse pentru cei care comit cele mai mari crime. Ce spune legea? “Lăsați-l pradă vanității și aroganței pe acela care pretinde însușiri care nu-i aparțin. Fie ca acela care nu se supune legii divine să ajungă un sclav josnic, să fie chinuit de durere, invidie și milă, să plângă și să fie nefericit.“

    “Dacă trebuie să caut o persoană importantă și să-i bat pe la porți?“

    Dacă rațiunea îți cere să faci asta, fie pentru patria ta, pentru familia ta sau pentru oameni în general, de ce să nu-l cauți? Îți este rușine să mergi la cizmar când ai nevoie de încălțări sau la grădinar când ai nevoie de salată? Nu trebuie să-ți fie rușine nici să mergi la cei bogați când ai nevoie de ceva ce pot ei oferi. “Da, însă nu sunt plin de admirație pentru cizmar“, spui tu. Nu-l admira nici pe bogat.

    “Dar pe grădinar nu trebuie să-l lingușesc.“

    Atunci nu-l linguși nici pe bogat.

    “Și cum obțin ce vreau de la el?“

    Ți-am spus eu să te duci și să obții de la el ce vrei sau să te duci și să faci ceea ce ține de tine?

    “Atunci de ce să mă duc?“

    Ca să știi că te-ai dus și că ți-ai făcut datoria de cetățean, de frate sau de prieten. Însă adu-ți aminte că te-ai dus la un cizmar sau la un grădinar, la cineva care, deși vinde scump ceea ce vinde, nu are nicio autoritate asupra lucrurilor importante sau nobile. Nu uita că te-ai dus să cumperi salată. O salată costă un obol, nu un talant. 

    Aplică același principiu și aici. Este vorba de o chestiune pentru care se merită să bat la poarta acelui om. Foarte bine, mă duc. Se merită să discut cu el. Prea bine, o să discut cu el. Însă să-i sărut mâna și să-l lingușesc, înseamnă să plătesc un talant. Asta nu o voi face. Nu este un beneficiu pentru mine să o fac. Și nu este un beneficiu nici pentru patrie sau pentru prietenii mei să distrug un bun cetățean sau un bun prieten.

    “Dar dacă nu reușești, oamenii vor crede că nu te-ai străduit îndeajuns.“

    Ai uitat de ce te-ai dus acolo? Nu știi că un om bun nu face nimic de ochii lumii, ci doar pentru a face ce este corect?

    “Și ce câștigă dacă face ce este corect?“

    Ce câștigă un om care scrie numele lui Dion corect? Faptul că a scris corect.

    “Doar atât?“

    Cauți o răsplată mai mare pentru un om bun decât să facă ceea ce este drept și nobil? La jocurile olimpice nu aștepți altă răsplată, ci ești mulțumit să fii încoronat câștigător. Ți se pare un lucru mărunt și lipsit de valoare să fii nobil, bun și fericit?

    Dacă zeii te-au adus în această cetate, în care ești dator să îndeplinești munca unui bărbat, de ce mai tânjești după doică și după mamă? De ce permiți ca lacrimile femeilor să te miște și să te înmoaie? Nu vrei să încetezi să fii copil? Nu știi că acela care se comportă precum un copil, este cu atât mai ridicol, cu cât este mai înaintat în vârstă?

    Spune-mi, când ai fost în Atena, nu ai vizitat pe nimeni?

    “Am vizitat pe cine doream să vizitez.“

    Fă la fel și aici. Vezi pe cine vrei să vizitezi și vizitează-l. Numai să nu o faci într-o condiție umilă. Fă-o fără vreo dorință sau aversiune cu privire la rezultat și o să fii bine. Asta nu depinde de faptul că vei fi primit înăuntru sau lăsat să aștepți la poartă, ci depinde de opiniile tale. Când ajungi să disprețuiești lucrurile externe și independente de voința ta și să nu consideri nimic altceva ca fiind al tău, cu excepția opiniei, gândului, impulsului, dorinței și aversiunii, ce loc rămâne pentru lingușeală și umilință? De ce tânjești încă după căminul tău liniștit și după locurile care îți erau familiare? Dacă le acorzi puțin timp, și aceste locuri îți vor deveni familiare la rândul lor. După aceea, dacă chiar ești atât de josnic, vei plânge și te vei lamenta din nou când le vei părăsi și pe acestea.

    “Cum altfel să-mi demonstrez dragostea?“

    Într-un spirit nobil, nu josnic. Căci este împotriva rațiunii să arăți un spirit josnic și demn de dispreț, să depinzi de alții și să cauți vină Zeului sau oamenilor. Demonstrează-ți dragostea, dar vezi să respecți aceste lucruri. Dacă această dragoste a ta sau cum vrei să o numești, te va transforma într-un sclav, înseamnă că nu este sănătoasă. Ce te împiedică să iubești pe cineva ca și cum ar fi un muritor, o persoană care poate să te părăsească oricând? Nu și-a iubit Socrate copiii? Ba da, însă a făcut-o ca un om care este liber și care știe că iubirea față de zei vine înainte. Astfel, el nu a eșuat în niciuna din îndatoririle unui om bun, nici în apărarea sa și când s-a stabilit pedeapsa, nici mai înainte, în armată sau când a fost membru în consiliu. Însă noi găsim din belșug tot felul de scuze pentru a avea un spirit josnic. La unii este vorba de un copil, la alții un părinte sau un frate. Nu se cade să fim nefericiți din cauza altei persoane, ci mai degrabă să fim fericiți datorită lor și mai ales, datorită Zeului, care ne-a creat pentru asta.

    Dar Diogene, el nu a iubit pe nimeni? A fost atât de binevoitor și iubitor de oameni, încât a luat asupra sa atât de multe greutăți și suferințe trupești, pentru binele tuturor. Însă cum a iubit el? Așa cum trebuie să o facă un slujitor al lui Zeus, arătându-și grija pentru oameni, dar supunându-se Zeului. De aceea el a considerat întreaga lume, nu doar un anumit loc, patria sa. Când a fost făcut prizonier, nu a tânjit după Atena și după prietenii și tovarășii săi de acolo, ci s-a familiarizat cu pirații care l-au răpit și a încercat să-i facă oameni mai buni. Mai târziu, când a fost vândut, a trăit în Corint la fel cum trăia înainte la Atena. Și dacă ar fi ajuns printre perrhaebi, ar fi fost același lucru pentru el.

    Așa se obține libertatea. Acestea au fost cuvintele lui Diogene: “De când Antistene m-a eliberat, am încetat să mai fiu un sclav.“ Cum l-a eliberat? Ascultă ce spune el însuși: “Antistene m-a învățat să disting între ce este al meu și ce nu este al meu. Proprietățile nu-mi aparțin. Rude, prieteni, persoane pe care le cunosc, reputație, locuri familiare, conversații cu alți oameni, nimic din toate acestea nu sunt ale mele.“ În cazul acesta, ce îți aparține? “Puterea de a mă folosi de impresii. El mi-a arătat că posed această putere liberă de orice piedici sau constrângeri. Nimeni nu mă poate împiedica, nimeni nu mă poate obliga să mă folosesc de ele altfel decât voiesc. Cine mai are putere asupra mea de acum înainte? Filip? Alexandru? Perdiccas? Regele Regilor? Cum ar putea?“

    Nu vei ajunge sclavul altui om, decât dacă, cu mult înainte, ai permis să devii sclavul lucrurilor. Cine îl mai poate numi sclav pe acel om care nu se lasă stăpânit de plăcere, durere, reputație sau bogăție și care poate, dacă asta consideră necesar, să-și lepede trupul în fața unui tiran și să părăsească această lume? Cine mai este stăpânul său? Dacă Diogene și-ar fi căutat plăcerea locuind în Atena și ar fi permis vieții trăite acolo să stăpânească asupra sa, atunci ar fi fost la mila oricui și oricine ar fi fost mai puternic decât el ar fi putut să-i provoace suferință. Poți să-ți imaginezi cum s-ar fi lingușit pe lângă pirați să-l vândă unui atenian, astfel încât să poată revedea frumosul Pireu, zidurile lungi și Acropola. Cum le-ar fi văzut? Precum un sclav josnic. Ce bine i-ar fi făcut să le vadă așa?

    “Nu așa. Eu le voi vedea ca un om liber.“

    Arată-mi cum ești tu liber. Să presupunem că cineva, nu contează cine, te prinde și te duce undeva departe de locurile tale familiare, spunând “De acum înainte ești sclavul meu, deoarece este în puterea mea să te împiedic să trăiești unde dorești tu. Este în puterea mea să-ți relaxez servitutea sau te umilesc. Numai când vreau eu poți să te întorci la Atena și să te bucuri din nou.“ Ce îi vei spune acestui om care te duce în captivitate? Poți găsi pe cineva care să te elibereze? Sau nu vei îndrăzni să-l privești în față și, fără să comentezi altceva, îl vei implora să te elibereze? Omule, trebuie să te îndrepți cu bucurie către închisoare, mergând pe picioarele tale, nu târât de către temnicer! Ce? Nu vrei să trăiești în Roma, deoarece ți-e dor de Atena? Când vei muri o să te plângi că nu o să mai vezi Atena și că nu o să te mai plimbi prin Lyceum?

    Pentru asta ai călătorit pe alte meleaguri? Pentru asta ai căutat pe cineva de la care să înveți? Ce să înveți? Cum să rezolvi cu ușurință silogisme sau cum să urmărești un argument ipotetic? Pentru asta ți-ai părăsit patria, frații, prietenii, rudele? Să înveți despre astea și apoi să te întorci acasă? Nu ai călătorit pe alte meleaguri pentru a obține o minte statornică și liberă de tulburări? Nu ai făcut-o pentru a te pune la adăpost de rău, pentru a nu mai blama și pentru a nu mai acuza pe nimeni niciodată, pentru ca nimeni să nu mai fie capabil să îți aducă vătămări și pentru ca astfel să poți să-ți trăiești nestingherit viața, în toate ipostazele sale? 

    Chiar ai făcut un schimb nemaipomenit! Pentru călătoriile tale ai primit silogisme, argumente cu premise echivoce sau ipotetice! Poți să mergi cu ele în piață și îți faci reclamă că le vinzi, ca un spițer.

    Nu te prefaci mai bine că nu știi nici măcar ceea ce ai învățat, ca să nu condamni preceptele filosofilor ca fiind inutile? Ce rău ți-a făcut filosofia? Cu ce ți-a greșit Chrysippus, ca să arăți, prin acțiunile tale, că munca lui a fost degeaba? Nu-ți erau de ajuns relele tale de acasă? Ele îți provocau durere și suferință fără să fie nevoie să pleci altundeva și să adaugi altele.

    Dacă îți vei face noi cunoștințe și prieteni, dacă alte meleaguri îți vor deveni dragi, vei avea și mai multe motive să plângi și să te lamentezi. De ce trăiești? Pentru a aduna suferințe, una după alta, și pentru a te face nefericit? Asta numești tu dragoste? Dacă dragostea despre care vorbești este un lucru bun, nu poate să-ți facă rău. Însă dacă este un lucru rău, eu nu am treabă cu ea, căci eu am fost creat pentru binele meu, nu pentru rău.

    Care este antrenamentul potrivit? Lucrul fundamental și cel mai important, cu care trebuie să începi, este acesta: când devii atașat de ceva, nu-l privi precum ceva ce nu-ți poate fi luat, ci mai degrabă precum un vas de lut sau un pahar, păstrând în minte ceea ce este el, astfel încât să nu fii tulburat atunci când se sparge. Fă la fel și cu oamenii. Când îți săruți copilul, fratele sau prietenul, nu da frâu liber impresiei și nu permite entuziasmului să te ducă oriunde dorește. Controlează-l și ține-l în frâu, precum aceia care, în timpul unui triumf, stau în spatele generalilor victorioși pentru a le aduce aminte că sunt muritori. În același fel, și tu trebuie să-ți aduci aminte că iubești un muritor și că nimic din ceea ce iubești nu este al tău, îți este dat numai în momentul acesta, nu pentru totdeauna și nu inseparabil, la fel cum un ciorchine de struguri sau o smochină îți sunt date numai în sezonul potrivit. Cel care tânjește după ele iarna este nebun. Și tu, dacă tânjești după copilul tău sau după un prieten, atunci când nu îți este dat să-l ai, să știi că tânjești după o smochină iarna. Căci așa cum este iarna pentru smochină, la fel sunt și evenimentele care se întâmplă în univers pentru ce este luat de aici în urma lor.

    Mai departe, de fiecare dată când ești încântat de ceva, înfățișează-ți o impresie contrară. Ce rău este în a-ți șopti în gând “Mâine vei muri“, atunci când îți săruți copilul; sau “Mâine, unul din noi va dispărea și nu ne vom mai vedea niciodată“, atunci când îți îmbrățișezi prietenul?

    “Dar acestea sunt vorbe de rău augur.“

    La fel sunt și unele incantații; însă câtă vreme fac bine, nu mă deranjează să le folosesc, cu condiția să fie folositoare. Dar tu numești de rău augur și alte lucruri decât acelea care semnifică un rău? Lașitatea este ceva de rău augur. La fel sunt și răutatea, tristețea, mâhnirea sau nerușinarea. Toate acestea sunt cuvinte de rău augur, însă nu mă feresc să le rostesc pentru a mă apăra de lucrurile pe care le reprezintă. Tu însă, numești de rău augur acele cuvinte care reprezintă un proces natural. Tot așa, poți să numești de rău augur recoltarea spicurilor de cereale, doar reprezintă distrugerea spicului, însă nu a lumii. Poți să numești de rău augur și căderea frunzelor toamna, preschimbarea smochinelor proaspete în smochine uscate sau a boabelor de strugure în stafide. Toate acestea reprezintă schimbări, dintr-o stare în alta. Nu reprezintă o distrugere, ci o nouă aranjare și distribuire a lucrurilor. Să pleci peste hotare este o mică schimbare. Moartea este o mare schimbare, nu din ceea ce este în ceva ce nu este, ci în ceva ce nu este acum. 

    “Atunci trebuie să încetez să exist?“

    Nu vei mai exista tu, însă va exista altceva în locul tău, ceva ce lumea va necesita atunci. Nu ai venit pe lume atunci când ai dorit tu, ci atunci când lumea a avut nevoie de tine. Din acest motiv, omul înțelept și bun, amintindu-și cine este, de unde a venit și de către cine a fost creat, își îndreaptă atenția către un singur lucru: cum să-și ocupe locul cu disciplină și oferind ascultarea cuvenită Zeului. Este dorința Ta să trăiesc? Voi trăi precum un om liber și nobil, așa cum este dorința Ta, căci Tu mi-ai oferit lucrurile care-mi aparțin, libere de orice impediment. Nu mai ai nevoie de mine? Rămâi cu bine! Am stat până acum aici pentru Tine și pentru nimic altceva. Acum mă voi supune și voi pleca. “Cum vei pleca?“ La fel cum am stat, după cum este voia Ta, ca un om liber, ca un om care ți se supune, ca un om care a înțeles poruncile și opreliștile Tale. Dar atât timp cât rămân în slujba Ta, cine ai vrea să fiu? Persoană publică sau privată, senator sau om de rând, soldat sau general, pedagog sau cap al familiei? Orice loc sau orice poziție îmi vei încredința, “voi muri o mie de morți și tot nu o voi abandona“, după cum spunea Socrate. Unde vrei să fiu? În Roma, Atena, Teba sau Gyaros? Doar amintește-ți de mine acolo unde sunt. Dacă mă vei trimite într-un loc în care oamenii nu pot trăi așa cum o cere natura lor, voi părăsi această viață, nu din nesupunere față de Tine, ci ca și cum mi-ai fi dat semnalul să mă retrag. Nu abandonându-te, ci înțelegând că nu mai ai nevoie de mine. Însă dacă mi se va îngădui să trăiesc în armonie cu natura, nu voi căuta un alt loc decât acela în care sunt și nici alți oameni decât aceia printre care trăiesc.

    Lasă aceste gânduri să te conducă, zi și noapte. Scrie-le, citește-le, vorbește despre ele, cu tine însuți și cu alții. Întreabă-i dacă pot să te ajute cu asta. Apoi, dacă vreunul din evenimentele pe care oamenii le consideră de nedorit ți se va întâmpla, primul gând care-ți va aduce ușurare va fi că acest eveniment nu a venit neașteptat. Este mare lucru să poți spune în aceste ocazii “știam că am zămislit un muritor“. La fel vei spune: “știam că sunt muritor“, “știam că este posibil să fiu nevoit să plec de acasă“, “știam că pot fi alungat în exil“, sau “știam că pot fi aruncat în închisoare“. Apoi, dacă vei privi în interior și vei întreba cărui domeniu îi aparține evenimentul care tocmai s-a întâmplat, îți vei aminti de îndată că vine din domeniul lucrurilor independente de voință, lucruri care nu-ți aparțin și nu te privesc pe tine.

    Apoi vine cea mai importantă întrebare. “Cine mi l-a trimis?“ “Principele sau generalul, universul sau legea care îl guvernează.“ “Atunci, dă-mi-l, căci legea trebuie să o respect întotdeauna.“

    Mai departe, atunci când impresia te lovește, căci nu este în puterea ta să oprești asta, așează-i împotrivă rațiunea, învinge-o, nu o lăsa să prindă putere și să te ducă acolo unde vrea, prezentându-ți imaginele pe care vrea să ți le arate, așa cum vrea ea să ți le arate. Dacă ești în Gyaros, nu-ți imagina viața din Roma cu plăcerile de care te-ai bucurat când ai trăit acolo și de care te vei bucura când te vei reîntoarce. Îndreaptă-ți, în schimb, eforturile către locul în care ești, ca să trăiești o viață curajoasă în Gyaros, precum se cade pentru cineva care trăiește acolo. Iar dacă ești în Roma, nu-ți imagina viața din Atena, ci gândește-te la viața ta din Roma. 

    Apoi, în locul tuturor celorlalte plăceri, așează plăcerea care vine din înțelegerea faptului că te supui Zeului, că îndeplinești partea unui om bun nu prin vorbe, ci prin fapte. Ce lucru mare este să-ți poți spune singur “lucrurile contrare opiniei publice, pe care alții doar le declară solemni în școli, eu le pun în practică“. Virtuțile mele le discută ei acolo, despre mine se interesează, mie îmi cântă laude. Zeus a dorit ca eu să ofer această demonstrație prin propria mea persoană. El a dorit să cerceteze dacă are un soldat adevărat, un cetățean adevărat. El a vrut să mă aducă în fața ca martor, pentru a arăta celorlalți ce sunt acele lucruri independente de voința omului. “Priviți, spune El, fricile voastre sunt neîntemeiate. Dorințele voastre sunt iluzorii. Încetați să căutați binele în afară. Căutați-l înăuntru sau nu-l veți găsi niciodată.“ Pentru asta El mă trimite aici și acolo, mă înfățișează în fața oamenilor sărac, fără onoruri, exilat în Gyaros sau aruncat în închisoare. Nu pentru că mă urăște, căci cine ar urî cel mai bun slujitor al său? Nu pentru că a uitat de mine, deoarece El se gândește și la cea mai josnică creatură. O face pentru a mă antrena și pentru a mă chema ca martor în fața celorlalți oameni. Cât timp sunt numit în acest post, nu este treaba mea să consider unde sunt, în compania cui mă aflu, sau ce spun alții despre mine. Mai degrabă, trebuie să-mi îndrept toată atenția către Zeu și către poruncile și îndrumările sale.

    Dacă ai întotdeauna aceste gânduri la îndemână, dacă te familiarizezi cu ele și le păstrezi pregătite pentru a le folosi, nu vei avea niciodată nevoie de altcineva care să te mângâie și să te întărească. Nu este rușinos să nu ai nimic de mâncare, însă este rușinos să nu ai o gândire suficient de puternică pentru a te apăra de frică și de supărare. Odată ce vei dobândi libertate față de frică și față de supărare, atunci tiranii și gărzile lor, chiar și cei din anturajul împăratului vor înceta să existe pentru tine. Tu, care ai primit această mare onoare de la Zeus, nu vei simți invidia față de cei care primesc onoruri de la împărat sau față de cei care oferă sacrificii pe Capitol în virtutea funcției lor. Însă să nu faci paradă de ea și nici să nu te lauzi cu ea, ci să o arăți prin purtarea ta. Fii mulțumit să trăiești tu fericit și sănătos, chiar dacă nu observă nimeni asta.

XXIII. La adresa celor care țin prelegeri și discursuri pentru a se afișa

    Înainte de toate, spuneți ție însuți ce fel de om vrei să fii, apoi fă ce ai de făcut, în acord cu asta. În aproape orice domeniu, așa se fac lucrurile. Atleții întâi decid ce vor să fie, iar apoi acționează în consecință. Un alergător de distanță lungă urmează o anume dietă, un anume mers, masaje și exerciții specifice. Pentru un alergător pe distanțe scurte, acestea sunt diferite. La un participant la pentatlon, ele sunt și mai diferite. La fel este și în meserii. Dacă vrei să fii tâmplar trebuie să faci anume lucruri, iar dacă vrei să fii fierar, altele.

    În orice facem, dacă noi facem acel lucru fără niciun scop final, atunci îl facem la întâmplare; iar dacă îl facem cu un scop greșit, ratăm ținta. Există două scopuri: unul general și unul particular. În primul rând, trebuie să acționăm ca oameni. Ce implică asta? Deși gentili, nu trebuie să fim precum oile, dar nici violenți precum sălbăticiunile. Scopul particular are legătură cu voința și cu ocupația fiecăruia. Un cântăreț la harpă trebuie să facă ce face un cântăreț la harpă, un tâmplar ce face un tâmplar, un filosof ce face un filosof și un orator ce face un orator.

    Atunci când spui “Veniți și ascultați-mă cum țin prelegeri“, ai grijă, înainte de toate, să nu spui asta fără un scop final. Iar dacă ai descoperit că ceea ce faci are legătură cu un scop, ai grijă să fie cel corect. Vrei să faci ceva bine sau să fii lăudat? Răspunsul nu se lasă așteptat: “Ce-mi pasă mie de laudele mulțimii?“ Un răspuns corect, căci ce contează laudele mulțimii pentru un muzician, câtă vreme este un muzician adevărat, sau pentru un geometru?

    Deci vrei să fii de folos. Cum anume? Spune-ne și nouă să venim și să te ascultăm. Dar poate un om care nu a primit niciun folos el însuși, să fie de folos altora? Nu poate, cum nu poate să fie de folos în tâmplărie cineva care nu este tâmplar, sau în cizmărie cineva care nu este cizmar.

    Cum știi dacă ai primit un folos tu însuți? Prezintă-ți opiniile, filosofule! Ce promite dorința? Să nu eșuezi în a obține ceva. Ce promite aversiunea? Să nu cazi în ceea ce vrei să eviți. Ei bine, își îndeplinesc promisiunea? Spune adevărul! Dacă minți, îți voi spune eu. În ultimul timp, când cei care te ascultau au fost reci și nu ți-au oferit aplauze, ai plecat abătut. Tot recent, s-a întâmplat să fii lăudat, iar atunci ai trecut pe la fiecare întrebând:

    “Ce părere ai despre mine?“

    “Ai fost minunat, profesore. Mă jur!“

    “Ți-a plăcut cum am tratat subiectul acela?“

    “Care dintre ele?“

    “Cel despre Pan și nimfe.“

    “Excelent!“

    Și cu toate acestea, îmi spui mie că, în ceea ce privește dorința și aversiunea, ești în armonie cu natura. Pleacă de aici, încearcă să convingi pe altcineva. 

    Nu ai lăudat tu pe cutare persoană, contrar opiniei tale reale? Nu l-ai lingușit pe băiatul acelui senator? Ai vrea ca și copiii tăi să fie ca el?

    “În niciun caz!“

    Atunci de ce îl lauzi și de ce îl lingușești?

    “Este un tânăr cu potențial și este dispus să asculte.“

    De unde știi asta?

    “Pentru că mă admiră.“

    Acum ai produs dovada.

    Până la urmă ce crezi? Nu știi că exact acești oameni te disprețuiesc pe ascuns? Când un om care este conștient că nu a făcut nimic bun și nici măcar nu s-a gândit la asta, întâlnește un filosof care îi spune “Ești un talent natural, un om sincer și nestricat“, ce altceva să gândească decât că acesta vrea ceva de la el? Dacă nu este așa, spune-mi ce a făcut el să dovedească acest talent? Este în compania ta de multă vreme, ți-a ascultat prelegerile și discursurile. A devenit mai modest? S-a întors către sine? A realizat în ce condiție proastă se află? Și-a lepădat el vanitatea? Caută pe cineva de la care să învețe?

    “Da, caută.“

    Să-l învețe cum să trăiască? Nu, nerodule! Caută pe cineva care să-l învețe cum să vorbească. Acesta este motivul pentru care te admiră. Ascultă și o să auzi ce spune despre tine: “Acest om este un artist desăvârșit. Stilul său este mai bun decât al lui Dion.“ Asta este cu totul altceva. Nu spune “Acest om este modest, demn de încredere și liber de tulburări.“ Și chiar dacă ar spune asta, l-aș întreba “Dacă acest om este demn de încredere, definește ce înseamnă demn de încredere.“ Dacă nu ar ști să răspundă, i-aș cere să înțeleagă cuvintele pe care le folosește, înainte să vorbească.

    Dar tu, care ești într-o condiție deplorabilă, flămând după aplauze și numărând câți oameni te asculta, vrei să fii de folos altora? 

    “Astăzi am avut o audiență mare.“

    Da, foarte mare.

    “Cred că au fost 500 de oameni.“

    Mai degrabă o mie.

    “Dion nu a avut niciodată o asemenea audiență.“

    Cum ar fi putut?

    “Și ei înțeleg discursurile frumoase. Frumusețea poate să miște și o piatră.“

    Astea sunt vorbele unui filosof! Aceasta este înclinația unui om care este de folos altora! Acesta este un om care ascultă de rațiune, care a citit în spirit socratic ce este scris despre Socrate, nu ca și cum ar fi citit pe Lysias sau Isocrate.

    “Deseori m-am mirat prin ce argumente“, spune Xenofon. Nu e bine așa, ci “prin ce argument“, la singular sună mai bine. Ai citit cuvintele acestea altfel decât cum citești un cântecel? Căci dacă le-ai fi citit cum trebuie, nu ai fi zăbovit asupra unor chestiuni de limbaj, ci ai studiat mai degrabă aceste pasaje: “Anytos și Meletos mă pot omorî, însă nu-mi pot face niciun rău“ și “Aceasta a fost firea mea întotdeauna, din toate lucrurile mele, nu dau ascultare decât rațiunii, și anume a argumentului care în urma cercetării îmi pare că este cel mai bun.“ Nimeni nu l-a auzit pe Socrate susținând că știe ceva și că îi învață pe alții. Dimpotrivă, el obișnuia să trimită un om aici și altul dincolo. Astfel că oamenii veneau la el, cerându-i să-i prezinte altor filosofi, iar el îi ducea și le făcea cunoștință. Nu așa cum crezi tu, spunându-le pe drum “Astăzi voi ține un discurs în casa lui Quadratus. Să vii să mă asculți.“

    De ce să vin să te ascult? Vrei să-mi arăți cât de elegant înșiri tu cuvinte unul după celălalt? Faci asta, dar ce bine îți aduce? “Laudă-mă, te rog.“ Cum adică să te laud? “Spune-mi cuvinte precum Bravo! sau Minunat!“ Prea bine, o să-ți spun. Dar dacă lauda este ceva ce filosofii pun în categoria lucrurilor bune, ce laudă să-ți aduc? Dacă este un lucru bun să știi vorbi frumos, învață-mă și te voi lăuda.

    “Și? Ai vrea ca oamenilor să nu le placă arta oratorică?“

     Nu asta spun. Eu unul ascult cu plăcere și un cântăreț la harpă. Dar trebuie să mă apuc și eu să cânt la harpă din cauza asta? Ascultă ce spune Socrate: “N-ar șade bine pentru un om de vârsta mea, să apar în fața voastră precum un tânăr care compune fraze frumoase.“ “Precum un tânăr“, spune el. Căci în realitate, aceasta este o artă frumoasă, să alegi cuvinte și fraze, să le pui laolaltă, apoi să vii în fața noastră și să le citești cu eleganță, și în mijlocul discursului să exclami “Puțini sunt oamenii care pot înțelege aceste lucruri!“

    Oare un filosof cheamă oameni să-l asculte? Cum soarele își atrage către el hrana sa, la fel și filosoful atrage către el pe cei cărora le este de folos. Ce doctor cheamă la el pacienți pe care să-i trateze? E drept, am auzit că acum sunt unii doctori în Roma care fac asta, însă când am trăit eu acolo, pacientul era cel care-l căuta pe doctor. “Te invit să vii și să asculți că lucrurile stau prost pentru tine, că te ocupi cu orice mai puțin cu ce ar trebui să te ocupi, că nu știi ce este binele și ce este răul, că ești mizerabil și nefericit.“ Halal invitație! Și totuși, vorbele filosofului sunt lipsite de viață dacă nu produc acest efect. 

    Rufus obișnuia să spună “Dacă ai răgaz să mă lauzi, înseamnă că vorbesc degeaba.“ El vorbea în așa fel, încât oricine îl asculta, ar fi crezut că cineva i-a spus lui Rufus totul despre el. Astfel, cuprindea el cu mintea tot ceea ce făceam și așeza clar în fața fiecăruia greșelile de care acesta era vinovat.

    Școala de filosofie este precum o sală de operație. De aici nu ieși simțind plăcere, ci durere, deoarece atunci când ai intrat nu erai sănătos. Unul vine cu umărul dislocat, altul cu un abces, altul cu o ulcerație, iar altul cu migrene. Ai vrea ca eu să stau aici și să rostesc gânduri și fraze elegante, astfel încât cel care ascultă să mă laude și să plece, așa cum a venit? Unul cu umărul încă dislocat, altul în continuare cu migrene și altul cu abcesul sau ulcerația cu care a venit? Pentru asta să plece tinerii de acasă și să-și lase în urmă părinții, prietenii, rudele și locuința? Ca să te laude pe tine când îți rostești frazele? Asta făceau Socrate, Zenon sau Cleanthes?

    “Și nu există stilul hortativ?“

    Există, nu a negat nimeni asta. La fel cum există un stil combativ și unul instructiv. Dar cine socoate un al patrulea stil pe lângă acestea, cel menit pentru a te afișa?

    Ce face stilul hortativ? Arată unui om sau mai multor oameni conflictele în care se află și cum acordă atenție altor lucruri decât celor care țin cu adevărat de ceea ce ei își doresc. Căci își doresc lucruri care să conducă la fericire, însă le caută acolo unde nu sunt.

    Pentru asta să instalăm o mie de locuri și să invităm oamenii să te asculte? Ca să urci tu la tribună, înveșmântat într-o mantie elegantă, și să vorbești despre moartea lui Ahile? Pe toți zeii, încetează să mai compromiți cuvinte și fapte nobile! 

    Nimic nu oferă mai multă putere unui îndemn decât când cel care vorbește arată ascultătorilor că are nevoie de ei. Arată-mi un om, care în urma cuvântărilor și discursurilor tale, s-a îngrijorat de starea în care se află și s-a întors către sine însuși, spunând “Pe bună dreptate m-a prins filosoful. Trebuie să încetez să mai fac astfel de lucruri.“ Dimpotrivă, chiar acum când faima ta este la apogeu, cel care te ascultă te laudă celui de lângă el ce frumos ai vorbit despre Xerxes sau despre lupta de la Termopile. Cu asta să rămâi după ce asculți un filosof?

XXI. Împotriva celor care adoptă cu ușurință profesia de dascăl

    Cei care au învățat numai precepte și nimic altceva, sunt grăbiți să le vomite afară, la fel cum oamenii cu stomac sensibil vomită mâncarea. Întâi digeră cum trebuie preceptele tale și astfel nu le vei mai vomita. Nedigerate, ele devin un adevărat vomitiv, impure și necomestibile. După ce le digeri, arată-ne că facultatea ta conducătoare este schimbată, la fel cum atleții arată prin mușchii lor rezultatul exercițiilor și al dietei, la fel cum cei care stăpânesc o meserie pot să arate ce au învățat. Tâmplarul nu vine și spune “Ascultați-mă cum vorbesc despre tâmplărie“, însă odată ce se angajează să ridice o casă, o construiește și astfel arată că își cunoaște meseria. 

    Fă și tu la fel: mănâncă, bea, îmbracă-te precum un om; căsătorește-te, fă copii, fă-ți datoriile de cetățean; îndură insulte, rabdă un frate nerezonabil, rabdă un tată, un fiu, un vecin, un tovarăș de călătorie. Arată-ne că poți să faci asta, ca să vedem că ai învățat ceva de la filosofi.

    Nu tu. Tu spui: “Veniți și ascultați-mă cum citesc comentarii.“

    Pleacă de aici, caută altcineva pe care să-ți verși voma.

    “Te asigur că îți voi expune doctrinele lui Chrysippus cum nimeni altcineva nu poate. Voi despărți în bucăți ce spune el și-ți voi prezenta clar. La acestea voi adăuga, unde este posibil, ceva din verva lui Antipater sau a lui Archedemus.“ 

    Ce? Pentru asta vrei ca tinerii să-ți părăsească ținutul natal și părinții? Să te asculte pe tine cum explici cuvinte? Nu ar trebui să se întoarcă pregătiți să-i rabde pe alții și să lucreze cu ei, liniștiți și liberi de tulburări, pregătiți cu provizii care să le ajungă pentru tot parcursul vieții, care să le permită să rabde bine și onorabil orice s-ar întâmpla? 

    Și cum ai putea să le oferi ceva ce nici tu nu deții? Căci principala ta ocupație a fost să rezolvi silogisme, argumente variabile și raționamente în care se ajunge la o concluzie prin întrebări și răspunsuri.

    “Dar cutare persoană ține prelegeri. Eu de ce să nu o fac?“

    Sclavule, nu poți face asta fără pregătire și la întâmplare. Asta cere să ai vârsta potrivită, să trăiești o anume viață și să fii călăuzit de către Zeu. Tu spui că nu e adevărat, însă nimeni nu părăsește portul într-un voiaj, fără ca înainte să sacrifice zeilor și fără să le ceară ajutorul. Nimeni nu seamănă la întâmplare, ci doar după ce au invocat-o pe Demetra. 

    Va fi în siguranță un om care se înhamă la o treabă atât de importantă precum aceasta fără ajutorul zeilor? Iar pentru cei care vin la prelegerile lui, va fi favorabilă această venire? Omule, de ce te apuci să transformi misterele în ceva profan? Tu spui “Există un sanctuar la Eleusis, uite, este unul și aici; există un hierofant acolo, voi face unul și aici; există un crainic acolo, și eu voi numi un crainic; există un purtător al făcliei acolo, și eu voi avea un purtător al făcliei; sunt făclii acolo, la fel și aici. Vorbele rostite sunt la fel. Ce diferență este între ce facem noi și misterele eleusine?“ 

    Omule lipsit de pietate, cum să nu fie diferență? Beneficiile aduse de mistere depind de timpul și de locul potrivit. Ele trebuiesc pregătite cu sacrificii și rugăciuni. Trebuie să te apropii de ele cu trupul purificat și cu mintea dispusă și pregătită pentru ritualuri străvechi și sfinte. Doar așa aduc beneficii misterele. Doar așa ajungem la concluzia că toate aceste lucruri au fost stabilite de către cei din vechime pentru educația și pentru îndreptarea noastră. Dar tu vrei să ții prelegeri și să le dezvălui la timpul nepotrivit și în locul nepotrivit, fără sacrificii și fără rugăciuni. Nu ai îmbrăcat roba pe care o poartă hierofantul, nu ai părul pregătit și nici acoperit precum el; nu ai vocea potrivită și nici vârsta potrivită, nu te-ai purificat precum el. Tu doar ai învățat cuvintele și pretinzi că acestea sunt sacre prin ele însele.

    Altfel trebuie să te apropii de aceste lucruri. Este vorba de un lucru important și pătruns de mister, nu este un dar care să fie împărțit tuturor deopotrivă. Să ai în grija ta tinerii, cere mai mult decât doar înțelepciune. Un om trebuie să aibă o anumită pregătire și potrivire pentru asta, o anume capacitate fizică. Și, pe deasupra, trebuie să fie îndrumat de Zeu către această îndeletnicire, așa cum a fost îndrumat Socrate să cerceteze oamenii, Diogene să-i mustre într-o manieră autoritară, sau Zenon să-i învețe pe alții și să formuleze precepte.

    Este ca și cum ai deschide un oficiu de doctor, doar cu niște doctorii, pe care însă nu știi și nici nu cauți să înveți unde și cum trebuiesc folosite. “Uite, spui tu, omul acela vinde pomadă pentru ochi. La fel și eu.“ Dar ai și îndemânarea de a o folosi? Știi tu unde, cum și cui îi face bine? De ce te joci la întâmplare cu lucruri de cea mai mare importanță? De ce ești nesăbuit? De ce te apuci de ceva ce nu se potrivește cu ce poți tu? Las-o pentru cei care pot să o facă și care o fac cu distincție.

    Nu adu dezonoare filosofiei prin acțiunile tale și nu te alătura celor care îi strică reputația. Dacă studiul preceptelor te atrage, rămâi tăcut și întoarce-le pe toate părțile la tine în minte. Însă nu îți spune filosof. Și dacă cineva spune că ești, să-l contrazici spunând “Acest om greșește. Sunt neschimbat. Dorințele mele, impulsurile mele, consimțământul meu, toate sunt așa cum sunt. Într-un cuvânt, nu m-am schimbat deloc în ceea ce privește modul în care mă folosesc de impresii.“

    Astfel să gândești, astfel să vorbești despre tine, dacă vrei să gândești cum trebuie. Dacă nu, continuă să te comporți la întâmplare și să faci aceleași lucruri pe care le faci acuma, că ți se potrivește.

XIII. Despre neliniște

    Când văd un om neliniștit, mă întreb ce dorește acel om. Dacă nu dorește ceva ce nu este în puterea sa, ce motiv ar putea avea să fie neliniștit?

    Din acest motiv, un cântăreț nu este neliniștit când cântă de unul singur. Însă de îndată ce intră pe scenă, el este cuprins de neliniște, chiar dacă are o voce plăcută și cântă bine la lăută. Aceasta deoarece el nu vrea numai să cânte bine, ci și să câștige aplauzele publicului, iar asta nu este în puterea sa. Acolo unde deține cunoaștere, el are încredere în sine. Dacă îi pui în față o persoană nepricepută, nu-i va acorda nicio atenție. Însă acolo unde nu deține cunoaștere, va fi neliniștit.

    La ce anume mă refer? El nu știe nici ce este mulțimea, nici ce reprezintă admirația acesteia. El a învățat să atingă o notă joasă sau una înaltă, însă nu cunoaște și nici nu a studiat ce este admirația mulțimii și care este valoarea acesteia. Astfel, el este obligat să tremure și să devină palid.

    Când văd un om în această condiție, nu pot să spun despre el ca este un cântăreț prost. Însă pot să spun multe alte lucruri despre el. În primul rând, îl numesc un străin și spun despre el următoarele: “Acest om nu știe pe ce lume se află. Deși se află printre noi de mult timp, el ignoră legile și obiceiurile cetății, nu știe ce îi este permis și ce nu îi este permis. Și nici nu a consultat vreun avocat care să-i explice legile.“

    Niciun om nu scrie un testament, fără a ști sub ce formă trebuie scris sau fără a angaja pe cineva care cunoaște acest lucru; niciun om nu semnează cu ușurință un contract sau o garanție scrisă. Dar nimeni nu apelează la un avocat atunci când se folosește de dorință sau aversiune, de impuls sau intenție sau țel. La ce mă refer când spun că nu apelează la un avocat? Nu știe că dorește ceva ce nu-i este dat lui, nu știe că vrea să evite ceva ce este inevitabil; nu cunoaște ceea ce îi aparține și ceea ce nu-i aparține. Dacă le-ar cunoaște, nu s-ar mai simți niciodată împiedicat sau constrâns sau neliniștit. 

    “Cum așa?“

    Se teme cineva de lucruri care nu sunt rele?

    “Nu.“

    Dar de lucruri care sunt rele, dar este în puterea sa să le evite?

    “Desigur că nu.“

    În acest caz, dacă nici unul din lucrurile independente de voință nu este bun sau rău și toate lucrurile care depind de voință sunt în puterea noastră și nu ne pot fi dăruite de către altcineva și nici nu ni le poate lua nimeni, unde mai rămâne loc pentru neliniște? Cu toate acestea, când este vorba de sărmanul nostru corp, de măruntele noastre proprietăți sau de voința împăratului, noi suntem neliniștiți. Însă nu suntem deloc neliniștiți cu privire la cele interioare. 

    Suntem neliniștiți la gândul că vom forma o opinie greșită? Nu, căci asta depinde de noi. Suntem neliniștiți că vom avea impulsuri contrare naturii? Nu, nici asta. Așa precum un doctor, judecând după culoarea feței, spune că splina unui om este afectată, iar la altul că ficatul este afectat; la fel și tu, când vei vedea un om palid, să spui “acest om nu este bine, dorințele și aversiunile lui sunt afectate, este bolnav.“ Căci nimic altceva nu schimbă culoarea feței sau nu provoacă tremurat și clănțănit de dinți sau nu îl face pe om “să i se înmoaie genunchii și să se mute de pe un picior pe celălalt.“

    Acesta este motivul pentru care, atunci când Zenon urma să se întâlnească cu Antigonus, el nu era neliniștit. Asta deoarece Antigonus nu avea nicio putere asupra lucrurilor pe care Zenon le admira, și lui Zenon nu îi păsa de lucrurile asupra cărora avea putere Antigonus. Însă Antigonus era neliniștit atunci când urma să-l întâlnească pe Zenon, deoarece dorea ca acesta să îl placă, iar asta nu era un lucru care să fie în puterea sa. Pe de altă parte, Zenon nu dorea ca Antigonus să-l placă, deoarece niciun om care este iscusit într-un meșteșug nu caută să-i facă pe plac unuia care este nepriceput în acel meșteșug.

    Să fiu nerăbdător să-ți fac pe plac? De ce aș vrea asta? Cunoști tu măsura cu care un om îl judecă pe celălalt? Ai studiat tu ce este un om bun și ce este un om rău și cum un om devine unul sau celălalt? Dacă da, de ce nu ești tu însuți bun?

    “Cum adică, nu sunt bun?“

    Deoarece un om bun nu se vaită, nu suspină și nu se plânge, un om bun nu devine palid și nu tremură gândindu-se cum va fi primit de către altcineva și dacă va fi ascultat de acela. Sclavule, te va primi așa cum va vrea! Ce îți pasă ție de ceea ce aparține altuia? Nu este vina sa dacă te primește cu ostilitate?

    “Ba da.“

    Este posibil ca greșeala să fie a unui om și răul care derivă din aceasta să fie al altuia?

    “Nu.“

    Atunci de ce îți provoacă neliniște lucruri care aparțin altuia? 

    “Nu-i asta. Sunt neliniștit deoarece nu știu cum să vorbesc cu el.“

    Nu poți vorbi cu el după cum dorești?

    “Îmi este teamă că îmi voi pierde stăpânirea de sine.“

    Dacă trebuie să scrii numele lui Dion, te temi că îți poți pierde stăpânirea de sine?

    “Desigur că nu.“

    De ce? Este deoarece ai exersat scrisul?

    “Desigur.“

    Și dacă trebuie să citești, nu este la fel? De ce oare? Deoarece orice meșteșug îi acordă o anume putere și încredere în sine celui care-l stăpânește. Oare nu ai exersat și vorbitul? Ce altceva ai studiat în școală? Ai studiat silogisme și argumente care implică premise variabile. De ce ai studiat acestea? Nu ca să poți vorbi cu iscusință? Prin iscusință mă refer să vorbești atunci când este cazul, cu prudență și cu inteligență, fără să greșești și fără să te împiedici, și pe lângă toate acestea, cu încredere în tine. Ești neliniștit atunci când tu ești călare și urmează să te confrunți cu om pedestru, pe o câmpie întinsă și, spre deosebire de adversarul tău, având și avantajul faptului că ai exersat asta?

    “În acel caz, nu. Dar persoana cu care urmează să vorbesc poate da ordin să fiu ucis.“

    Sărmane om, spune adevărul și nu te mai lăuda și nu mai pretinde că ești filosof. Recunoaște care îți sunt stăpânii. Atâta timp cât îi vei lăsa să te stăpânească prin intermediul corpului tău, va trebui să urmezi pe oricine este mai puternic decât tine.   

    Socrate a exersat vorbitul cu un motiv, iar asta s-a văzut din modul în care a vorbit cu tiranii și cu judecătorii săi și cum a vorbit când era în închisoare. Și Diogene a exersat vorbitul, el care a vorbit cum a făcut-o cu Alexandru, cu pirații sau cu cel care l-a cumpărat. Ei practicau cu încredere în sine lucrurile pe care le-au exersat. Tu, întoarce-te la treburile tale și nu le abandona. Du-te în colțul tău și țese silogisme și propune-le altora. Nu este în tine omul care să guverneze o cetate!

XX. Despre rațiune, cum aceasta se contemplă pe ea însăși

    Fiecare artă și facultate contemplă anumite lucruri. Atunci când este de aceeași natură cu lucrul pe care-l contemplă, din necesitate se poate contempla și pe ea însăși. Atunci când este de altă natură nu se poate contempla singură. De exemplu, arta pantofarului se ocupă cu piei, dar ea este complet diferită de acest material, din acest motiv nu se poate contempla pe ea însăși. La fel gramatica se ocupă cu limbajul scris, dar este ea însăși limbaj scris? Cu siguranță că nu, așadar nu se poate contempla pe ea însăși. 

    Dar rațiunea, cu ce scop ne-a fost daruită de natură? Ca să ne folosim în mod corect de impresii. Și ce este ea? Un sistem format din anumite tipuri de impresii. Astfel, ea are în mod natural capacitatea de a se contempla pe ea însăși. La fel, înțelepciunea cu ce scop ne-a fost fost dată? Pentru a cerceta lucrurile bune și rele și cele indiferente. Ce este ea? Un bun. Și ce este sminteala? Un rău. Vezi deci că, din necesitate, înțelepciunea se contemplă atât pe ea însăși cât și opusul ei. 

    Din acest motiv principala și cea mai importantă sarcină a filosofului este să cerceteze impresiile, să le deslușească și să nu se folosească de niciuna fără să o testeze. După cum poți vedea, în ceea ce privește monezile, asupra cărora admitem că avem un oarecare interes, am inventat o artă cu care să le testăm. Vezi câte metode folosește cel care testează monedele: se uită la ele, le atinge, le miroase și în final le ascultă. Aruncă moneda și ascultă sunetul pe care îl face aceasta. Nu se mulțumește să asculte odată, ci prin practică dezvoltă o ureche muzicală. La fel, în cazurile în care considerăm că între a greși și a nu greși este o mare diferență, facem mari eforturi pentru a descoperi acele lucruri care ne pot induce în eroare.

         Dar în ceea ce privește săraca noastră facultate conducătoare, dormim și căscăm, și suntem gata să admitem orice impresie, căci nu băgăm de seamă ce avem de pierdut.

    Dacă vrei să vezi cât de neglijent ești în ceea ce privește binele și răul, și cât de atent ești la cele indiferente, întreabă-te ce consideri mai grav: orbirea sau o judecată oarbă? Astfel vei descoperi că ești departe de a avea o opinie corectă în ceea ce privește binele și răul. 

    “Dar este nevoie de multă pregătire, multă trudă și mult studiu.”

    Asta-i bună! Te aștepți să dobândești cea mai mare artă cu puțină trudă? Totuși, principala doctrină a filozofilor este foarte scurtă. Dacă vrei să o cunoști, citește lucrările lui Zenon și vei vedea. Nu-ți trebuie multe cuvinte să spui că scopul omului este să-i urmeze pe zei și că natura binelui constă în folosirea corectă a impresiilor. Dacă mă întrebi “Ce este Zeul? Ce este impresia? Care este natura individului și care este natura lumii?”, atunci este necesară o discuție mai lungă. 

    La fel, dacă Epicur ar veni să spună că binele trebuie să rezide în lucrurile trupești, aceasta de asemenea necesită o discuție lungă. În cadrul acesteia trebuie să fim învățați care este principiul care ne guvernează și în ce constă natura noastră substanțială și fundamentală. Dacă nu este probabil ca binele melcului să rezide în cochilie, de ce ar fi probabil ca binele omului să se regăsească în trup? Tu însuți, Epicur, deții ceva mai bun decât acesta. Ce este acel ceva în tine care deliberează, care examinează fiecare lucru? Care examinează trupul și decide că acesta este principalul lucru? De ce aprinzi lampa și trudești pentru noi, scriind atât de multe cărți? Ca să nu fim ignoranți cu privire la adevăr? Cu privire la cine suntem și ce suntem în raport cu tine? Astfel, discuția se lungește.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén