...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Tag: Socrate Page 3 of 4

XVIII. Cum să luptăm împotriva impresiilor

    Fiecare obicei și fiecare facultate sunt întreținute și întărite de către faptele care le corespund: plimbatul este întărit prin plimbare, alergatul este întărit prin alergare. Dacă vrei să fii capabil să citești, citește; dacă vrei să fii capabil să scrii, scrie. Vei descoperi care sunt consecințele când nu o să mai citești nimic vreme de treizeci de zile la rând și o să faci altceva. La fel dacă zaci în pat zece zile la rând și apoi te ridici și vrei să faci o plimbare, vei vedea cum picioarele tale și-au pierdut puterea. În general, dacă vrei să dobândești un anume obicei, trebuie să faci lucrul respectiv; dacă nu vrei să dobândești un anume obicei, trebuie să te abții de la lucrul respectiv și să dobândești obiceiul de a face altceva în schimb. 

    Acest lucru este valabil și pentru afecțiunile sufletului. Dacă te înfurii să știi că nu ți-ai făcut rău doar în momentul respectiv, ci ai pus paie pe foc și ai întărit un obicei. Când cedezi în fața poftelor trupești să nu iei în considerare doar acea înfrângere temporară, ci și faptul că ți-ai hrănit și întărit pasiunea pentru desfrâu. Este imposibil ca, prin exercitarea faptelor care le corespund, să nu se nască obiceiuri și facultăți acolo unde nu existau înainte, sau să nu se întărească acolo unde existau înainte.

    Filosofii spun că așa iau naștere slăbiciunile care afectează sufletul. Când ți se întâmplă o dată să dorești bani, dacă rațiunea este adusă în întâmpinare pentru a arăta răul, dorința încetează și facultatea conducătoare își recapătă autoritatea. Însă dacă nu aplici niciun remediu, facultatea conducătoare nu se va reîntoarce la stadiul inițial, și când va fi stimulată iarăși de o impresie similară, va reaprinde dorința mai repede decât înainte. Iar dacă acest lucru se întâmplă des, obiceiul se întărește și slăbiciunea confirmă lăcomia instalată în om.

    Un om bolnav, chiar dacă i s-au ușurat simptomele, nu este la fel ca înainte de boală, până când nu este complet vindecat. La fel se întâmplă și în cazul bolilor care afectează sufletul. Ele lasă în urmă bășici, care, dacă nu sunt îndepărtate complet, se transformă în răni deschise data viitoare când el este lovit în același loc.

    Dacă nu dorești să ai un temperament coleric, nu hrăni obiceiul, nu arunca în foc nimic care să-l întețească. Începe prin a păstra tăcerea și numără zilele care trec fără să te înfurii. “Obișnuiam să mă înfurii pe ceva în fiecare zi, apoi odată la două zile, apoi odată la trei sau patru zile.“ Dacă au trecut treizeci de zile fără să te înfurii, fă un sacrificiu Zeului; căci obiceiul la început este slăbit, apoi este distrus complet. Fii sigur că ești pe calea cea bună dacă atunci când apar ocazii care să-ți provoace supărare, ai grijă să nu te afecteze, și nu ești supărat astăzi și nici în ziua următoare, și nici în următoarele zile, vreme de două, trei luni.

    Astăzi, când am văzut o femeie frumoasă, nu m-am gândit că aș vrea să mă culc cu ea. Nici nu mi-am spus că soțul ei este un om norocos, căci pe același principiu și cel cu care îl înșeală este un om norocos. Nu mi-am imaginat femeia respectivă dezbrăcându-se și întinzându-se lângă mine. Pentru asta, m-am felicitat singur și mi-am spus “Bravo Epictet, ai rezolvat un sofism complicat, mai strașnic decât cel numit argumentul dominant.“ Iar dacă femeia dorește, îmi face semne, trimite mesaje, se apropie de mine și mă atinge, și eu rămân abstinent și triumfător, aceasta reprezintă un succes mai mare decât dacă aș rezolva paradoxul mincinosului sau al grămezii. Mai degrabă reprezintă un motiv de mândrie o asemenea victorie, decât să formulezi silogisme complicate.

    Cum poți face asta? Dorește-ți, în sfârșit, să te mulțumești pe tine însuți; dorește-ți să apari nobil în ochii Zeului. Pune-ți dorința să fii pur în prezența ta și în prezența Zeului. Platon spune “când o asemenea impresie dă năvală peste tine, oferă sacrificii și roagă-te la templele zeilor care înlătură răul.“ Este îndeajuns să te retragi în compania oamenilor buni și nobili, și să te compari cu ei, fie că este vorba de oameni vii sau morți. Urmează-l pe Socrate și privește-l întins lângă Alcibiade, luând în râs frumusețea acestuia. Ce victorie! Ce triumf olimpic a câștigat asupra lui însuși! Pe toți zeii, acest om, vrednic de a fi enumerat după Hercule printre câștigătorii jocurilor, poate fi salutat pe bună dreptate astfel: “Salve ție, om minunat, care ai învins un adversar mai redutabil decât acești jalnici boxeri și luptători, sau pe gladiatorii care seamănă cu ei!“

    Așezând asemenea gânduri împotriva impresiei tale, o vei învinge și nu vei fi purtat de ea. Dar, în primul rând nu te lăsa grăbit de către repeziciunea impresiei și spune-i “Stai puțin, impresie! Așteaptă-mă! Lasă-mă să văd ce ești și despre ce este vorba. Lasă-mă să te cercetez.“ Iar apoi, nu-i permite impresiei să-ți zugrăvească scenele care urmează, altfel te va purta acolo unde dorește. Mai degrabă, adu împotrivă o altă impresie nobilă și frumoasă, pentru a izgoni impresia josnică. Dacă te vei deprinde să te antrenezi astfel, vei vedea ce umeri, ce mușchi, ce putere o să dezvolți. Altfel, vei rămâne cu vorbe mărunte și nimic altceva. Atletul adevărat este cel care se antrenează să înfrunte asemenea impresii.

    Rămâi neclintit, nefericitule, nu te lăsa purtat de impresii! Lupta este grea, iar munca este divină. Miza este împărăția, libertatea, fericirea, liniștea sufletului! Nu uita de Zeu, cheamă-l în ajutor să te protejeze, precum marinarii invocau dioscurii în timpul furtunei; fiindcă nu există furtună mai mare decât cea care se naște din impresiile violente care alungă rațiunea. Căci ce este însăși furtuna, decât o altă impresie? Înlătură frica de moarte, și oricâte tunete și fulgere ar fi, facultatea ta conducătoare va cunoaște calmul și serenitatea. Însă dacă odată îngădui să fii învins, spunându-ți că vei învinge data viitoare, și apoi repeți asta, fii sigur că vei fi slab și vei ajunge într-o condiție mizerabilă. Nici măcar conștient că greșești, vei găsi scuze pentru greșelile tale. Vei confirma vorbele lui Hesiod, care spune “Cu neîncetate rele se chinuie cel care zăbovește.“

XVI. Nu ne exersăm opiniile despre bine și rău în practică

    Unde se află binele? În voință. Unde se află răul? În voință. Unde nu este nici bine, nici rău? În lucrurile care sunt independente de voință. 

    Ei bine, își amintește vreunul dintre noi aceste lecții, atunci când este afară? Exersează vreunul dintre noi, de unul singur, cum să răspundă în fața evenimentelor? Cum exersăm, de exemplu, răspunsuri la întrebări precum “Este zi? Da.“, “Este noapte? Nu.“, “Sunt stelele pare la număr? Nu pot răspunde.“ Dacă ți se prezintă bani, ai exersat răspunsul corect (banii nu sunt un lucru bun)? Te-ai instruit în răspunsuri precum acestea, sau doar cum să răspunzi la sofisme? De ce ești surprins când te depășești pe tine însuți în acele domenii în care ai exersat, dar nu faci niciun progres acolo unde nu ai exersat?

    De ce crezi că un orator simte anxietate în pofida faptului că are o voce plăcută și a scris un discurs bun, pe care îl știe pe de rost? Deoarece el nu este mulțumit doar să-și susțină discursul. El dorește și să fie lăudat de mulțime. El este antrenat să susțină un discurs, însă în ceea ce privește lauda sau critica, el nu a primit niciun antrenament. A auzit el de la cineva ce este lauda și ce este critica, care este natura lor, ce fel de laudă trebuie căutată și ce fel de critică trebuie evitată? Când a fost el antrenat cu privire la acestea? 

    De ce te surprinde că un om este superior altora în lucrurile pe care le-a învățat și că este la același nivel cu ceilalți în cele pe care nu le-a studiat? Precum un cântăreț la lăută, care știe să interpreteze, cântă bine, are un veșmânt frumos, însă cu toate acestea tremură atunci când intră pe scenă. Căci deși cunoaște alte lucruri, el nu știe ce este mulțimea și nici ce reprezintă strigătele sau batjocura acesteia. El nici măcar nu știe ce este această anxietate pe care o simte, dacă este ceva ce ține de el sau ține de altcineva, dacă este posibil să o potolească sau nu. Prin urmare, dacă oamenii îl laudă, el pleacă de pe scenă plin de el; iar dacă râd de el, bula lui de vanitate este spartă și se dezumflă.

    La fel este și în cazul nostru. Ce admirăm? Lucrurile externe. Pentru ce ne străduim? Pentru lucruri externe. Și cu toate acestea, nu înțelegem cum năvălesc peste noi fricile și anxietatea. Ce se poate întâmpla dacă considerăm că lucrurile care se îndreaptă către noi sunt rele? Nu ne putem elibera de frică, nu ne putem elibera de anxietate. Și cu toate acestea, ne rugăm “O, Doamne, cum mă pot elibera de anxietate?“ Nebunule, nu ai mâini? Nu le-a creat Zeul pentru tine? Stai și te rogi să nu-ți mai curgă mucii. Mai bine șterge-ți nasul și nu mai huli. Nu ți-a dat Zeul nimic să te ajute în cazul de față? Nu ți-a dat răbdare, spirit nobil, bărbăție? Când ai asemenea mâini puternice să te ajute, tu încă cauți pe cineva care să te șteargă la nas?

    Dar noi nu exersăm asemenea lucruri și nu ne îngrijim de ele. Arată-mi un om căruia îi pasă de cum face un lucru; care nu este interesat de rezultat, ci de cum își împlinește propria sa natură. Un om care atunci când merge, este atent la activitatea sa. Un om care atunci când plănuiește ceva, nu este interesat de ceea ce caută să obțină, ci de plan în sine. Nu unul care atunci când reușește, să spună euforic: “Ce bine am chibzuit! Nu ți-am spus, frate, că dacă gândim la un lucru, este cu neputință să nu se întâmple?“ Iar dacă eșuează, sărmanul om devine smerit și nu mai găsește nimic de spus cu privire la ce s-a întâmplat.

    Care dintre noi a consultat un oracol pentru a-și împlini adevărata sa natură? Care dintre noi a dormit într-un templu pentru asta? Cine? Dă-mi doar un nume, să pot vedea omul pe care îl caut de atâta vreme, omul care este cu adevărat nobil și pur. Arată-mi doar unul!

    De ce ne mirăm că, în timp ce suntem experimentați în ceea ce privește lucrurile materiale, în faptele noastre suntem josnici, lipsiți de decență, netrebnici, lași, neputincioși, cu desăvârșire neghiobi? Asta deoarece nu ne pasă de aceste lucruri și nici nu le exersăm în practică.

    Dacă ne-am fi temut, nu de moarte sau de exil, ci de frică, atunci am fi exersat cum să ne ferim de acele lucruri care ne par rele. În școală suntem volubili și vorbăreți, și dacă se ridică vreo întrebare referitoare la aceste lucruri, suntem capabili să o cercetăm amănunțit. Dar pune-ne la treabă în practică și vei vedea că suntem ruinați. Lasă o impresie deranjantă să ni se înfățișeze, și vei vedea pentru ce am studiat și pentru ce ne-am antrenat. Datorită lipsei noastre de antrenament, noi adăugăm spaime peste impresia inițială și ne imaginăm lucrurile mai grave decât sunt.

    Luați-mă pe mine de exemplu. De fiecare dată când călătoresc pe mare, când mă aplec și privesc în jos către abisul mării sau când privesc în jur și nu văd nicăieri pământ, îmi pierd controlul și încep să-mi imaginez că, în caz de naufragiu, voi înghiți toată apa aceea. Nici nu-mi trece prin cap că doar trei litri sunt îndeajuns. Ce mă tulbură? Marea? Nu. Opinia mea este cea care mă tulbură. La fel, când se întâmplă vreun cutremur, îmi imaginez că tot orașul o să îmi cadă în cap. Dar nu este o piatră mai mică de ajuns ca să mă omoare?

    Ce sunt lucrurile care se așează cu greutate asupra noastră și ne tulbură? Ce altceva decât opiniile noastre? Când un om este pe cale să plece și să lase în urmă pe cei din preajma sa, prietenii, locurile familiare și societatea cu care este obișnuit, ce apasă asupra sa? Propriile opinii! 

    Copiii încep să plângă de îndată ce dădaca lor îi părăsește, dar uită repede dacă le distragi atenția cu o prăjitură.

    “Ai vrea să fim și noi precum copiii?“

    Nicidecum! Căci nu prin prăjitură vreau eu să fiți influențați, ci prin opinii corecte.

    “Care sunt acelea?“

    Sunt cele pe care un om ar trebui să le studieze cât este ziua de lungă, fără a se lăsa distras de lucruri care nu îi aparțin; fără a fi distras de oamenii din jurul său, de locuri, de gymnasiumul său favorit, și nici măcar de propriul corp. El trebuie să-și amintească legea și să o păstreze în fața ochilor săi. Care este legea divină? Să păstrezi ceea ce este al tău și să nu revendici ce aparține altuia; să te folosești de ceea ce ai primit și să nu tânjești după ceva ce nu ți-a fost dat; dacă un lucru îți este luat, renunță la el repede și cu ușurință, și cu mulțumire pentru perioada în care ți-a fost permis să te folosești de el, fără să plângi după dădaca sau mămica ta.

    Contează ce anume îl face pe om să fie supus și dependent? Cu ce ești tu diferit de unul care plânge după o iubită, dacă ție ți se rupe inima după un amărât de gymnasium și după niște colonade, după tinerii tăi prieteni și altele asemenea?

    Un altul vine și se plânge că nu o să mai bea apă din izvorul lui Dirce. Nu este apa din apeductul Marcian la fel de bună precum cea a lui Dirce?

    “Nu, căci eu am fost obișnuit cu cealaltă.“

    Tot la fel o să te obișnuiești și cu aceasta. Și după ce te vei obișnui cu ea, o să te plângi și după asta, și vei încerca să scrii și tu precum Euripide, versuri în care să lauzi băile lui Nero și izvorul Marcian. Vezi cum se nasc tragediile, atunci când oameni stupizi sunt puși față în față cu viața de zi cu zi?

    “Dar când voi mai revedea Atena și Acropola?“

    Nefericitule, nu ești mulțumit de lucrurile care le vezi în fiecare zi? Poți oare să-ți îndrepți privirea către ceva mai bun și mai măreț decât soarele, luna, stelele, pământul sau marea? Și dacă îl înțelegi pe El, cel care administrează Întregul, și îl porți înăuntrul tău, de ce tânjești după niște pietre și după o stâncă frumoasă? Ce o să te faci când o să părăsești chiar soarele și luna? O să te tăvălești pe jos și o să plângi precum copiii? Ce cauți atunci în această școală? Ce ai auzit și ce ai învățat aici?

    De ce te semnezi ca fiind filosof, dacă ai spus adevărul în ce ai scris aici: “Am făcut unele introduceri și am citit pe Chrysippus, însă nici măcar n-am trecut pragul ușii filosofiei. Căci ce am eu în comun cu Socrate, care a trăit și a murit așa cum a făcut-o? Sau cu Diogene?“ Poți să-ți închipui pe vreunul dintre ei plângând și întristându-se că nu va întâlni pe cutare om, sau că nu va fi în Atena sau Corint, ci în Susa sau Ecbatana, dacă așa este să se întâmple? Poate să se plângă că rămâne, cel căruia îi este permis, oricând dorește, să părăsească banchetul și să nu se mai joace? Un om care stă și joacă doar câtă vreme este mulțumit, presupun că poate îndura un exil interminabil sau o condamnare la moarte.

    Nu ai vrea, mai degrabă, să fii înțărcat și, precum copiii, să treci pe mâncare solidă și să nu mai plângi după doica și după mămica ta? Aceste plânsete nu impresionează decât femei bătrâne. 

    “Dar prin plecarea mea le voi produce suferință.“

    Tu le vei produce suferință? Nu le vei aduce suferință; lucrul care vă produce suferință și ție și lor este opinia. Ce poți face? Alungă-ți opinia! Ele ar face bine să-și alunge opinia lor, altfel se vor îndurera din vina lor, nu a ta.

    Omule, fă un efort disperat, după cum se spune, către liniștea sufletească, către libertate, către noblețe. În sfârșit, ridică-ți capul precum un om eliberat din sclavie. Cu curaj, îndreaptă-ți privirea către Zeu și spune “De aici înainte fă cu mine după cum este voia Ta. Sunt una cu Tine, sunt al Tău. Nu mă voi feri de nimic din ceea ce te mulțumește pe Tine. Du-mă unde vrei. Îmbracă-mă în ce veșminte dorești. Este voința Ta să dețin funcții publice sau să rămân o persoană privată? Să trăiesc aici sau în exil? Să fiu bogat sau sărac? În fiecare din acestea voi depune mărturie pentru Tine în fața oamenilor. Voi arăta care este natura fiecărui lucru.“

    Nu, tu preferi să stai aici, în burta vacii, și aștepți pe mămica ta să-ți dea țâță. Ce s-ar fi ales de Hercule, dacă ar fi stat acasă? Ar fi fost un Euristeu, nu un Hercule. Câți prieteni și câți tovarăși și-a făcut Hercule în călătoriile sale prin lume? Însă niciunul nu i-a fost mai prieten decât Zeul însuși. De aceea oamenii îl considerau fiu al Zeului, și chiar era. Cu supunere față de Zeu, el a călătorit prin lume, curățând-o de rele și fărădelegi. 

    Tu nu ești Hercule să poți curăța răutatea altora, și nu ești nici Tezeu să poți curăța Attica de rele! Din tine, din gândurile tale alungă, nu pe Procust sau pe Sciron, ci tristețea, frica, dorința, invidia, bucuria de necazul altuia, avariția, lașitatea și lipsa de cumpătare. Însă nu este posibil să le alungi pe toate acestea, decât dacă îți întorci privirea către Zeu, către El să-ți îndrepți gândurile și să te conformezi poruncilor sale. Iar dacă vei dori altceva, cu suspine și tristețe vei fi nevoit să urmezi ce este mai puternic decât tine, întotdeauna căutând liniștea în afara ta și niciodată în stare să-ți găsești pacea; căci cauți liniștea acolo unde nu este de găsit, în loc să o cauți acolo unde este locul ei.

XIII. Despre neliniște

    Când văd un om neliniștit, mă întreb ce dorește acel om. Dacă nu dorește ceva ce nu este în puterea sa, ce motiv ar putea avea să fie neliniștit?

    Din acest motiv, un cântăreț nu este neliniștit când cântă de unul singur. Însă de îndată ce intră pe scenă, el este cuprins de neliniște, chiar dacă are o voce plăcută și cântă bine la lăută. Aceasta deoarece el nu vrea numai să cânte bine, ci și să câștige aplauzele publicului, iar asta nu este în puterea sa. Acolo unde deține cunoaștere, el are încredere în sine. Dacă îi pui în față o persoană nepricepută, nu-i va acorda nicio atenție. Însă acolo unde nu deține cunoaștere, va fi neliniștit.

    La ce anume mă refer? El nu știe nici ce este mulțimea, nici ce reprezintă admirația acesteia. El a învățat să atingă o notă joasă sau una înaltă, însă nu cunoaște și nici nu a studiat ce este admirația mulțimii și care este valoarea acesteia. Astfel, el este obligat să tremure și să devină palid.

    Când văd un om în această condiție, nu pot să spun despre el ca este un cântăreț prost. Însă pot să spun multe alte lucruri despre el. În primul rând, îl numesc un străin și spun despre el următoarele: “Acest om nu știe pe ce lume se află. Deși se află printre noi de mult timp, el ignoră legile și obiceiurile cetății, nu știe ce îi este permis și ce nu îi este permis. Și nici nu a consultat vreun avocat care să-i explice legile.“

    Niciun om nu scrie un testament, fără a ști sub ce formă trebuie scris sau fără a angaja pe cineva care cunoaște acest lucru; niciun om nu semnează cu ușurință un contract sau o garanție scrisă. Dar nimeni nu apelează la un avocat atunci când se folosește de dorință sau aversiune, de impuls sau intenție sau țel. La ce mă refer când spun că nu apelează la un avocat? Nu știe că dorește ceva ce nu-i este dat lui, nu știe că vrea să evite ceva ce este inevitabil; nu cunoaște ceea ce îi aparține și ceea ce nu-i aparține. Dacă le-ar cunoaște, nu s-ar mai simți niciodată împiedicat sau constrâns sau neliniștit. 

    “Cum așa?“

    Se teme cineva de lucruri care nu sunt rele?

    “Nu.“

    Dar de lucruri care sunt rele, dar este în puterea sa să le evite?

    “Desigur că nu.“

    În acest caz, dacă nici unul din lucrurile independente de voință nu este bun sau rău și toate lucrurile care depind de voință sunt în puterea noastră și nu ne pot fi dăruite de către altcineva și nici nu ni le poate lua nimeni, unde mai rămâne loc pentru neliniște? Cu toate acestea, când este vorba de sărmanul nostru corp, de măruntele noastre proprietăți sau de voința împăratului, noi suntem neliniștiți. Însă nu suntem deloc neliniștiți cu privire la cele interioare. 

    Suntem neliniștiți la gândul că vom forma o opinie greșită? Nu, căci asta depinde de noi. Suntem neliniștiți că vom avea impulsuri contrare naturii? Nu, nici asta. Așa precum un doctor, judecând după culoarea feței, spune că splina unui om este afectată, iar la altul că ficatul este afectat; la fel și tu, când vei vedea un om palid, să spui “acest om nu este bine, dorințele și aversiunile lui sunt afectate, este bolnav.“ Căci nimic altceva nu schimbă culoarea feței sau nu provoacă tremurat și clănțănit de dinți sau nu îl face pe om “să i se înmoaie genunchii și să se mute de pe un picior pe celălalt.“

    Acesta este motivul pentru care, atunci când Zenon urma să se întâlnească cu Antigonus, el nu era neliniștit. Asta deoarece Antigonus nu avea nicio putere asupra lucrurilor pe care Zenon le admira, și lui Zenon nu îi păsa de lucrurile asupra cărora avea putere Antigonus. Însă Antigonus era neliniștit atunci când urma să-l întâlnească pe Zenon, deoarece dorea ca acesta să îl placă, iar asta nu era un lucru care să fie în puterea sa. Pe de altă parte, Zenon nu dorea ca Antigonus să-l placă, deoarece niciun om care este iscusit într-un meșteșug nu caută să-i facă pe plac unuia care este nepriceput în acel meșteșug.

    Să fiu nerăbdător să-ți fac pe plac? De ce aș vrea asta? Cunoști tu măsura cu care un om îl judecă pe celălalt? Ai studiat tu ce este un om bun și ce este un om rău și cum un om devine unul sau celălalt? Dacă da, de ce nu ești tu însuți bun?

    “Cum adică, nu sunt bun?“

    Deoarece un om bun nu se vaită, nu suspină și nu se plânge, un om bun nu devine palid și nu tremură gândindu-se cum va fi primit de către altcineva și dacă va fi ascultat de acela. Sclavule, te va primi așa cum va vrea! Ce îți pasă ție de ceea ce aparține altuia? Nu este vina sa dacă te primește cu ostilitate?

    “Ba da.“

    Este posibil ca greșeala să fie a unui om și răul care derivă din aceasta să fie al altuia?

    “Nu.“

    Atunci de ce îți provoacă neliniște lucruri care aparțin altuia? 

    “Nu-i asta. Sunt neliniștit deoarece nu știu cum să vorbesc cu el.“

    Nu poți vorbi cu el după cum dorești?

    “Îmi este teamă că îmi voi pierde stăpânirea de sine.“

    Dacă trebuie să scrii numele lui Dion, te temi că îți poți pierde stăpânirea de sine?

    “Desigur că nu.“

    De ce? Este deoarece ai exersat scrisul?

    “Desigur.“

    Și dacă trebuie să citești, nu este la fel? De ce oare? Deoarece orice meșteșug îi acordă o anume putere și încredere în sine celui care-l stăpânește. Oare nu ai exersat și vorbitul? Ce altceva ai studiat în școală? Ai studiat silogisme și argumente care implică premise variabile. De ce ai studiat acestea? Nu ca să poți vorbi cu iscusință? Prin iscusință mă refer să vorbești atunci când este cazul, cu prudență și cu inteligență, fără să greșești și fără să te împiedici, și pe lângă toate acestea, cu încredere în tine. Ești neliniștit atunci când tu ești călare și urmează să te confrunți cu om pedestru, pe o câmpie întinsă și, spre deosebire de adversarul tău, având și avantajul faptului că ai exersat asta?

    “În acel caz, nu. Dar persoana cu care urmează să vorbesc poate da ordin să fiu ucis.“

    Sărmane om, spune adevărul și nu te mai lăuda și nu mai pretinde că ești filosof. Recunoaște care îți sunt stăpânii. Atâta timp cât îi vei lăsa să te stăpânească prin intermediul corpului tău, va trebui să urmezi pe oricine este mai puternic decât tine.   

    Socrate a exersat vorbitul cu un motiv, iar asta s-a văzut din modul în care a vorbit cu tiranii și cu judecătorii săi și cum a vorbit când era în închisoare. Și Diogene a exersat vorbitul, el care a vorbit cum a făcut-o cu Alexandru, cu pirații sau cu cel care l-a cumpărat. Ei practicau cu încredere în sine lucrurile pe care le-au exersat. Tu, întoarce-te la treburile tale și nu le abandona. Du-te în colțul tău și țese silogisme și propune-le altora. Nu este în tine omul care să guverneze o cetate!

XII. Despre arta dialogului

    Filosofii noștri au arătat cu exactitate care sunt lucrurile pe care un om trebuie să le cunoască pentru a fi capabil să poarte un dialog. În practică, însă, nu știm să ne folosim de ceea ce am învățat. Dă-i oricăruia dintre noi un profan cu care să discute și nu va ști cum să se descurce cu el. Îl va mișca pe acel om puțin, însă îndată ce acesta va răspunde pe lângă subiect, nu va mai ști cum să procedeze cu el. Îl va jigni și va râde de el, spunând “Este un ignorant, nu poți să faci nimic cu el.“

    O călăuză, dacă găsește un om pierdut, îl întoarce pe drumul cel bun, nu râde de el, nu îl jignește și apoi îl lasă acolo. La fel și tu, arată-i omului adevărul și vei vedea că îl va urma. Însă atâta vreme cât tu nu-i arăți adevărul, nu râde de el, ci mai degrabă recunoaște-ți propria neputință.

    Cum proceda Socrate? El obliga interlocutorul să-i fie martor și nu avea nevoie de niciun alt martor. Astfel, el putea spune “Nu am nevoie de un alt martor, sunt mulțumit cu mărturia interlocutorului meu și nu cer opinia altora, doar a celui cu care discut.“ Căci el obișnuia să arate concluziile care rezultă din concepte atât de clar, încât orice om putea realiza contradicția în care se află și să o abandoneze. 

    “Oare un om se bucură când este invidios?“

    “În niciun caz, mai degrabă simte durere.“

    Astfel, evidențiind contradicția, îl stârnește pe interlocutor. 

    “Atunci invidia este o durere care o simți datorită unor lucruri rele. Dar cum poate fi un  om invidios pe lucruri rele?“ Așa își convinge interlocutorul să afirme că invidia este o durere datorată unor lucruri bune. 

    “Ei bine, poate un om să fie invidios pe lucruri care nu contează pentru el?“

    “Bineînţeles că nu!“

    Astfel, Socrate prezintă conceptul clar și în întregime și își vede de drumul său. Nu îi cere interlocutorului să definească invidia pentru ca apoi să-l certe că nu a definit-o bine, deoarece termenii pe care acesta i-a folosit nu corespund cu subiectul definit. Termenii tehnici la care noi nu putem renunța, sunt obositori și greu de urmărit pentru un om obișnuit. Nu putem folosi asemenea termeni pentru a stârni atenția omului obișnuit, astfel încât acesta, urmându-și propriile sale impresii, să poată accepta sau respinge un argument. Prin urmare, cei dintre noi care suntem prudenți din fire renunțăm la asta când devenim conștienți de neputința noastră. Dar cei mai mulți, care intră pripiți în asemenea discuții, se zăpăcesc singuri și îi zăpăcesc și pe interlocutorii lor; apoi părăsesc discuția după ce au jignit și au fost jigniți.

    Principala calitate caracteristică a lui Socrate era că nu se enerva niciodată când purta un dialog cu cineva, niciodată nu jignea sau nu-și insulta interlocutorul. El era răbdător cu cei care-l jigneau și punea capăt certurilor. Dacă vrei să știi cât de priceput era la asta, citește Banchetul lui Xenofon și vei vedea câte conflicte a oprit. Este limpede că și poeții au un motiv bine întemeiat să laude această calitate, când spun “Cu ușurință și dibăcie, el rezolva mari conflicte.“

    Ei bine, aceasta nu este o treabă ușoară în zilele noastre, mai ales în Roma. Cine se ocupă de ea nu poate să o facă ascuns într-un colț. Trebuie să meargă direct la cineva cu o avere considerabilă sau de rang înalt și să-l întrebe:

    “Poți să-mi spui, domnule, cărui om îi lași în grijă caii?“

    “Desigur.“

    “Îi lași în grija unei persoane alese la întâmplare sau a uneia care nu se pricepe la cai?“

    “Bineînțeles că nu.“

    “Mai departe, cărei persoane îi lași în grijă aurul și argintul și veșmintele tale?“

    “Nici acelea nu le las în grija unei persoane alese la întâmplare.“

    “Dar corpul? Te-ai gândit dacă este cazul să-l încredințezi cuiva în grijă?“

    “Desigur.“

    “Iar acea persoană mă gândesc că este pricepută în gimnastică sau medicină. Nu-i așa?“

    “Fără îndoială.“

    “Sunt acestea cele mai bune lucruri care le deții sau ai și altceva care este mai bun decât toate acestea?“

    “La ce anume te referi?“

    “Mă refer la acel lucru care se folosește de toate acestea, care le examinează pe fiecare și ia decizii cu privire la ele.“

    “Te referi la suflet?“

    “Ai dreptate, despre el vorbeam.“

    “Da, cred că sufletul este un lucru mult mai bun decât toate celelalte lucruri care le posed.“

    “În acest caz, poți să-mi spui cum te îngrijești de el? Căci este puțin probabil ca cineva atât de înțelept ca tine și cu o asemenea reputație în stat, să permită cu ușurință și cu nepăsare ca cea mai de preț posesiune a sa să fie neglijată și să se piardă.“

    “Desigur că nu.“

    “Ei bine? Ai grijă de el tu însuți? Te-a învățat cineva cum să o faci sau ai descoperit singur?“

    În acest moment ești în pericol, deoarece la început va spune: “Cine te crezi tu, omule, să mă întrebi așa ceva?“ Iar mai departe, dacă insiști să-l deranjezi în continuare, va ridica mâna la tine și te va lovi. 

    Eu însumi eram pasionat de asemenea preocupări în trecut, până când am pățit-o pe pielea mea.

VI. Despre lucrurile indiferente

    Un argument ipotetic este indiferent, însă judecata ta cu privire la el nu este indiferentă, este fie cunoaștere, fie simplă opinie, fie eroare. În același fel, viața este indiferentă, însă cum te folosești de ea nu este indiferent. Când cineva îți va spune “aceste lucruri sunt indiferente“, să nu fii neglijent cu ele; iar dacă ești îndemnat să te porți cu grijă cu privire la unele lucruri, să nu arăți un spirit josnic și să fii cuprins de admirație față de lucruri materiale. 

    Este bine să știi ce poți face și să-ți cunoști limitele, astfel încât, în acele lucruri în care nu ești pregătit, să păstrezi tăcerea și să nu te superi dacă alții au un avantaj asupra ta. Cum și în silogisme, este de așteptat ca tu să ai un avantaj asupra altora; iar dacă cineva va fi supărat de asta, să-l consolezi spunându-i “eu am studiat lucrurile acestea, iar tu nu le-ai studiat“. Astfel, în acele domenii care necesită o îndemânare dobândită în timp, nu căuta să arăți ceea ce numai prin practică se poate obține, lasă asta în seama celor care se pricep și tu fii mulțumit să rămâi netulburat.

    “Du-te și salută cutare persoană.“

    Mă duc.

    “Dar cum?“

    Fără josnicie.

    “Dar ți s-a închis ușa în față!“

    Asta deoarece n-am învățat să intru pe fereastră; căci atunci când mi se închid ușile în față trebuie fie să mă întorc înapoi, fie să intru pe fereastră. Dacă trebuie în continuare să vorbesc cu el, o să vorbesc. Cum? Fără josnicie. 

    Și dacă nu primești de la el ce voiai, să știi că asta nu era treaba ta, ci a lui. De ce să revendici ceva ce aparține altuia? Ține minte întotdeauna ce este al tău și ce aparține altuia, și nu vei fi tulburat.

    Chrysippus pe bună dreptate spunea “Atâta timp cât lucrurile viitoare sunt nesigure, mă voi ține strâns de acelea care sunt mai bine adaptate să asigure ce este natural; căci Zeul însuși mi-a dăruit facultatea de a alege ce este natural.“ Dacă aș ști că mi-a fost predestinat să fiu bolnav, aș căuta boala. Căci și piciorul, dacă ar avea rațiune, ar căuta singur să calce în noroi.       

    De ce grânele produc spice? Nu pentru a se coace? Și nu se coc pentru a putea fi secerate? Căci ele nu cresc separate de celelalte lucruri. Dacă ar poseda înțelegere, s-ar ruga să nu fie secerate. Dar să nu fie niciodată secerate este un blestem pentru spicele de grâu. Așadar, trebuie să fim conștienți că și în cazul oamenilor, este un blestem să nu moară niciodată, la fel cum este pentru grâne să nu se coacă și să nu fie secerate. Dar noi oamenii, suntem meniți să fim secerați și suntem conștienți de acest lucru. Și suntem necăjiți de asta, deoarece nu cunoaștem și nici nu am studiat natura oamenilor, cum cei care se ocupă cu creșterea cailor o studiază pe a acestora.

    Chrysantas, pe când era gata să lovească un inamic, s-a oprit când a auzit goarna sunând retragerea. Într-atât era de convins că este mai folositor pentru el să urmeze porunca generalului decât tendința sa. Niciunul dintre noi, atunci când necesitatea ne cheamă, nu suntem dispuși să o urmăm de bună voie. Îndurăm ceea ce ni se întâmplă cu lacrimi și suspine, și le numim circumstanțe.

    Ce înțelegi prin circumstanțe, omule? Dacă numești circumstanțe lucrurile care te înconjoară, atunci totul este circumstanță; iar dacă le folosești cu sensul de necazuri, ce necaz este acela că tot ce s-a născut trebuie să moară? Poți să mori de sabie, să fii tras pe roată, să te îneci, să-ți cadă o cărămidă în cap sau să mori de mâna tiranului. Ce îți pasă ție pe ce drum ajungi în Hades? Toate drumurile sunt egale. Dacă ar fi să asculți adevărul, drumul pe care ești trimis de tiran este mai scurt. Niciunui tiran nu i-a luat șase luni să execute un om, dar bolii de multe ori îi trebuie un an să doboare pe cineva. Toate sunt doar larma și zădărnicia unor vorbe goale.

    “Viața mea este în pericol în prezența împăratului!“

    Și eu nu sunt în pericol trăind în Nicopole, unde sunt cutremure frecvente? Și tu, când vei traversa Marea Adriatică, nu va fi viața ta în pericol? 

    “Dar sunt în pericol și datorită opiniilor!“

    Cum adică? A opiniilor tale? Cum ar fi posibil? Cine te poate forța să gândești ceva ce nu ai ales tu să gândești? A opiniilor altora? Dacă alții sunt în eroare, ce primejdie este aceasta pentru tine?

    “Dar sunt în pericol să fiu exilat!“

    Ce înseamnă să fii exilat? Să trăiești altundeva decât în Roma?

    “Da. Dar dacă voi fi exilat în Gyaros?“

    Dacă asta este bine pentru tine, vei pleca acolo. Dacă nu, ai un alt loc în care poți pleca în loc de Gyaros; un loc în care și el, cel care te-a trimis în Gyaros, va ajunge, fie că va vrea sau nu. De ce te duci la Roma ca și cum acolo ar fi un loc însemnat? Nu merită toate aceste pregătiri. Un tânăr înzestrat ar putea spune “Nu a meritat să ascult și să scriu atâta, și să stau atâta timp lângă un bătrân neînsemnat.“

    Un singur lucru să-ți amintești: care este deosebirea între ce este al tău și ce nu este. Niciodată să nu revendici ceva ce nu este al tău. O curte de judecată sau o închisoare sunt doar locuri, unul sus și altul jos. Însă voința poate fi păstrată aceeași în ambele, dacă alegi să o păstrezi așa. Astfel, îl vom imita pe Socrate, care scria imnuri în închisoare.

    În condiția noastră de acum, mă îndoiesc că, dacă am fi în închisoare, am putea suporta pe cineva care ar întreba “Vrei să mă asculți cum recit imnuri?“

    “De ce mă necăjești? Nu vezi ce rele mă copleșesc? Cum aș putea în asemenea circumstanțe?“

    “Ce fel de circumstanțe?“

    “Voi muri!“

    “Și ceilalți oameni? Sunt ei nemuritori?“

V. Grija este compatibilă cu un spirit nobil

    Materialele sunt indiferente, însă cum ne folosim de ele nu este indiferent. Cum poate un om să-și păstreze calmul și fermitatea, și în același timp să aibă grijă și să nu fie nici grăbit, nici neglijent? Dacă îi imită pe cei care joacă zaruri. Jetoanele sunt indiferente, zarurile sunt indiferente. Nu pot ști ce număr va fi aruncat. Treaba mea este să mă folosesc de numărul respectiv cu grijă și cu îndemânare. La fel și în viață, treaba de căpetenie este să distingi între lucruri și să le separi, spunând “Lucrurile externe nu sunt în puterea mea, voința este în puterea mea. Unde să caut binele și răul? Înăuntru, în ceea ce este al meu.“ Ceea ce este al altuia să nu numești niciodată bun sau rău, beneficiu sau pagubă, sau cu alte cuvinte de genul acesta.

    Atunci? Să ne folosim de lucrurile externe fără nicio grijă? În niciun caz, căci asta ar fi rău pentru voință și împotriva naturii. Trebuie să ne folosim de ele cu grijă, deoarece cum ne folosim de ele nu este indiferent. Dar, în același timp, să acționăm calm și cu fermitate, deoarece materialul este indiferent.

    În ceea ce privește lucrurile care contează, nimeni nu mă poate împiedica sau constrânge. Pot fi împiedicat sau constrâns doar în ceea ce privește lucrurile care nu sunt în puterea mea și care nu sunt nici bune, nici rele. Acestea însă, pot fi folosite bine sau rău, iar asta este în puterea mea. 

    Este dificil să aduci împreună și să amesteci aceste lucruri: grija celui care se dedică lucrurilor materiale și fermitatea celui care le desconsideră. Însă nu este imposibil, căci dacă ar fi, atunci și fericirea ar fi imposibilă. 

    Trebuie să ne comportăm la fel ca atunci când ne pregătim pentru o călătorie. Care este treaba mea? Pot să aleg cârmaciul, marinarii, ziua și ora. Apoi se pornește o furtună. Ce îmi pasă mie? Treaba mea s-a încheiat. Aceasta este treaba altuia, a cârmaciului. Dar dacă corabia se scufundă, ce am eu de făcut? Singurul lucru care-l pot face, dacă mă înec, să o fac fără frică, nu țipând sau blestemând Zeul, ci cunoscând că ceea ce s-a născut trebuie să și moară. Căci nu sunt o ființă nemuritoare, ci un om, parte a Întregului, precum o oră este parte a zilei. Trebuie să fiu prezent precum ora și apoi să trec precum ora. Ce importanță are pentru mine cum voi trece, fie înecat, fie prin febră, când într-un fel sau altul tot va trebui să mor?

    Vei vedea că la fel procedează și cei pricepuți la jocul cu mingea. Niciunul dintre ei nu consideră mingea, în sine, ca fiind bună sau rea, ci doar felul în care o lovesc sau o prind. În asta constă arta, în pricepere, rapiditate, experiență. Deși eu nu pot prinde mingea, chiar dacă îmi întind și haina către ea, atunci când o arunc eu, un altul o prinde cu ușurință. Dacă suntem tulburați sau ne este frică atunci când prindem sau aruncăm mingea, ce fel de joc mai este acesta? Cum poate cineva să rămână echilibrat și să observe ce se întâmplă în joc? Unul va striga “Aruncă!“, altul “Nu arunca!“, iar altul “Ai aruncat deja odată!“. Asta deja este ceartă, nu mai e joacă.

    Socrate, de exemplu, știa să joace.

    “Cum așa?“

    A știut cum să joace în curtea de judecată. “Spune-mi Anytos, zicea el, la ce te referi când pretinzi că eu nu cred în Zeu? Ce sunt daimonii după părerea ta? Nu sunt copii ai zeilor, sau odrasle hibride ai zeilor și ai oamenilor?“ Cum Anytos a fost de acord cu asta, Socrate a continuat “Cine atunci, consideri tu, că ar crede în existența catârilor, însă nu ar crede în cea a măgarilor?“ El era precum un jucător cu mingea. Care era mingea în cazul lui? Viața, închisoarea, exilul, otrava, despărțirea de soție și de copii, care ar urma să devină orfani. Toate acestea erau în joc, și totuși el a jucat și a aruncat mingea cu pricepere.

    La fel ar trebui să jucăm și noi, cu grijă și cu pricepere, dar arătând aceeași indiferență față de minge. Un om trebuie să-și dezvolte arta în legătură cu lucrurile externe, nu prețuind materialul în sine, ci arătând pricepere în folosința acestuia, orice ar fi el. Astfel, nici țesătorul nu produce lână, ci se dedică lucrului cu aceasta, în orice formă ar primi-o. 

    Hrana și averea îți sunt dăruite de către Altcineva, care poate să ți le ia înapoi, inclusiv sărmanul tău trup. Primește ce ți-a fost dat și lucrează asupra lui. Dacă scapi nevătămat, toți care te vor întâlni se vor bucura alături de tine. Iar cel care cunoaște asemenea lucruri, dacă va vedea că te-ai comportat cum trebuie, te va felicita și se va bucura alături de tine; însă dacă va vedea că îți datorezi scăparea vreunui act dezonorabil, va face exact opusul. Unde un om este îndreptățit să se bucure, și alții se pot bucura alături de el.

    “Atunci cum de se spune despre unele lucruri externe că sunt în armonie cu natura, iar despre altele că sunt contrare naturii?“

    Acestea se spun ca și cum ne-am considera separați de restul lumii. Despre picior pot spune că este natural să fie curat; însă atunci când îl privim ca pe un picior și nu precum ceva separat de restul corpului, se cuvine să calce în noroi sau în spini, și în unele cazuri să fie tăiat pentru binele întregului, altfel ar înceta să fie un picior. La fel trebuie să gândim și despre noi. Ce ești tu? Un om. Dacă privim un om ca pe ceva separat, este natural pentru el să trăiască până la adânci bătrâneți, să fie bogat, să fie sănătos. Însă dacă te consideri om și parte a Întregului, pentru binele Întregului se cuvine câteodată să fii bolnav, altădată să pleci într-o călătorie și să înfrunți pericole, altădată să înduri lipsuri și, în unele cazuri, chiar să mori prematur. De ce ești tulburat? Nu înțelegi că, la fel precum un picior încetează să fie picior dacă este separat de restul corpului, la fel și tu încetezi să fii om dacă ești separat de restul oamenilor? Căci ce este un om? O parte a unei comunități, în primul rând o parte a acelei comunități care include atât zeii cât și oamenii, apoi a unei comunități mai mici, care nu este decât o copie a comunității universale. 

    “Și eu trebuie să fiu judecat acuma? Trebuie un altul facă febră, altul să meargă într-o călătorie, altul să moară, sau altul să fie condamnat?“

    Da, căci este imposibil ca astfel de lucruri să nu se întâmple unuia sau altuia, trăind într-un asemenea trup, într-o asemenea lume, printre alții ca noi. Este treaba ta să primești ce îți aduce soarta și să te descurci cu ce se întâmplă așa cum este potrivit. Apoi, dacă judecătorul te declară vinovat, să poți spune “Să-ți fie de bine! Eu mi-am făcut treaba mea; iar dacă tu ți-ai făcut-o pe a ta sau nu, asta nu mă privește.“ Căci nu uita, și rolul celui care judecă implică propriile pericole.

II. Despre liniștea sufletului

    Când urmează să te prezinți într-o instanță de judecată, ține minte ce dorești să păstrezi în siguranță și în ce anume îți dorești să izbândești. Dacă dorești să-ți păstrezi voința în armonie cu natura, poți să o faci în siguranță și cu ușurință, fără probleme. Dacă dorești să păstrezi ceea ce este în puterea ta și este liber prin însăși natura sa, și ești mulțumit cu aceasta, ce altceva te mai poate preocupa? Căci cine este stăpânul acestora? Cine ți le poate lua? Dacă alegi să fii modest și cinstit, cine îți poate interzice asta? Dacă alegi să nu fii împiedicat sau constrâns, cine te va constrânge să dorești ceea ce consideri că nu trebuie dorit? Cine te va constrânge să dorești să eviți ceea ce consideri că nu este de evitat? 

    Ei bine? Judecătorul poate decide împotriva ta lucruri care par formidabile. Te poate face el să-ți dorești să eviți ceea ce ți se întâmplă? Atâta timp cât păstrezi în puterea ta dorința și aversiunea, ce altceva te mai preocupă? Aceasta îți este introducerea, aceasta îți este narațiunea, aceasta îți este dovada, aceasta îți este concluzia, aceasta îți este victoria și aplauzele.

    Acesta este motivul pentru care Socrate, când i-a fost reamintit să se pregătească pentru proces, a spus: “Nu crezi că m-am pregătit pentru asta toată viața?“ 

    “Ce fel de pregătire?“

    “Am păstrat ceea ce este al meu.“

    “Cum?“

    “Nu am făcut nimic nedrept, nici în viața mea privată, nici în cea publică.“

    Însă, dacă vrei să păstrezi și lucrurile externe (trupul, proprietățile și reputația), te sfătuiesc să începi de acum a-ți face toate pregătirile posibile și să iei în considerare atât natura judecătorului, cât și a adversarului tău. Dacă trebuie să-i îmbrățișezi genunchii, îmbrățișează-i; dacă este nevoie să plângi, plânge; dacă este nevoie să te vaiți, te vaită. Odată ce ai supus ce este al tău lucrurilor externe, fii un sclav și gata. Și nu acuma alegi să fii sclav și acuma nu mai vrei, ci cu tot sufletul alege să fii unul sau altul; fie sclav, fie liber; fie instruit, fie neinstruit; fie un cocoș de luptă pursânge, fie unul inferior; fie înduri lovitură după lovitură cu calm până la moarte, fie te predai de îndată. Numai nu permite să înduri multe lovituri și abia apoi să te predai.

    Dacă aceste lucruri sunt josnice, întreabă-te de îndată unde se găsește natura binelui și a răului. Acolo unde este adevărul! Unde se află adevărul și natura, acolo este prudența; unde se află adevărul și natura, acolo este încrederea în sine. 

    Crezi că dacă Socrate ar fi vrut să păstreze lucrurile externe, ar mai fi venit în față să spună “Anytos și Meletos mă pot omorî, însă nu-mi pot face niciun rău“? Era el atât de nesăbuit încât să nu vadă că asta va duce la cu totul alt rezultat? Din acest motiv îi desconsideră pe judecătorii săi și îi provoacă?

    La fel, prietenul meu Heraclitus, care a avut un proces în Rodos pentru o bucată de pământ, după ce a arătat judecătorilor că argumentele sale sunt drepte, și-a încheiat pledoaria spunând “Nu o să vă implor și nici nu-mi pasă ce verdict veți da, căci mai degrabă voi sunteți judecați acuma, nu eu.“ Astfel, și-a încheiat afacerile de acolo. Nu este nevoie să vorbiți așa, numai să nu implorați. Și nu adăugați “eu nu vă implor“, decât dacă, precum în cazul lui Socrate, este o ocazie potrivită pentru a-i provoca intenționat pe judecători.

    Iar tu, dacă îți pregătești o asemenea pledoarie, de ce te mai prezinți în curtea de judecată? De ce răspunzi chemării? Dacă dorești să fii crucificat, așteaptă și crucea va veni. Dacă alegi să răspunzi chemării și să-ți pledezi cazul cât de bine poți, atunci fă ceea ce este consecvent cu aceasta, cu condiția să-ți păstrezi caracterul cuvenit.

    Din același motiv, este ridicol să spui “Spune-mi ce să fac?“. Ce sfat aș putea să-ți dau? Mai degrabă spune “Pregătește-mi mintea să se acomodeze cu orice rezultat, indiferent care ar fi acesta.“ Să ceri sfaturi specifice în acest caz este precum un analfabet care mi-ar cere “Spune-mi ce să scriu când cineva îmi dictează un nume“. Dacă îl învăț să scrie numele lui Dion și vine cineva și îi dictează un alt nume, al lui Theon; ce se întâmplă? Ce o să scrie? Dar dacă ai practicat scrisul, ești pregătit să scrii orice ți se dictează. Iar dacă nu ai practicat, ce sfat să-ți dau? Căci dacă circumstanțele necesită altceva, ce vei spune? Ce vei face?

    Ține minte acest principiu general și nu vei avea nevoie de sfaturi specifice: Dacă îți vei fixa privirea pe lucrurile externe, din necesitate vei fi azvârlit încoace și-ncolo după voia stăpânului tău. Cine este stăpânul? Cel care are putere asupra acelor lucruri pe care îți dorești să le obții sau să le eviți.

I. Încrederea în sine și prudența nu sunt incompatibile

    Opinia filosofilor că este posibil să ne folosim, în același timp, de încredere în sine și de prudență în orice facem poate părea un paradox. Să o examinăm totuși și să vedem dacă este adevărată. Prudența pare a fi opusul încrederii în sine și lucrurile opuse nu pot fi compatibile. Ce pare paradoxal în chestiunea care o cercetăm poate fi formulat astfel: dacă am susține că trebuie să ne folosim de încredere în sine și de prudență în aceleași lucruri, oamenii ne-ar acuza pe drept că aducem împreună lucruri care nu pot fi unite.

    Dar ce este greu de înțeles în ceea ce se afirmă? Căci dacă este adevărat, după cum a fost discutat și demonstrat de multe ori până acuma, că esența binelui și a răului se regăsește în modul în care ne folosim de impresii și că lucrurile independente de voință nu sunt nici bune, nici rele, ce este paradoxal în ceea ce susțin filosofii atunci când spun că în ceea ce privește lucrurile care sunt independente de voință trebuie să avem încredere în noi, iar în cele ce depind de voință să ne folosim de prudență? Dacă răul constă în a face alegeri greșite, atunci prudența trebuie folosită doar în acele lucruri care depind de voință. Iar dacă lucrurile care sunt independente de voință și care nu sunt în puterea noastră nu ne preocupă, atunci ar trebui să avem încredere în noi cu privire la acestea. Astfel vom fi în același timp și prudenți și încrezători, ba chiar încrezători datorită prudenței noastre. Căci folosindu-ne de prudență în ceea ce privește lucrurile care sunt cu adevărat rele, vom avea încredere în ceea ce privește celelalte lucruri.

    În schimb, noi suntem precum căprioarele care fiind înfricoșate de penele vânătorilor, încotro fug și unde caută un refugiu sigur? Direct către capcane și astfel pier, deoarece confundă lucrurile care ar trebui temute cu cele de care nu ar trebui să se teamă. 

    La fel suntem și noi. De ce ne este teamă? De lucruri care sunt independente de voința noastră. În ce arătăm încredere, de parcă am fi lipsiți de orice pericol? În cele care țin de voința noastră. Ca să obținem acele lucruri independente de voință nu ne mai pasă dacă ne înșelăm, dacă ne comportăm impulsiv, fără rușine, mânați de dorințe josnice. Dar când este vorba de moarte, exil, durere sau proastă reputație; de acestea ne temem și fugim. Astfel, precum este de așteptat de la oameni care se înșeală în ceea ce privește cele mai importante lucruri, transformăm încrederea în sine, cu care suntem natural înzestrați, în obrăznicie, disperare, nesăbuință și nerușinare; și transformăm prudența și modestia, cu care am fost înzestrați, în lașitate și josnicie, pradă fricilor și tulburărilor.

    Dacă un om își va transfera prudența asupra voinței și asupra alegerilor sale, va descoperi că fiind prudent va putea totodată să evite ceea ce dorește să evite. Dacă o va transfera asupra lucrurilor care nu sunt în puterea sa și sunt independente de voința sa, și va încerca să evite lucruri care depind de alții, atunci inevitabil, se va teme, va fi tulburat și va fi inconsecvent. Căci nu moartea sau durerea sunt formidabile, ci frica de durere sau de moarte. Din acest motiv, lăudăm poetul care spune “Nu moartea în sine, ci doar o moarte rușinoasă este un rău.“

    Încredere în sine trebuie să avem cu privire la moarte, iar prudența să o folosim în ceea ce privește frica de moarte. Însă noi facem exact opusul. În fața morții încercăm să scăpăm. Iar opinia care o avem despre moarte o tratăm cu nepăsare și indiferență.

    Socrate numea aceste lucruri, pe bună dreptate, măști. La fel cum măștile par teribile și înfricoșătoare unui copil datorită lipsei de experiență, și noi suntem afectați de evenimente din același motiv. Ce este un copil? Ignoranță și lipsă de învățătură. Atunci când un copil cunoaște aceste lucruri, el nu ne mai este cu nimic inferior nouă. Ce este moartea? O mască. Întoarce-o și cerceteaz-o, vei vedea că nu mușcă. Sărmanul trup, din necesitate va fi separat de suflet, fie acuma, fie mai târziu, precum a mai fost separat și înainte. De ce ai fi tulburat, dacă va fi separat acuma? Căci dacă nu acuma, atunci mai târziu, cu siguranță va fi separat. De ce? Pentru ca ciclul universului să fie complet, căci el are nevoie și de lucruri prezente și de lucruri viitoare și de lucruri trecute. Ce este durerea? O mască. Întoarce-o și cerceteaz-o. Carnea este supusă la experiențe aspre, apoi dimpotrivă la experiențe plăcute. Dacă asta nu este avantajos pentru tine, ușa este deschisă; dacă este avantajos, suportă. Iar ușa este întotdeauna deschisă, astfel că nu trebuie să ne facem probleme.

    Care sunt fructele acestor opinii? Sunt cele mai nobile și cele mai potrivite fructe pentru cel cu adevărat educat: dezrobirea de tulburări și de frici, libertatea. În aceste chestiuni nu trebuie să dăm crezare celor mulți, care spun că numai cei liberi pot să fie educați; ci să dăm crezare filosofilor, care spun că numai cei educați pot fi liberi. Cum vine asta? Astfel: Este libertatea altceva, decât puterea de a trăi așa cum dorești? Nimic altceva. Spune-mi, atunci, dorești să trăiești în eroare? Niciun om care trăiește în eroare nu este liber. Dorești să trăiești în frică? Dorești să trăiești în întristare? Dorești să trăiești în tulburare? În niciun caz! Niciun om care este într-o condiție de frică, de întristare sau de tulburare, nu este liber. Însă cel care este eliberat de tristeți și de frici și de tulburări, prin asta este eliberat și de servitute.

    Cum să vă mai credem, dragi legiuitori, când spuneți “Educația nu este permisă decât pentru oamenii liberi“? Când filosofii spun că nu este permis nimănui să fie liber, cu excepția celui educat; mai exact, că Zeul nu permite asta.

    “Când un om îndeplinește în fața pretorului o ceremonie de eliberare pentru sclavul său, nu face nimic?“

    Ba face ceva.

    “Ce?“

    Îndeplinește o ceremonie de eliberare în fața pretorului.

    “Nimic altceva?“

    Ba da, devine obligat să plătească pentru el taxa numită douăzecimea.

    “Dar omul pentru care face acest ceremonial? Nu devine liber?“

    Nu mai mult decât câștigă liniște sufletească. Tu, care ești capabil să îndeplinești asemenea ceremonii, nu ai niciun stăpân? Nu sunt banii stăpânul tău? Sau o fată sau un băiat? Sau un tiran? Sau un prieten al tiranului? Dacă nu, atunci de ce tremuri când este vorba de ceva de genul ăsta? De aceea vă spun des să păstrați la îndemână și să exersați principiile prin care deosebiți lucrurile care trebuiesc abordate cu încredere în sine de lucrurile care trebuiesc abordate cu prudență; încredere în sine pentru lucrurile care sunt independente de voință, prudență pentru lucrurile care depind de voință.

    “Dar nu ți-am citit ce am scris? Nu știi cu ce mă ocup?“

    Cu ce te ocupi? Fraze neînsemnate! Arată-mi cum stai în ceea ce privește dorința și aversiunea. Arată-mi că nu eșuezi în a obține ceea ce dorești și că nu cazi în ceea ce vrei să eviți. Cât despre aceste propoziții lungi și întortocheate, ia-le de aici și șterge-le.

    “Cum adică? Nu și Socrate scria?“

    A scris cineva așa mult ca el? Dar cu ce motiv scria? Cum nu avea pe cineva lângă el cu care să dezbată pentru și împotriva ideilor sale, el obișnuia să dezbată și să se cerceteze singur. Astfel, el întotdeauna punea la încercare, în acest mod practic, câte un subiect sau altul. Acestea sunt lucrurile care le scrie un filosof. Iar frazele și propozițiile întortocheate lasă-le pentru alții, pentru proști care nu sunt în stare să tragă o concluzie logică sau pentru cei fericiți care, fiind liberi de tulburări, au timp pentru așa ceva. 

    Acum, când se ivește oportunitatea, vei pleca să reciți și să te lauzi “Priviți ce dialoguri am scris eu!“ Nu fă asta omule, mai degrabă laudă-te așa “Priviți cum nu eșuez în a obține ceea ce doresc! Priviți cum nu cad în ceea ce vreau să evit! Puneți moartea în fața mea și veți vedea! Puneți în calea mea durere, închisoare, dizgrație și condamnare și veți vedea!“ Asta ar trebui să arate un tânăr care a ieșit de pe băncile școlii! Celelalte lasă-le altora și să nu spui o vorbă despre ele, nici să nu accepți vreo laudă. Pretinde că ești nimeni și că nu știi nimic. Arată că știi un singur lucru: cum să nu fii dezamăgit în ceea ce dorești și să nu cazi în ceea ce vrei să eviți. Lasă-i pe alții să studieze procese, probleme și silogisme. Munca ta să fie despre cum să suferi moartea, lanțurile, chinurile sau exilul. Toate acestea să le faci cu curaj și cu încredere în El, cel care te-a chemat să le înfrunți și te-a judecat demn de locul în care te-a pus. Din acel loc, arată de ce este capabilă facultatea conducătoare când ia poziție împotriva forțelor care sunt independente de voință. Astfel, acest paradox (că omul poate avea încredere în sine și să fie în același timp prudent) nu va mai părea nici paradoxal, nici imposibil. Cu încredere în sine în ceea ce privește lucrurile care nu depind de voință; prudent în ceea ce privește lucrurile care depind de voință.

XXIX. Despre statornicie

    Esența binelui este o anumită voință; esența răului este o anumită voință. Ce sunt lucrurile externe? Materiale pentru voință. Prin interacțiune cu ele, aceasta își obține propriul bine sau rău. Cum își obține binele? Dacă nu dă o importanță prea mare lucrurilor externe, căci dacă opiniile despre acestea sunt corecte și voința este bună. Dar opiniile greșite și distorsionate fac voința rea. 

    Zeul a dat legea și a spus “De vrei ceva bun, ia-l de la tine însuți.“

    Tu spui “Nu, eu îl voi aștepta de la altcineva.“ Nu fă asta, primește-l de la tine.

    Prin urmare, când tiranul amenință și mă cheamă la el, mă întreb ce amenință. Dacă spune “Te voi pune în lanțuri!“, îmi amenință mâinile și picioarele. Dacă spune “Îți voi tăia capul!“, îmi amenință capul. Dacă spune “Te voi arunca în închisoare!“, îmi amenință corpul. La fel dacă mă amenință cu exilul. Dar mă amenință pe mine? Dacă eu consider că aceste lucruri nu mă privesc pe mine, atunci nu mă amenință pe mine. Însă dacă mă tem de aceste lucruri, atunci eu sunt cel amenințat. De cine îmi rămâne să mă tem? De cel care este stăpân peste lucrurile care sunt în puterea mea? Nu există niciun stăpân peste acestea. Să mă tem de cel care este stăpân peste lucrurile care nu sunt în puterea mea? Ce îmi pasă mie de ele?

    “Deci voi, filosofii, ne învățați să disprețuim regii?“

    Nici pe departe! Cine dintre noi vă învață să contestați lucrurile asupra cărora au ei autoritate? Ia sărmanul meu trup, ia-mi proprietățile, reputația, pe cei apropiați mie. Dacă îndemn pe cineva să revendice aceste lucruri, atunci mă puteți acuza.

    “Da, dar eu vreau să-ți stăpânesc și opiniile.“

    Și cine ți-a dat această putere? Cum poți cuceri opiniile altuia?

    “Făcându-l să se teamă, le voi cuceri.“

    Nu știi că opinia este cea care s-a cucerit singură, nu a fost învinsă de altceva? Nimic altceva nu poate învinge voința, decât ea însăși. Din acest motiv, cea mai dreaptă și mai nobilă lege lăsată de Zeu este aceasta: “Fie ca cel puternic să triumfe întotdeauna asupra celui slab.“ 

    “Zece sunt mai puternici decât unul singur.“

    Mai puternici în ce? Pentru a pune în lanțuri, pentru a ucide, pentru a târî, pentru a lua proprietățile altuia. Zece triumfă împotriva unuia în ceea ce sunt ei mai puternici. În ce domeniu sunt mai slabi? Sunt mai slabi atunci când unul are opinii corecte și zece nu au. Te întreb, pot cei zece să triumfe în acest domeniu? Cum ar putea? Când le pui în balanță, nu trage în jos ce este mai greu?

    “Aceasta este urmarea atunci, că Socrate trebuia să sufere ceea ce i-au făcut atenienii?“

    Sclavule, ce vorbești tu despre Socrate? Spune lucrurilor pe nume: că trupul lui Socrate trebuia să fie arestat și târât în închisoare de către cei care erau mai puternici; că cineva trebuia să-i dea cucută acelui trup și să stingă viața din el. Ți se par aceste lucruri stranii, nedrepte? Pentru asta aduci vină Zeului? A avut Socrate ceva de pierdut prin asta? În ce consta pentru el natura binelui? Pe cine să ascultăm, pe el sau pe tine? Ce are Socrate de spus? “Anytos și Meletos mă pot omorî, însă nu-mi pot face niciun rău“ și mai departe “Dacă asta îi este plăcut Zeului, așa să fie.“

    Arată-mi, dacă poți, că cel cu principii inferioare triumfă asupra aceluia care îi este superior în principii. Nu o să poți demonstra asta, nici pe departe. Căci este legea naturii și a Zeului că cel care este superior întotdeauna va triumfa asupra celui inferior. În ce domeniu? În acela în care este superior. 

    Un trup este mai puternic decât altul, mai mulți sunt mai puternici decât unul, hoțul este mai puternic decât cel care nu este hoț. Acesta este motivul pentru care mi-am pierdut și eu lampa, deoarece în stat la pândă, hoțul mi-a fost superior. Dar omul a cumpărat lampa pentru un preț. Pentru o lampă a devenit un hoț, a devenit necinstit, s-a transformat într-o brută. Asta i s-a părut lui o afacere bună. 

    Prea bine, dar acum cineva m-a apucat de haină și mă târăște prin piață, în timp ce alții strigă “Filosofule, la ce îți mai folosesc opiniile acuma? Vezi că ești târât în închisoare și urmează să fii executat!“ Și ce filosofie aș fi putut studia, astfel încât dacă un om mai puternic mă prinde de haine, să nu mă poată trage cu forța după el; sau dacă zece oameni mă prind și mă aruncă la închisoare, să nu fiu închis acolo? Nu am învățat altceva totuși? Am învățat să privesc orice lucru care se întâmplă, atunci când este independent de voința mea, ca și cum nu ar fi nimic pentru mine. Nu ai niciun câștig prin asta? De ce cauți beneficii oriunde altundeva, decât acolo unde ai învățat că le vei găsi?

    Din închisoare, eu spun: “Cel care strigă asemenea lucruri nu ascultă și nu înțelege ce se spune, nici nu se străduie să înțeleagă ce spun și ce fac filosofii. Lăsați-l în pace!“

    “Ieși afară din închisoare!“

    Dacă nu mai ai nevoie de mine în închisoare, o să ies. Dacă vei avea nevoie de mine altădată, voi intra înapoi. Cât timp? Atâta timp cât rațiunea cere de la mine să rămân alături de sărmanul meu trup. Când rațiunea nu mai necesită acest lucru, ia-l de la mine și rămâi sănătos. Numai că nu trebuie să-l arunc fără considerație sau din slăbiciune, sau dintr-un motiv neîntemeiat; fiindcă Zeul nu dorește asta, căci El are nevoie de o asemenea lume și de astfel de locuitori în ea. Însă dacă El dă semnalul retragerii, așa cum a făcut-o pentru Socrate, trebuie să dăm ascultare semnalului, precum ar fi ordinul unui general.

    Ar trebui să predicăm astfel de lucruri mulțimii? De ce am face asta? Nu este îndeajuns pentru un om să se convingă el însuși de ele? Când copiii vin la noi bătând din palme și ne urează o Saturnalia bună, îi întrebăm ce este bun la ea? Dimpotrivă, aplaudăm și noi alături de ei. La fel și atunci când nu poți să convingi pe cineva să-și schimbe opiniile, înțelege că și acesta este precum un copil și aplaudă alături de el. Iar dacă nu dorești să aplauzi, păstrează tăcerea. 

    Un om trebuie să păstreze acestea în minte; iar atunci când este chemat să facă față unei dificultăți, să știe că a venit timpul să arate ceea ce a fost instruit. Căci cel care întâmpină dificultăți este precum un tânăr care a studiat rezolvarea silogismelor. Dacă cineva îi propune un silogism ușor, el spune “Mai degrabă dă-mi un silogism complicat să rezolv, să mă pot antrena.“ Chiar și luptătorii sunt nemulțumiți să aibă adversari de categorie ușoară. “Nici nu mă poate ridica“, spun ei.

    Aici avem un tânăr cu înclinații nobile, dar când vine vremea încercării se plânge și spune “Aș fi vrut să pot învăța mai multe.“ Ce să mai înveți? Dacă nu ai studiat aceste lucruri pentru a le arăta în practică, pentru ce altceva le-ai studiat? Cred că printre voi care sunteți aici, sunt unii care se chinuie în sufletul lor și își spun “Of, dacă o asemenea dificultate, precum a acestui om, nu mi se va ivi și mie? Îmi voi irosi viața în acest colț de lume, când aș putea fi învingător la Olympia? Când îmi va prezenta cineva o asemenea întrecere?“ Aceasta ar trebui să fie înclinația voastră! Chiar și printre gladiatorii împăratului sunt unii care sunt supărați că nu sunt aduși înainte și nu sunt potriviți cu adversari în lupte. Ei se roagă Zeului și solicită supraveghetorilor lor să-i pună în lupte. Și niciunul dintre voi nu arătați un asemenea spirit? Voi merge de bunăvoie la Roma din acest motiv, să văd cum luptătorul meu pune în practică ceea ce a studiat.

    “Nu aleg un asemenea exercițiu“, spune el.

    Este în puterea ta să alegi? Ți-a fost dat asemenea trup, asemenea rude, asemenea țară și asemenea poziție în ea; iar tu vii la mine și ceri să-ți schimb însărcinările primite. Nu ai abilități să te descurci cu ce ți-a fost dat? Ar trebui să spui “Este treaba ta să stabilești exercițiul, a mea este să mă instruiesc bine.“ Însă tu spui “Nu-mi da un astfel de silogism, ci unul așa cum vreau eu; nu-mi impune o asemenea deducție, ci una așa cum vreau eu.“

    Va veni o vreme când actorii vor crede că sunt doar măști, cizme, pelerine și nimic altceva. Spune ceva, să știm dacă ești un actor de tragedie sau un comic; căci, în afara replicilor, au orice altceva în comun. Dacă cineva îi ia masca și cizmele unui actor și îl introduce pe scenă ca pe o fantomă, mai este actorul acolo? Dacă are voce, mai este încă acolo.

    La fel este și în viață. “Asumă-ți guvernarea unei provincii!“ Mi-o asum, și o fac arătând cum se comportă un om instruit. 

    “Dezbracă hainele de senator! Îmbracă-te în zdrențe și vino în față în acest personaj!“ Nu-mi mai este dat să prezint o voce nobilă? 

    În ce rol mă prezint acum? Precum un martor chemat în fața Zeului. “Vino și depune mărturie pentru mine, căci ești vrednic să vii în față ca martor al meu. Este un lucru independent de voință bun sau rău? Fac Eu rău vreunui om? Am lăsat Eu avantajul omului dependent de altceva decât de el însuși?“ Ce mărturie aduci tu în fața Zeului? “Sunt într-o condiție deplorabilă, Stăpâne, și sunt un nenorocit. Nimeni nu mă bagă în seamă, nimeni nu-mi oferă nimic, toți mă acuză și toți mă vorbesc de rău.“ Aceasta este mărturia pe care o aduci? Așa aduci rușine chemării Lui, care ți-a acordat o asemenea onoare și te-a considerat vrednic să depui mărturie?

    Să presupunem că o persoană cu autoritate te judecă ca fiind necredincios și lipsit de pietate. Ce ți s-a întâmplat? “Am fost judecat ca fiind necredincios și lipsit de pietate.“ Altceva? “Nimic altceva.“ Dacă același om s-ar fi aplecat asupra unui silogism ipotetic și ar fi spus “Judec că propoziția «Dacă este zi, atunci este lumină afară» este falsă“; ce pățește silogismul? Cine este judecat în acest caz? Cine este condamnat? Silogismul sau omul care s-a amăgit în privința lui? Cine este acest om care are autoritatea să te judece? Știe el ce înseamnă necredincios sau lipsit de pietate? A studiat el asta? A învățat el asta? Unde? De la cine?

    Un muzician nu ține seama de cel care se pronunță că cea mai de jos coardă a lirei este cea mai înaltă notă. Un matematician nu ține cont de cel care spune că liniile din centrul unui cerc până la circumferința acestuia nu sunt egale. Și cel care este bine instruit va ține seama de părerile unui om neinstruit, atunci când acesta din urmă se pronunță asupra a ceea ce este lipsit sau nu de pietate, asupra a ceea ce este drept sau nedrept? Ar fi o mare greșeală din partea celui educat să facă așa ceva. Asta ați învățat voi aici?

    Lăsați vorbăria pe seama celor cu mintea odihnită. Lăsați-i să stea în colțul lor și să-și primească leafa lor măruntă sau să se plângă că nu primesc nimic de la nimeni. Și voi veniți în față și practicați ceea ce ați învățat. Nu de vorbărie este nevoie acum, cărțile stoicilor sunt pline de așa ceva. De ce este nevoie acum? De un om care să îşi pună în practică principiile şi să le demonstreze în acţiune. Asumă-ți, te rog, acest caracter, astfel încât să nu mai fim nevoiți să folosim exemplele anticilor în lecțiilor noastre, ci să avem exemple din vremurile noastre. 

    Cine este cel care contemplă asemenea lucruri? Este acela care le poate studia în tihnă, căci omul este o creatură căreia îi face plăcere să contemple. Însă este rușinos să contempli asemenea lucruri precum un sclav fugar. Precum am fi la teatru, trebuie să stăm liberi de distrageri și să ascultăm pe rând, acuma la actorul de tragedie, apoi la cel care cântă din lăută. Nu precum un sclav, care acuma asistă la piesă și laudă actorul și, în același timp, este atent la ce se întâmplă în jurul său, iar dacă cineva menționează numele stăpânului, sclavul devine imediat tulburat și cuprins de temeri. Este rușinos pentru filosofi să contemple astfel lucrările naturii.

    Căci cine este stăpânul? Niciun om nu este stăpânul altuia. Stăpânii sunt moartea și viața, plăcerea și durerea. Dacă nu ar fi acestea, aduceți-l pe împărat în fața mea și veți vedea cât sunt de neclintit. Însă când vine, tunând și fulgerând, cu acestea și eu mă tem de ele, ce pot face altceva decât să-mi recunosc stăpânul, precum ar face-o și un sclav fugar. Atâta timp cât am un răgaz de la aceste lucruri teribile, precum un sclav fugar care urmărește spectacolul, la fel și eu mă îmbăiez, beau sau cânt, însă toate acestea le fac cu frică și neliniște. Dar dacă mă voi elibera de stăpânii mei, mai exact de acele lucruri care îi fac pe stăpâni înspăimântători, ce alte dificultăți voi mai avea? Ce stăpân aș mai putea avea?

    Să ne apucăm să spunem aceste lucruri tuturor oamenilor? Nu. Trebuie să-i privim cu indulgență pe cei neinstruiți și să ne spunem “Nu îl pot învinui, deoarece acest om îmi recomandă ceea ce consideră un bine pentru el.“ Cum și Socrate l-a scuzat pe temnicerul care era însărcinat cu paza sa și care a plâns când Socrate urma să bea otrava. “Cu câtă mărinimie mă plânge“, a spus el. I-a spus el temnicerului că din același motiv a îndepărtat de acolo femeile? Nu, a spus asta doar prietenilor care erau capabili să-l înțeleagă, iar pe temnicer l-a tratat cum ar trata un copil.

XXVI. Despre legea vieții

    Văzând pe cineva care studia argumentele ipotetice, Epictet a spus “Aceasta este legea pe care o urmăm în silogisme și anume că trebuie să acceptăm ceea ce rezultă din ipoteze”. Însă mai importantă decât aceasta, este legea vieții, care ne cere să acționăm în armonie cu natura. Iar dacă ne dorim ca în orice chestiune și în orice circumstanță să respectăm ceea ce este natural, este clar că nu trebuie să lăsăm să ne scape ceea ce este în armonie cu natura și să nu acceptăm ceea ce este în contradictoriu cu ea.

    La început, filosofii ne instruiesc în teorie, care este ușoară, apoi ne îndrumă către lucrurile grele. În teorie nu este nimic care să ne îndepărteze de la ceea ce este predat. În viața de zi cu zi multe sunt lucrurile care nu pot distrage atenția. Este caraghios cel care spune că dorește să înceapă cu problemele vieții, căci nu este deloc ușor să începi cu ce este mai greu. 

    Acesta trebuie să fie argumentul pe care să-l folosim cu părinții supărați pe copiii care studiază filosofia: “Greșesc tată și nu știu ce este corespunzător și potrivit pentru mine. Dacă acest lucru nu poate fi învățat sau predat, de ce să te superi pe mine? Dar dacă poate fi învățat, învață-mă; iar dacă nu poți, permite-mi să învăț de la cei care spun că știu să-l predea. Crezi că eu vreau să cad în greșeală și să rătăcesc binele? Sper că nu crezi asta. Atunci care este cauza greșelilor mele? Ignoranța. Nu vrei pentru mine să scap de ignoranță? A fost cineva vreodată învățat cu mânie arta de a cânta sau conduce corăbii? Crezi oare că prin intermediul mâniei tale voi putea învăța eu arta vieții?” Doar cel care a arătat aceste intenții poate folosi acest argument. Dar un om care studiază logica și participă la lecțiile filosofilor doar pentru a impresiona la un banchet cu cunoștințele sale, ce alt scop are decât de a căuta să câștige admirația senatorului care este așezat lângă el? Căci acolo oportunitățile de câștiguri sunt așa de mari, încât ce pare aici bogăție acolo sunt doar fleacuri. Din acest motiv este dificil pentru un om să fie stăpân peste impresiile sale, acolo unde lucrurile care îi distrag judecata sunt puternice.

    Cunosc un om care se agăța de genunchii lui Epaphroditus și i se plângea că a rămas numai cu un milion și jumătate de dinari. Ce a făcut Epaphroditus? Crezi că râs de acel om, precum făceam noi, sclavii lui? Nu, cu uimire a spus “Om nefericit, cum ai putut tu răbda în tăcere?”

    Odată, Epictet a corectat un elev care citea dintr-un tratat despre argumentele ipotetice. Văzând că profesorul care îi dăduse să citească acel tratat râde de elev, Epictet i-a spus acestuia: “Râzi de tine însuți. Tu ești cel care nu l-a pregătit pe acest tânăr și nici nu ai verificat dacă este capabil să înțeleagă aceste lucruri. Sau ai vrut doar să-l folosești ca și cititor?” Cum se face, spunea el, că atunci când o minte nu este capabilă să urmărească un argument complex, o considerăm totuși capabilă să aducă laude sau învinuiri și să formeze judecăți cu privire la ce este bun sau rău? Și dacă un asemenea om aduce o vină cuiva, îi pasă persoanei respective? Sau dacă aduce laude, se entuziasmează acel om, când persoana care l-a lăudat nu descurcă cu lucruri așa simple precum silogismele ipotetice? 

    Aici începe viața trăită filosofic, când un om descoperă starea adevărată a facultății sale conducătoare. Când un om înțelege că aceasta este într-o stare slabă, nu o va întrebuința în lucruri dificile. Dar, în realitate, chiar dacă oamenii nu pot să digere o bucățică, ei cumpără un întreg tratat și încearcă să-l devoreze. Acesta este motivul pentru care suferă de indigestie. De aici vin colici, scurgeri și febre. Asemenea oameni ar trebui să aibă în vedere care sunt limitele propriilor abilități. 

    În probleme de teorie este ușor să convingi o persoană ignorantă. În viața reală nimeni nu se oferă de bunăvoie să fie cercetat și toți ne supărăm pe cel care ne examinează. Totuși, Socrate ne învață să nu trăim o viață neexaminată.

Page 3 of 4

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén