...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Tag: Xenofon

V. Împotriva celor sălbatici și certăreți

    Omul bun și înțelept nu se ceartă cu altcineva. El nici nu-i lasă pe alții să se certe, dacă poate să-i oprească. La fel ca și în celelalte cazuri, găsim un bun exemplu în viața lui Socrate, care nu numai că a evitat să se certe, dar nici nu a permis altora să o facă. Vezi numai în Banchetul lui Xenofon pe câți i-a împăcat. Mai departe, vezi cum a avut răbdare cu Trasimahos, Polus și Callicle; cum a răbdat pe soția sa și pe fiul său, care îi căuta vină fără motiv. Căci el își amintea prea bine că niciun om nu este stăpân pe facultatea conducătoare a altuia. Astfel că nu își dorea nimic altceva decât ce îi aparține lui. Și ce îi aparține lui? Nu ca unul sau altul să se comporte în armonie cu natura, căci ăsta este un lucru care aparține altuia; ci ca, în timp ce alții fac ceea ce fac, precum este alegerea lor, el să rămână în armonie cu natura și să trăiască astfel, indiferent ce fac ceilalți. El își vede de treaba sa, în așa fel încât și ceilalți să aibă posibilitatea de a trăi în armonie cu natura. 

    Aceasta este calea pe care omul bun și nobil și-o așterne mereu în față. Este să fie pretor? Nu; însă dacă asta îi este dat, treaba lui este ca, în această poziție, să-și mențină facultatea conducătoare în armonie cu natura. Este să se căsătorească? Nu; însă dacă asta îi este dat, și în acest caz, treaba lui este să se păstreze în armonie cu natura. Dar dacă dorește ca fiul său și soția sa să nu greșească, atunci vrea ca ceea ce aparține altuia să nu aparțină altuia. Asta înseamnă să fii învățat, să știi ce îți aparține ție și ce aparține altuia.

    Ce loc mai rămâne pentru dispute, dacă omul are aceste opinii? Îl mai miră ceva? Îl mai ia ceva prin surprindere? Nu se așteaptă ca ceea ce vine de la oamenii răi să fie mai grav și mai cumplit decât ce i se întâmplă? Nu consideră un câștig orice ar veni de la aceștia, câtă vreme nu este atât de grav pe cât ar putea fi?

    “Cutărică m-a înjurat!“ Zi mersi că nu te-a lovit. “M-a lovit!“ Zi mersi că nu te-a rănit. “Dar m-a rănit!“ Atunci zi mersi că nu te-a omorât. Știe el că omul este un animal blând, că oamenii se iubesc între ei și că o nedreptate îi face mai mult rău celui care o comite? Unde a învățat astea? În ce școală? De vreme ce nu a învățat aceste lucruri sau nu a fost convins de ele, de ce să nu urmărească ceea ce i se pare că este în avantajul său?

    “Vecinul meu a aruncat cu pietre.“

    Ai făcut tu ceva greșit?

    “Dar mi-a spart lucrurile din casă.“

    Ești tu un lucru? Nu, ești voință. Ce ai la dispoziție pentru a răspunde la asta? Dacă ești lup, trebuie să muști înapoi și să arunci mai multe pietre decât el. Însă dacă vrei să te comporți ca un om, cercetează ce ai la dispoziție, vezi cu ce facultăți ai venit pe lume. Ești dotat cu brutalitate, cu capacitatea de a purta ranchiună?

    Când este distrus un cal? Când este privat de facultățile sale naturale; nu atunci când nu poate face cucurigu, ci atunci când nu poate să fugă. Dar un câine? Nu este distrus când nu poate zbura, ci atunci când nu poate să urmărească vânatul. La fel și omul, nu este distrus când nu se poate lua la trântă cu lei sau când nu poate îmbrățișa statui, căci nu a fost înzestrat de natură cu facultăți potrivite pentru asta, ci atunci când își pierde cinstea și onestitatea. Oamenii ar trebui să se strângă laolaltă și să-l jelească pe cel care le pierde, pentru necazurile în care a căzut. Să nu-l jelească pe cel care se naște sau moare, ci pe acela care în timpul vieții a pierdut lucrurile care îi aparțineau. Nu lucrurile pe care le-a moștenit de la tatăl său, nu pământul, casa, hanul sau sclavii; căci acestea nu aparțin cu adevărat omului. Ele aparțin altora, sunt dependente și supuse stăpânilor lor, care acuma le acordă unui om, apoi altuia. Mă refer la lucrurile care îi aparțin lui ca om, la pecețile imprimate în mintea sa; precum pecetea imprimată pe o monedă, pe care dacă o găsim considerăm moneda bună, iar dacă nu o găsim, respingem moneda și nu o primim. Ce pecete este pe acest sesterț? Dacă este a lui Traian, îl primesc. Dacă este a lui Nero, îl arunc; nu primesc această monedă, deoarece este falsă. 

    La fel și în cazul nostru. Ce pecete au opiniile omului? Este blând, sociabil, răbdător, afectuos? Bine, îl primesc, îl consider cetățean, îl accept ca vecin și tovarăș. Numai să fii atent să nu poarte pecetea lui Nero. Este pătimaș, răzbunător, certăreț? Sparge capetele celor pe care îi întâlnește, dacă așa i se năzare lui? Atunci de ce mai spui că este un om? Judecăm un lucru doar după forma sa? Dacă ar fi așa, atunci poți spune și despre această formă de ceară că este un măr, și că are același miros și același gust ca un măr. Însă doar forma externă nu este de ajuns. Nici nasul sau ochii nu sunt de ajuns să-l facă om, trebuie să aibă opiniile unui om. Cel care nu ascultă de rațiune și nu acceptă când este contrazis, este un măgar. Altul, căruia îi lipsește respectul de sine, nu este bun de nimic, este altceva, dar nu om. Iar cel care caută să muște și să lovească pe cei pe care îi întâlnește, nu este nici măcar oaie sau măgar, este o fiară sălbatică.

    “Și? Ai vrea ca eu să fiu desconsiderat?“

    Desconsiderat de către cine? De oamenii care știu și înțeleg? Cum ar putea ei să desconsidere un om care este blând și care are respect de sine? Probabil te referi la cei care n-au habar. Ce te interesează pe tine? Ai văzut vreun meșteșugar căruia să-i pese de părerea celor care nu cunosc meseria sa?

    “Dar mă vor ataca și mai tare!“

    Pe cine? Pe tine? Poate un alt om să-ți vătămeze voința, sau să te împiedice să te folosești în armonie cu natura de impresiile care ți se arată?

    “Nu poate.“

    Atunci de ce ești tulburat și de ce te prezinți ca un om fricos? De ce nu vii în față să declari că tu ești împăcat cu toți oamenii, indiferent ce ar face ei? De ce nu râzi, în primul rând, de cei care cred că îți pot face rău? De ce nu spui “acești sclavi nu știu nici cine sunt eu, nici în ce constă binele și răul pentru mine, și nu se pot atinge de ceea ce este al meu“?

    La fel râd locuitorii unei fortărețe puternice de cei care o asediază. “De ce se chinuie oamenii aceștia degeaba? Zidurile noastre sunt puternice, avem hrană pentru mult timp, la fel și alte resurse.“

    Acestea sunt lucrurile care fac o fortăreață puternică și inexpugnabilă. Însă doar propriile opinii fac sufletul unui om de necucerit, și nimic altceva. Căci ce zid este la fel de puternic, ce trup este la fel de tare, ce proprietate este la fel de sigură și ce poziție socială este la fel de invulnerabilă? Toate celelalte lucruri sunt supuse stricăciunii sau pot fi răpite cu forța. Iar dacă un om este în vreun fel atașat de ele, trebuie să fie tulburat, să-și facă griji, să se teamă, să se plângă, să eșueze în ceea ce dorește să obțină și să cadă în ceea ce vrea să evite.

    Dacă așa stau lucrurile, nu alegem noi să ne asigurăm singurele mijloace de protecție care ne sunt oferite și, abandonând ceea ce este supus stricăciunii și servituții, să ne ocupăm de lucrurile care sunt libere și rezistente prin însăși natura lor? Trebuie să ne reamintim că niciun om nu poate să-i facă nici rău, nici bine altuia, ci că opiniile pe care omul le are cu privire la lucruri sunt cele care îi pot face rău și îl pot distruge; ele conduc la luptă, vrajbă, război! Ce i-a făcut pe Eteocle și Polinice dușmani nu este nimic altceva decât opinia lor cu privire la puterea regală și opinia lor cu privire la exil, cum că una este cel mai mare bine și celălalt cel mai mare rău.

    Este în natura fiecărui om să caute binele și să se ferească de rău. Este în natura omului să-l considere un dușman viclean pe cel care vrea să-l priveze de bine sau să-l implice în rău, chiar dacă acea persoană îi este frate, fiu sau părinte. Nimic nu ne este mai apropiat decât binele, prin urmare dacă aceste lucruri externe sunt bune sau rele, nu mai există iubire între părinți și copii sau între frați, iar lumea devine plină de dușmani, trădători și sicofanți, oriunde ai privi. Însă dacă voința este singurul bine atunci când este așa cum trebuie și singurul rău atunci când nu este cum ar trebui să fie, ce conflicte mai pot apărea? Ce insulte? Cu privire la ce? La lucrurile care nu contează pentru noi? Conflicte cu cine? Cu cei care sunt ignoranți și nefericiți, cu cei care se înșeală cu privire la ce este important în viață?

    Socrate păstra aceste lucruri în minte atunci când își administra propria casă și era nevoit să îndure o soție arțăgoasă și un copil nerecunoscător. Soția lui își arăta temperamentul turnându-i apă în cap cu nemiluita și călcându-i în picioare prăjitura. Ce înseamnă un asemenea comportament la adresa mea, dacă eu consider că aceste lucruri nu reprezintă nimic pentru mine? Asta trebuie să fac și niciun tiran sau stăpân nu va avea putere asupra mea. Cei mulți nu vor triumfa împotriva celui singur, și nici cel care este mai voinic nu va triumfa împotriva celui mai slab. Căci această putere de a-ți folosi liber și neîngrădit voința, a fost acordată de către Zeu fiecărui om în parte.

    Acestea sunt opiniile care aduc dragoste în familie, înțelegere în cetate, pace între nații și recunoștință față de Zeu. Ele îi acordă încredere omului care privește lucrurile cu care are de-a face, ca fiind străine de el și fără importanță. Suntem într-adevăr capabili să scriem și să citim asemenea lucruri, le lăudăm atunci când le citim, însă suntem departe de a fi convinși de ele. Astfel, ceea ce se spune despre spartani, “lei acasă și vulpi în Efes“, se poate spune și despre noi “lei în școală, dar vulpi imediat ce ies afară“.

XXIII. La adresa celor care țin prelegeri și discursuri pentru a se afișa

    Înainte de toate, spuneți ție însuți ce fel de om vrei să fii, apoi fă ce ai de făcut, în acord cu asta. În aproape orice domeniu, așa se fac lucrurile. Atleții întâi decid ce vor să fie, iar apoi acționează în consecință. Un alergător de distanță lungă urmează o anume dietă, un anume mers, masaje și exerciții specifice. Pentru un alergător pe distanțe scurte, acestea sunt diferite. La un participant la pentatlon, ele sunt și mai diferite. La fel este și în meserii. Dacă vrei să fii tâmplar trebuie să faci anume lucruri, iar dacă vrei să fii fierar, altele.

    În orice facem, dacă noi facem acel lucru fără niciun scop final, atunci îl facem la întâmplare; iar dacă îl facem cu un scop greșit, ratăm ținta. Există două scopuri: unul general și unul particular. În primul rând, trebuie să acționăm ca oameni. Ce implică asta? Deși gentili, nu trebuie să fim precum oile, dar nici violenți precum sălbăticiunile. Scopul particular are legătură cu voința și cu ocupația fiecăruia. Un cântăreț la harpă trebuie să facă ce face un cântăreț la harpă, un tâmplar ce face un tâmplar, un filosof ce face un filosof și un orator ce face un orator.

    Atunci când spui “Veniți și ascultați-mă cum țin prelegeri“, ai grijă, înainte de toate, să nu spui asta fără un scop final. Iar dacă ai descoperit că ceea ce faci are legătură cu un scop, ai grijă să fie cel corect. Vrei să faci ceva bine sau să fii lăudat? Răspunsul nu se lasă așteptat: “Ce-mi pasă mie de laudele mulțimii?“ Un răspuns corect, căci ce contează laudele mulțimii pentru un muzician, câtă vreme este un muzician adevărat, sau pentru un geometru?

    Deci vrei să fii de folos. Cum anume? Spune-ne și nouă să venim și să te ascultăm. Dar poate un om care nu a primit niciun folos el însuși, să fie de folos altora? Nu poate, cum nu poate să fie de folos în tâmplărie cineva care nu este tâmplar, sau în cizmărie cineva care nu este cizmar.

    Cum știi dacă ai primit un folos tu însuți? Prezintă-ți opiniile, filosofule! Ce promite dorința? Să nu eșuezi în a obține ceva. Ce promite aversiunea? Să nu cazi în ceea ce vrei să eviți. Ei bine, își îndeplinesc promisiunea? Spune adevărul! Dacă minți, îți voi spune eu. În ultimul timp, când cei care te ascultau au fost reci și nu ți-au oferit aplauze, ai plecat abătut. Tot recent, s-a întâmplat să fii lăudat, iar atunci ai trecut pe la fiecare întrebând:

    “Ce părere ai despre mine?“

    “Ai fost minunat, profesore. Mă jur!“

    “Ți-a plăcut cum am tratat subiectul acela?“

    “Care dintre ele?“

    “Cel despre Pan și nimfe.“

    “Excelent!“

    Și cu toate acestea, îmi spui mie că, în ceea ce privește dorința și aversiunea, ești în armonie cu natura. Pleacă de aici, încearcă să convingi pe altcineva. 

    Nu ai lăudat tu pe cutare persoană, contrar opiniei tale reale? Nu l-ai lingușit pe băiatul acelui senator? Ai vrea ca și copiii tăi să fie ca el?

    “În niciun caz!“

    Atunci de ce îl lauzi și de ce îl lingușești?

    “Este un tânăr cu potențial și este dispus să asculte.“

    De unde știi asta?

    “Pentru că mă admiră.“

    Acum ai produs dovada.

    Până la urmă ce crezi? Nu știi că exact acești oameni te disprețuiesc pe ascuns? Când un om care este conștient că nu a făcut nimic bun și nici măcar nu s-a gândit la asta, întâlnește un filosof care îi spune “Ești un talent natural, un om sincer și nestricat“, ce altceva să gândească decât că acesta vrea ceva de la el? Dacă nu este așa, spune-mi ce a făcut el să dovedească acest talent? Este în compania ta de multă vreme, ți-a ascultat prelegerile și discursurile. A devenit mai modest? S-a întors către sine? A realizat în ce condiție proastă se află? Și-a lepădat el vanitatea? Caută pe cineva de la care să învețe?

    “Da, caută.“

    Să-l învețe cum să trăiască? Nu, nerodule! Caută pe cineva care să-l învețe cum să vorbească. Acesta este motivul pentru care te admiră. Ascultă și o să auzi ce spune despre tine: “Acest om este un artist desăvârșit. Stilul său este mai bun decât al lui Dion.“ Asta este cu totul altceva. Nu spune “Acest om este modest, demn de încredere și liber de tulburări.“ Și chiar dacă ar spune asta, l-aș întreba “Dacă acest om este demn de încredere, definește ce înseamnă demn de încredere.“ Dacă nu ar ști să răspundă, i-aș cere să înțeleagă cuvintele pe care le folosește, înainte să vorbească.

    Dar tu, care ești într-o condiție deplorabilă, flămând după aplauze și numărând câți oameni te asculta, vrei să fii de folos altora? 

    “Astăzi am avut o audiență mare.“

    Da, foarte mare.

    “Cred că au fost 500 de oameni.“

    Mai degrabă o mie.

    “Dion nu a avut niciodată o asemenea audiență.“

    Cum ar fi putut?

    “Și ei înțeleg discursurile frumoase. Frumusețea poate să miște și o piatră.“

    Astea sunt vorbele unui filosof! Aceasta este înclinația unui om care este de folos altora! Acesta este un om care ascultă de rațiune, care a citit în spirit socratic ce este scris despre Socrate, nu ca și cum ar fi citit pe Lysias sau Isocrate.

    “Deseori m-am mirat prin ce argumente“, spune Xenofon. Nu e bine așa, ci “prin ce argument“, la singular sună mai bine. Ai citit cuvintele acestea altfel decât cum citești un cântecel? Căci dacă le-ai fi citit cum trebuie, nu ai fi zăbovit asupra unor chestiuni de limbaj, ci ai studiat mai degrabă aceste pasaje: “Anytos și Meletos mă pot omorî, însă nu-mi pot face niciun rău“ și “Aceasta a fost firea mea întotdeauna, din toate lucrurile mele, nu dau ascultare decât rațiunii, și anume a argumentului care în urma cercetării îmi pare că este cel mai bun.“ Nimeni nu l-a auzit pe Socrate susținând că știe ceva și că îi învață pe alții. Dimpotrivă, el obișnuia să trimită un om aici și altul dincolo. Astfel că oamenii veneau la el, cerându-i să-i prezinte altor filosofi, iar el îi ducea și le făcea cunoștință. Nu așa cum crezi tu, spunându-le pe drum “Astăzi voi ține un discurs în casa lui Quadratus. Să vii să mă asculți.“

    De ce să vin să te ascult? Vrei să-mi arăți cât de elegant înșiri tu cuvinte unul după celălalt? Faci asta, dar ce bine îți aduce? “Laudă-mă, te rog.“ Cum adică să te laud? “Spune-mi cuvinte precum Bravo! sau Minunat!“ Prea bine, o să-ți spun. Dar dacă lauda este ceva ce filosofii pun în categoria lucrurilor bune, ce laudă să-ți aduc? Dacă este un lucru bun să știi vorbi frumos, învață-mă și te voi lăuda.

    “Și? Ai vrea ca oamenilor să nu le placă arta oratorică?“

     Nu asta spun. Eu unul ascult cu plăcere și un cântăreț la harpă. Dar trebuie să mă apuc și eu să cânt la harpă din cauza asta? Ascultă ce spune Socrate: “N-ar șade bine pentru un om de vârsta mea, să apar în fața voastră precum un tânăr care compune fraze frumoase.“ “Precum un tânăr“, spune el. Căci în realitate, aceasta este o artă frumoasă, să alegi cuvinte și fraze, să le pui laolaltă, apoi să vii în fața noastră și să le citești cu eleganță, și în mijlocul discursului să exclami “Puțini sunt oamenii care pot înțelege aceste lucruri!“

    Oare un filosof cheamă oameni să-l asculte? Cum soarele își atrage către el hrana sa, la fel și filosoful atrage către el pe cei cărora le este de folos. Ce doctor cheamă la el pacienți pe care să-i trateze? E drept, am auzit că acum sunt unii doctori în Roma care fac asta, însă când am trăit eu acolo, pacientul era cel care-l căuta pe doctor. “Te invit să vii și să asculți că lucrurile stau prost pentru tine, că te ocupi cu orice mai puțin cu ce ar trebui să te ocupi, că nu știi ce este binele și ce este răul, că ești mizerabil și nefericit.“ Halal invitație! Și totuși, vorbele filosofului sunt lipsite de viață dacă nu produc acest efect. 

    Rufus obișnuia să spună “Dacă ai răgaz să mă lauzi, înseamnă că vorbesc degeaba.“ El vorbea în așa fel, încât oricine îl asculta, ar fi crezut că cineva i-a spus lui Rufus totul despre el. Astfel, cuprindea el cu mintea tot ceea ce făceam și așeza clar în fața fiecăruia greșelile de care acesta era vinovat.

    Școala de filosofie este precum o sală de operație. De aici nu ieși simțind plăcere, ci durere, deoarece atunci când ai intrat nu erai sănătos. Unul vine cu umărul dislocat, altul cu un abces, altul cu o ulcerație, iar altul cu migrene. Ai vrea ca eu să stau aici și să rostesc gânduri și fraze elegante, astfel încât cel care ascultă să mă laude și să plece, așa cum a venit? Unul cu umărul încă dislocat, altul în continuare cu migrene și altul cu abcesul sau ulcerația cu care a venit? Pentru asta să plece tinerii de acasă și să-și lase în urmă părinții, prietenii, rudele și locuința? Ca să te laude pe tine când îți rostești frazele? Asta făceau Socrate, Zenon sau Cleanthes?

    “Și nu există stilul hortativ?“

    Există, nu a negat nimeni asta. La fel cum există un stil combativ și unul instructiv. Dar cine socoate un al patrulea stil pe lângă acestea, cel menit pentru a te afișa?

    Ce face stilul hortativ? Arată unui om sau mai multor oameni conflictele în care se află și cum acordă atenție altor lucruri decât celor care țin cu adevărat de ceea ce ei își doresc. Căci își doresc lucruri care să conducă la fericire, însă le caută acolo unde nu sunt.

    Pentru asta să instalăm o mie de locuri și să invităm oamenii să te asculte? Ca să urci tu la tribună, înveșmântat într-o mantie elegantă, și să vorbești despre moartea lui Ahile? Pe toți zeii, încetează să mai compromiți cuvinte și fapte nobile! 

    Nimic nu oferă mai multă putere unui îndemn decât când cel care vorbește arată ascultătorilor că are nevoie de ei. Arată-mi un om, care în urma cuvântărilor și discursurilor tale, s-a îngrijorat de starea în care se află și s-a întors către sine însuși, spunând “Pe bună dreptate m-a prins filosoful. Trebuie să încetez să mai fac astfel de lucruri.“ Dimpotrivă, chiar acum când faima ta este la apogeu, cel care te ascultă te laudă celui de lângă el ce frumos ai vorbit despre Xerxes sau despre lupta de la Termopile. Cu asta să rămâi după ce asculți un filosof?

XII. Despre arta dialogului

    Filosofii noștri au arătat cu exactitate care sunt lucrurile pe care un om trebuie să le cunoască pentru a fi capabil să poarte un dialog. În practică, însă, nu știm să ne folosim de ceea ce am învățat. Dă-i oricăruia dintre noi un profan cu care să discute și nu va ști cum să se descurce cu el. Îl va mișca pe acel om puțin, însă îndată ce acesta va răspunde pe lângă subiect, nu va mai ști cum să procedeze cu el. Îl va jigni și va râde de el, spunând “Este un ignorant, nu poți să faci nimic cu el.“

    O călăuză, dacă găsește un om pierdut, îl întoarce pe drumul cel bun, nu râde de el, nu îl jignește și apoi îl lasă acolo. La fel și tu, arată-i omului adevărul și vei vedea că îl va urma. Însă atâta vreme cât tu nu-i arăți adevărul, nu râde de el, ci mai degrabă recunoaște-ți propria neputință.

    Cum proceda Socrate? El obliga interlocutorul să-i fie martor și nu avea nevoie de niciun alt martor. Astfel, el putea spune “Nu am nevoie de un alt martor, sunt mulțumit cu mărturia interlocutorului meu și nu cer opinia altora, doar a celui cu care discut.“ Căci el obișnuia să arate concluziile care rezultă din concepte atât de clar, încât orice om putea realiza contradicția în care se află și să o abandoneze. 

    “Oare un om se bucură când este invidios?“

    “În niciun caz, mai degrabă simte durere.“

    Astfel, evidențiind contradicția, îl stârnește pe interlocutor. 

    “Atunci invidia este o durere care o simți datorită unor lucruri rele. Dar cum poate fi un  om invidios pe lucruri rele?“ Așa își convinge interlocutorul să afirme că invidia este o durere datorată unor lucruri bune. 

    “Ei bine, poate un om să fie invidios pe lucruri care nu contează pentru el?“

    “Bineînţeles că nu!“

    Astfel, Socrate prezintă conceptul clar și în întregime și își vede de drumul său. Nu îi cere interlocutorului să definească invidia pentru ca apoi să-l certe că nu a definit-o bine, deoarece termenii pe care acesta i-a folosit nu corespund cu subiectul definit. Termenii tehnici la care noi nu putem renunța, sunt obositori și greu de urmărit pentru un om obișnuit. Nu putem folosi asemenea termeni pentru a stârni atenția omului obișnuit, astfel încât acesta, urmându-și propriile sale impresii, să poată accepta sau respinge un argument. Prin urmare, cei dintre noi care suntem prudenți din fire renunțăm la asta când devenim conștienți de neputința noastră. Dar cei mai mulți, care intră pripiți în asemenea discuții, se zăpăcesc singuri și îi zăpăcesc și pe interlocutorii lor; apoi părăsesc discuția după ce au jignit și au fost jigniți.

    Principala calitate caracteristică a lui Socrate era că nu se enerva niciodată când purta un dialog cu cineva, niciodată nu jignea sau nu-și insulta interlocutorul. El era răbdător cu cei care-l jigneau și punea capăt certurilor. Dacă vrei să știi cât de priceput era la asta, citește Banchetul lui Xenofon și vei vedea câte conflicte a oprit. Este limpede că și poeții au un motiv bine întemeiat să laude această calitate, când spun “Cu ușurință și dibăcie, el rezolva mari conflicte.“

    Ei bine, aceasta nu este o treabă ușoară în zilele noastre, mai ales în Roma. Cine se ocupă de ea nu poate să o facă ascuns într-un colț. Trebuie să meargă direct la cineva cu o avere considerabilă sau de rang înalt și să-l întrebe:

    “Poți să-mi spui, domnule, cărui om îi lași în grijă caii?“

    “Desigur.“

    “Îi lași în grija unei persoane alese la întâmplare sau a uneia care nu se pricepe la cai?“

    “Bineînțeles că nu.“

    “Mai departe, cărei persoane îi lași în grijă aurul și argintul și veșmintele tale?“

    “Nici acelea nu le las în grija unei persoane alese la întâmplare.“

    “Dar corpul? Te-ai gândit dacă este cazul să-l încredințezi cuiva în grijă?“

    “Desigur.“

    “Iar acea persoană mă gândesc că este pricepută în gimnastică sau medicină. Nu-i așa?“

    “Fără îndoială.“

    “Sunt acestea cele mai bune lucruri care le deții sau ai și altceva care este mai bun decât toate acestea?“

    “La ce anume te referi?“

    “Mă refer la acel lucru care se folosește de toate acestea, care le examinează pe fiecare și ia decizii cu privire la ele.“

    “Te referi la suflet?“

    “Ai dreptate, despre el vorbeam.“

    “Da, cred că sufletul este un lucru mult mai bun decât toate celelalte lucruri care le posed.“

    “În acest caz, poți să-mi spui cum te îngrijești de el? Căci este puțin probabil ca cineva atât de înțelept ca tine și cu o asemenea reputație în stat, să permită cu ușurință și cu nepăsare ca cea mai de preț posesiune a sa să fie neglijată și să se piardă.“

    “Desigur că nu.“

    “Ei bine? Ai grijă de el tu însuți? Te-a învățat cineva cum să o faci sau ai descoperit singur?“

    În acest moment ești în pericol, deoarece la început va spune: “Cine te crezi tu, omule, să mă întrebi așa ceva?“ Iar mai departe, dacă insiști să-l deranjezi în continuare, va ridica mâna la tine și te va lovi. 

    Eu însumi eram pasionat de asemenea preocupări în trecut, până când am pățit-o pe pielea mea.

XVII. De ce logica este necesară

    De vreme ce rațiunea este facultatea care cercetează și desăvârșește totul, nu trebuie să rămână ea însăși necercetată. Dar ce ar trebui să se ocupe cu această cercetare? Este clar că acest lucru ar trebui făcut ori de către ea însăși, ori de către altceva. Atunci acel altceva fie este o altă rațiune, fie ceva superior rațiunii, lucru imposibil. Dar dacă este altă rațiune, atunci cine o va cerceta pe aceasta? Căci dacă acea rațiune se poate cerceta pe ea însăși, atunci și a noastră poate face același lucru. Însă dacă de fiecare dată ar trebui să chemăm o altă rațiune să o cerceteze pe cea dinaintea ei, acest lucru s-ar întinde la infinit. Prin urmare, rațiunea se analizează pe ea însăși.

    “Da, însă este o nevoie mai stringentă să ne îngrijim de opinii și altele asemenea.”

    Dacă vrei să studiezi aceste lucruri este foarte bine. Însă când îmi vei spune “Nu înțeleg dacă argumentezi fals sau adevărat” și când mă vei întrerupe și-mi vei cere să explic atunci când sunt nevoit să folosesc un limbaj ambiguu, nu o să am răbdare cu tine și o să-ți aduc aminte că “aceste probleme sunt stringente!” Presupun că din acest motiv, stoicii pun logica la început, precum atunci când cântărești cereale întâi cercetezi unitatea de măsură. Dacă nu determinăm întâi ce este o baniță și ce este o balanță, cum putem măsura sau cântări ceva?

    La fel în cazul nostru, dacă nu avem o înțelegere completă și nu ne perfecționăm instrumentul care judecă și înțelege celelalte lucruri, mai suntem noi capabili să cercetăm și să înțelegem orice altceva cu exactitate? Cum ar fi posibil?

    “Da, însă banița este doar un lucru din lemn și nu produce fruct.”

    Dar este un lucru care poate cântări cerealele.

    “Nici logica nu produce fructe.”

    Cu privire la asta vom vedea. Însă chiar și dacă am admite asta, este de ajuns că logica este cea care judecă și examinează alte lucruri, și, cum s-ar spune, le măsoară și le cântărește. Cine spune acestea? Doar Chrysippus și Zenon și Cleanthes? Nu spune același lucru și Antistene? Și cine a scris că începutul educației îl reprezintă cercetarea termenilor? Nu spune Socrate asta? Nu scrie Xenofon despre el că începea cu cercetarea termenilor, căutând să afle ce înseamnă fiecare dintre aceștia?

    “Atunci asta este ceea ce numești măreț sau admirabil, să înțelegi și să interpretezi pe  Chrysippus?”

    Nu spune nimeni asta. Atunci ce este admirabil? Să înțelegi intenția naturii. Poți să o înțelegi de unul singur? Dacă da, ce nevoie mai ai de altceva? Dacă este adevărat că toți oamenii greșesc fără voia lor și tu ai învățat adevărul, rezultă că din acest moment trebuie să faci ce se cuvine.

    “Dar eu nu înțeleg intenția naturii.”

    Cine știe să o explice? Unii spun că Chrysippus. Merg mai departe și mă informez ce spune acest interpret al naturii. Dacă nu înțeleg ce spune, caut un interpret al lui Chrysippus. Acesta spune “Să examinăm această frază tradusă în latină.” Ar trebui ca translatorul să se comporte cu îngâmfare? Nici măcar Chrysippus nu ar avea dreptate să fie îngâmfat dacă doar ar interpreta intenția naturii, fără să o urmeze el însuși; cu atât mai puțin translatorul său. Căci nu avem nevoie de Chrysippus doar așa de dragul lui, ci pentru ca să înțelegem natura. La fel cum nu avem nevoie de prezicator pentru el, ci deoarece considerăm că prin el putem cunoaște viitorul și  putem înțelege semnele trimise de zei. Cum nu avem nevoie de măruntaiele animalelor pentru ele, ci deoarece prin intermediul lor se citesc semnele trimise. La fel cum nu ne uităm cu admirație la cioară sau la corb, ci la Zeu, care ne transmite semne prin intermediul acestora. 

    Mă duc la acest interpret și prezicator și îi spun “Examinează măruntaiele pentru mine și spune-mi ce semne transmit acestea.” El deschide măruntaiele, le examinează și interpretează astfel: “Omule, spune el, de la natură ai o voință liberă de piedici și de constrângeri, asta este scris aici în măruntaie. O să-ți arăt întâi asta în disciplina consimțământului. Poate un om să te împiedice să consimți la ceea ce este adevărat? Niciun om nu poate. Poate un om să te constrângă să accepți ceea ce este fals? Niciun om nu poate. Vezi că în aceasta disciplină ai voința liberă de piedici, liberă de constrângeri, nestingherită. Este altfel în disciplina dorinței sau a impulsului? Ce poate anula un impuls decât un alt impuls? Și ce poate supune dorința sau aversiunea decât o altă dorință sau aversiune?”

    Dar tu spui “Dacă mă amenință cu moartea mă constrânge.” Nu lucrul cu care ești amenințat te constrânge, ci propria ta opinie că este mai bine să faci ce ți s-a poruncit decât să mori. Este propria opinie cea care te-a convins, așadar voința a constrâns voința. 

Dacă Zeul ar fi creat acea parte din sine, care a luat-o de la el și ne-a dăruit-o nouă, astfel încât să fie supusă piedicilor și constrângerilor fie din partea sa ori a altuia, atunci nu ar mai fi Zeu și nu s-ar îngriji de noi așa cum se cuvine. “Asta, spune prezicătorul, am găsit în măruntaiele animalului sacrificat. Acestea sunt semnele Zeului pentru tine: Dacă alegi, ești liber. Dacă alegi, nu vei ocărî pe nimeni, nu vei învinovăți pe nimeni. Totul va fi în același timp în armonie cu mintea ta și cu cea a Zeului.” Aceasta este profețirea pentru care merg la acest prezicător și filosof, nu admirând interpretarea sa, ci admirând lucrurile pe care le interpretează. 

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén