Diatribe

...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Tag: Providenta Page 4 of 5

V. Grija este compatibilă cu un spirit nobil

By

On 04/01/2021

In Cartea a II-a

    Materialele sunt indiferente, însă cum ne folosim de ele nu este indiferent. Cum poate un om să-și păstreze calmul și fermitatea, și în același timp să aibă grijă și să nu fie nici grăbit, nici neglijent? Dacă îi imită pe cei care joacă zaruri. Jetoanele sunt indiferente, zarurile sunt indiferente. Nu pot ști ce număr va fi aruncat. Treaba mea este să mă folosesc de numărul respectiv cu grijă și cu îndemânare. La fel și în viață, treaba de căpetenie este să distingi între lucruri și să le separi, spunând “Lucrurile externe nu sunt în puterea mea, voința este în puterea mea. Unde să caut binele și răul? Înăuntru, în ceea ce este al meu.“ Ceea ce este al altuia să nu numești niciodată bun sau rău, beneficiu sau pagubă, sau cu alte cuvinte de genul acesta.

    Atunci? Să ne folosim de lucrurile externe fără nicio grijă? În niciun caz, căci asta ar fi rău pentru voință și împotriva naturii. Trebuie să ne folosim de ele cu grijă, deoarece cum ne folosim de ele nu este indiferent. Dar, în același timp, să acționăm calm și cu fermitate, deoarece materialul este indiferent.

    În ceea ce privește lucrurile care contează, nimeni nu mă poate împiedica sau constrânge. Pot fi împiedicat sau constrâns doar în ceea ce privește lucrurile care nu sunt în puterea mea și care nu sunt nici bune, nici rele. Acestea însă, pot fi folosite bine sau rău, iar asta este în puterea mea. 

    Este dificil să aduci împreună și să amesteci aceste lucruri: grija celui care se dedică lucrurilor materiale și fermitatea celui care le desconsideră. Însă nu este imposibil, căci dacă ar fi, atunci și fericirea ar fi imposibilă. 

    Trebuie să ne comportăm la fel ca atunci când ne pregătim pentru o călătorie. Care este treaba mea? Pot să aleg cârmaciul, marinarii, ziua și ora. Apoi se pornește o furtună. Ce îmi pasă mie? Treaba mea s-a încheiat. Aceasta este treaba altuia, a cârmaciului. Dar dacă corabia se scufundă, ce am eu de făcut? Singurul lucru care-l pot face, dacă mă înec, să o fac fără frică, nu țipând sau blestemând Zeul, ci cunoscând că ceea ce s-a născut trebuie să și moară. Căci nu sunt o ființă nemuritoare, ci un om, parte a Întregului, precum o oră este parte a zilei. Trebuie să fiu prezent precum ora și apoi să trec precum ora. Ce importanță are pentru mine cum voi trece, fie înecat, fie prin febră, când într-un fel sau altul tot va trebui să mor?

    Vei vedea că la fel procedează și cei pricepuți la jocul cu mingea. Niciunul dintre ei nu consideră mingea, în sine, ca fiind bună sau rea, ci doar felul în care o lovesc sau o prind. În asta constă arta, în pricepere, rapiditate, experiență. Deși eu nu pot prinde mingea, chiar dacă îmi întind și haina către ea, atunci când o arunc eu, un altul o prinde cu ușurință. Dacă suntem tulburați sau ne este frică atunci când prindem sau aruncăm mingea, ce fel de joc mai este acesta? Cum poate cineva să rămână echilibrat și să observe ce se întâmplă în joc? Unul va striga “Aruncă!“, altul “Nu arunca!“, iar altul “Ai aruncat deja odată!“. Asta deja este ceartă, nu mai e joacă.

    Socrate, de exemplu, știa să joace.

    “Cum așa?“

    A știut cum să joace în curtea de judecată. “Spune-mi Anytos, zicea el, la ce te referi când pretinzi că eu nu cred în Zeu? Ce sunt daimonii după părerea ta? Nu sunt copii ai zeilor, sau odrasle hibride ai zeilor și ai oamenilor?“ Cum Anytos a fost de acord cu asta, Socrate a continuat “Cine atunci, consideri tu, că ar crede în existența catârilor, însă nu ar crede în cea a măgarilor?“ El era precum un jucător cu mingea. Care era mingea în cazul lui? Viața, închisoarea, exilul, otrava, despărțirea de soție și de copii, care ar urma să devină orfani. Toate acestea erau în joc, și totuși el a jucat și a aruncat mingea cu pricepere.

    La fel ar trebui să jucăm și noi, cu grijă și cu pricepere, dar arătând aceeași indiferență față de minge. Un om trebuie să-și dezvolte arta în legătură cu lucrurile externe, nu prețuind materialul în sine, ci arătând pricepere în folosința acestuia, orice ar fi el. Astfel, nici țesătorul nu produce lână, ci se dedică lucrului cu aceasta, în orice formă ar primi-o. 

    Hrana și averea îți sunt dăruite de către Altcineva, care poate să ți le ia înapoi, inclusiv sărmanul tău trup. Primește ce ți-a fost dat și lucrează asupra lui. Dacă scapi nevătămat, toți care te vor întâlni se vor bucura alături de tine. Iar cel care cunoaște asemenea lucruri, dacă va vedea că te-ai comportat cum trebuie, te va felicita și se va bucura alături de tine; însă dacă va vedea că îți datorezi scăparea vreunui act dezonorabil, va face exact opusul. Unde un om este îndreptățit să se bucure, și alții se pot bucura alături de el.

    “Atunci cum de se spune despre unele lucruri externe că sunt în armonie cu natura, iar despre altele că sunt contrare naturii?“

    Acestea se spun ca și cum ne-am considera separați de restul lumii. Despre picior pot spune că este natural să fie curat; însă atunci când îl privim ca pe un picior și nu precum ceva separat de restul corpului, se cuvine să calce în noroi sau în spini, și în unele cazuri să fie tăiat pentru binele întregului, altfel ar înceta să fie un picior. La fel trebuie să gândim și despre noi. Ce ești tu? Un om. Dacă privim un om ca pe ceva separat, este natural pentru el să trăiască până la adânci bătrâneți, să fie bogat, să fie sănătos. Însă dacă te consideri om și parte a Întregului, pentru binele Întregului se cuvine câteodată să fii bolnav, altădată să pleci într-o călătorie și să înfrunți pericole, altădată să înduri lipsuri și, în unele cazuri, chiar să mori prematur. De ce ești tulburat? Nu înțelegi că, la fel precum un picior încetează să fie picior dacă este separat de restul corpului, la fel și tu încetezi să fii om dacă ești separat de restul oamenilor? Căci ce este un om? O parte a unei comunități, în primul rând o parte a acelei comunități care include atât zeii cât și oamenii, apoi a unei comunități mai mici, care nu este decât o copie a comunității universale. 

    “Și eu trebuie să fiu judecat acuma? Trebuie un altul facă febră, altul să meargă într-o călătorie, altul să moară, sau altul să fie condamnat?“

    Da, căci este imposibil ca astfel de lucruri să nu se întâmple unuia sau altuia, trăind într-un asemenea trup, într-o asemenea lume, printre alții ca noi. Este treaba ta să primești ce îți aduce soarta și să te descurci cu ce se întâmplă așa cum este potrivit. Apoi, dacă judecătorul te declară vinovat, să poți spune “Să-ți fie de bine! Eu mi-am făcut treaba mea; iar dacă tu ți-ai făcut-o pe a ta sau nu, asta nu mă privește.“ Căci nu uita, și rolul celui care judecă implică propriile pericole.

I. Încrederea în sine și prudența nu sunt incompatibile

By

On 07/12/2020

In Cartea a II-a

    Opinia filosofilor că este posibil să ne folosim, în același timp, de încredere în sine și de prudență în orice facem poate părea un paradox. Să o examinăm totuși și să vedem dacă este adevărată. Prudența pare a fi opusul încrederii în sine și lucrurile opuse nu pot fi compatibile. Ce pare paradoxal în chestiunea care o cercetăm poate fi formulat astfel: dacă am susține că trebuie să ne folosim de încredere în sine și de prudență în aceleași lucruri, oamenii ne-ar acuza pe drept că aducem împreună lucruri care nu pot fi unite.

    Dar ce este greu de înțeles în ceea ce se afirmă? Căci dacă este adevărat, după cum a fost discutat și demonstrat de multe ori până acuma, că esența binelui și a răului se regăsește în modul în care ne folosim de impresii și că lucrurile independente de voință nu sunt nici bune, nici rele, ce este paradoxal în ceea ce susțin filosofii atunci când spun că în ceea ce privește lucrurile care sunt independente de voință trebuie să avem încredere în noi, iar în cele ce depind de voință să ne folosim de prudență? Dacă răul constă în a face alegeri greșite, atunci prudența trebuie folosită doar în acele lucruri care depind de voință. Iar dacă lucrurile care sunt independente de voință și care nu sunt în puterea noastră nu ne preocupă, atunci ar trebui să avem încredere în noi cu privire la acestea. Astfel vom fi în același timp și prudenți și încrezători, ba chiar încrezători datorită prudenței noastre. Căci folosindu-ne de prudență în ceea ce privește lucrurile care sunt cu adevărat rele, vom avea încredere în ceea ce privește celelalte lucruri.

    În schimb, noi suntem precum căprioarele care fiind înfricoșate de penele vânătorilor, încotro fug și unde caută un refugiu sigur? Direct către capcane și astfel pier, deoarece confundă lucrurile care ar trebui temute cu cele de care nu ar trebui să se teamă. 

    La fel suntem și noi. De ce ne este teamă? De lucruri care sunt independente de voința noastră. În ce arătăm încredere, de parcă am fi lipsiți de orice pericol? În cele care țin de voința noastră. Ca să obținem acele lucruri independente de voință nu ne mai pasă dacă ne înșelăm, dacă ne comportăm impulsiv, fără rușine, mânați de dorințe josnice. Dar când este vorba de moarte, exil, durere sau proastă reputație; de acestea ne temem și fugim. Astfel, precum este de așteptat de la oameni care se înșeală în ceea ce privește cele mai importante lucruri, transformăm încrederea în sine, cu care suntem natural înzestrați, în obrăznicie, disperare, nesăbuință și nerușinare; și transformăm prudența și modestia, cu care am fost înzestrați, în lașitate și josnicie, pradă fricilor și tulburărilor.

    Dacă un om își va transfera prudența asupra voinței și asupra alegerilor sale, va descoperi că fiind prudent va putea totodată să evite ceea ce dorește să evite. Dacă o va transfera asupra lucrurilor care nu sunt în puterea sa și sunt independente de voința sa, și va încerca să evite lucruri care depind de alții, atunci inevitabil, se va teme, va fi tulburat și va fi inconsecvent. Căci nu moartea sau durerea sunt formidabile, ci frica de durere sau de moarte. Din acest motiv, lăudăm poetul care spune “Nu moartea în sine, ci doar o moarte rușinoasă este un rău.“

    Încredere în sine trebuie să avem cu privire la moarte, iar prudența să o folosim în ceea ce privește frica de moarte. Însă noi facem exact opusul. În fața morții încercăm să scăpăm. Iar opinia care o avem despre moarte o tratăm cu nepăsare și indiferență.

    Socrate numea aceste lucruri, pe bună dreptate, măști. La fel cum măștile par teribile și înfricoșătoare unui copil datorită lipsei de experiență, și noi suntem afectați de evenimente din același motiv. Ce este un copil? Ignoranță și lipsă de învățătură. Atunci când un copil cunoaște aceste lucruri, el nu ne mai este cu nimic inferior nouă. Ce este moartea? O mască. Întoarce-o și cerceteaz-o, vei vedea că nu mușcă. Sărmanul trup, din necesitate va fi separat de suflet, fie acuma, fie mai târziu, precum a mai fost separat și înainte. De ce ai fi tulburat, dacă va fi separat acuma? Căci dacă nu acuma, atunci mai târziu, cu siguranță va fi separat. De ce? Pentru ca ciclul universului să fie complet, căci el are nevoie și de lucruri prezente și de lucruri viitoare și de lucruri trecute. Ce este durerea? O mască. Întoarce-o și cerceteaz-o. Carnea este supusă la experiențe aspre, apoi dimpotrivă la experiențe plăcute. Dacă asta nu este avantajos pentru tine, ușa este deschisă; dacă este avantajos, suportă. Iar ușa este întotdeauna deschisă, astfel că nu trebuie să ne facem probleme.

    Care sunt fructele acestor opinii? Sunt cele mai nobile și cele mai potrivite fructe pentru cel cu adevărat educat: dezrobirea de tulburări și de frici, libertatea. În aceste chestiuni nu trebuie să dăm crezare celor mulți, care spun că numai cei liberi pot să fie educați; ci să dăm crezare filosofilor, care spun că numai cei educați pot fi liberi. Cum vine asta? Astfel: Este libertatea altceva, decât puterea de a trăi așa cum dorești? Nimic altceva. Spune-mi, atunci, dorești să trăiești în eroare? Niciun om care trăiește în eroare nu este liber. Dorești să trăiești în frică? Dorești să trăiești în întristare? Dorești să trăiești în tulburare? În niciun caz! Niciun om care este într-o condiție de frică, de întristare sau de tulburare, nu este liber. Însă cel care este eliberat de tristeți și de frici și de tulburări, prin asta este eliberat și de servitute.

    Cum să vă mai credem, dragi legiuitori, când spuneți “Educația nu este permisă decât pentru oamenii liberi“? Când filosofii spun că nu este permis nimănui să fie liber, cu excepția celui educat; mai exact, că Zeul nu permite asta.

    “Când un om îndeplinește în fața pretorului o ceremonie de eliberare pentru sclavul său, nu face nimic?“

    Ba face ceva.

    “Ce?“

    Îndeplinește o ceremonie de eliberare în fața pretorului.

    “Nimic altceva?“

    Ba da, devine obligat să plătească pentru el taxa numită douăzecimea.

    “Dar omul pentru care face acest ceremonial? Nu devine liber?“

    Nu mai mult decât câștigă liniște sufletească. Tu, care ești capabil să îndeplinești asemenea ceremonii, nu ai niciun stăpân? Nu sunt banii stăpânul tău? Sau o fată sau un băiat? Sau un tiran? Sau un prieten al tiranului? Dacă nu, atunci de ce tremuri când este vorba de ceva de genul ăsta? De aceea vă spun des să păstrați la îndemână și să exersați principiile prin care deosebiți lucrurile care trebuiesc abordate cu încredere în sine de lucrurile care trebuiesc abordate cu prudență; încredere în sine pentru lucrurile care sunt independente de voință, prudență pentru lucrurile care depind de voință.

    “Dar nu ți-am citit ce am scris? Nu știi cu ce mă ocup?“

    Cu ce te ocupi? Fraze neînsemnate! Arată-mi cum stai în ceea ce privește dorința și aversiunea. Arată-mi că nu eșuezi în a obține ceea ce dorești și că nu cazi în ceea ce vrei să eviți. Cât despre aceste propoziții lungi și întortocheate, ia-le de aici și șterge-le.

    “Cum adică? Nu și Socrate scria?“

    A scris cineva așa mult ca el? Dar cu ce motiv scria? Cum nu avea pe cineva lângă el cu care să dezbată pentru și împotriva ideilor sale, el obișnuia să dezbată și să se cerceteze singur. Astfel, el întotdeauna punea la încercare, în acest mod practic, câte un subiect sau altul. Acestea sunt lucrurile care le scrie un filosof. Iar frazele și propozițiile întortocheate lasă-le pentru alții, pentru proști care nu sunt în stare să tragă o concluzie logică sau pentru cei fericiți care, fiind liberi de tulburări, au timp pentru așa ceva. 

    Acum, când se ivește oportunitatea, vei pleca să reciți și să te lauzi “Priviți ce dialoguri am scris eu!“ Nu fă asta omule, mai degrabă laudă-te așa “Priviți cum nu eșuez în a obține ceea ce doresc! Priviți cum nu cad în ceea ce vreau să evit! Puneți moartea în fața mea și veți vedea! Puneți în calea mea durere, închisoare, dizgrație și condamnare și veți vedea!“ Asta ar trebui să arate un tânăr care a ieșit de pe băncile școlii! Celelalte lasă-le altora și să nu spui o vorbă despre ele, nici să nu accepți vreo laudă. Pretinde că ești nimeni și că nu știi nimic. Arată că știi un singur lucru: cum să nu fii dezamăgit în ceea ce dorești și să nu cazi în ceea ce vrei să eviți. Lasă-i pe alții să studieze procese, probleme și silogisme. Munca ta să fie despre cum să suferi moartea, lanțurile, chinurile sau exilul. Toate acestea să le faci cu curaj și cu încredere în El, cel care te-a chemat să le înfrunți și te-a judecat demn de locul în care te-a pus. Din acel loc, arată de ce este capabilă facultatea conducătoare când ia poziție împotriva forțelor care sunt independente de voință. Astfel, acest paradox (că omul poate avea încredere în sine și să fie în același timp prudent) nu va mai părea nici paradoxal, nici imposibil. Cu încredere în sine în ceea ce privește lucrurile care nu depind de voință; prudent în ceea ce privește lucrurile care depind de voință.

XXX. Ce trebuie să avem la îndemână când întâmpinăm dificultăți

By

On 30/11/2020

In Cartea I

    Când te vei pregăti să intri la un personaj important, amintește-ți că cineva urmărește de deasupra ce se întâmplă și că trebuie să-l mulțumești pe El, nu pe celălalt. El, cel care este deasupra, te va întreba: “Ce obișnuiai să spui în timpul școlii despre exil, închisoare, lanțuri, moarte sau dizgrație?“

    Obișnuiam să spun că aceste lucruri sunt indiferente.

    “Ce spui acuma despre ele? S-au schimbat cu ceva?“

    Nu.

    “Te-ai schimbat tu?“

    Nu.

    “Spune-mi atunci, care lucruri sunt indiferente?“

    Lucrurile care sunt independente de voință.

    “Spune-mi, ce urmează din asta?“

    Lucrurile care sunt independente de voință nu sunt nimic pentru mine.

    “Spune-mi, ce consideri că este binele?“

    O voință așa cum se cuvine și știința de a te folosi corect de impresii. 

    “Și care este țelul?“

    Să te urmez pe Tine.

    “Și acum, spui aceleași lucruri ca în timpul școlii?“

    Da, spun aceleași lucruri ca și atunci.

    Intră la acel personaj important cu curaj și nu uita aceste lucruri. Vei vedea cum un tânăr care le-a studiat se comportă printre oameni care nu le-au studiat. Îmi imaginez că vei avea gânduri precum acestea: “M-am pregătit din greu pentru nimica? Asta numesc oamenii putere? Aceasta este anticamera? Aceștia sunt curtenii? Acestea sunt gărzile? Pentru asta am ascultat atâtea lecții? Acestea nu sunt nimica, dar eu m-am pregătit pentru ele de parcă ar fi fost ceva important.“

XXIX. Despre statornicie

By

On 23/11/2020

In Cartea I

    Esența binelui este o anumită voință; esența răului este o anumită voință. Ce sunt lucrurile externe? Materiale pentru voință. Prin interacțiune cu ele, aceasta își obține propriul bine sau rău. Cum își obține binele? Dacă nu dă o importanță prea mare lucrurilor externe, căci dacă opiniile despre acestea sunt corecte și voința este bună. Dar opiniile greșite și distorsionate fac voința rea. 

    Zeul a dat legea și a spus “De vrei ceva bun, ia-l de la tine însuți.“

    Tu spui “Nu, eu îl voi aștepta de la altcineva.“ Nu fă asta, primește-l de la tine.

    Prin urmare, când tiranul amenință și mă cheamă la el, mă întreb ce amenință. Dacă spune “Te voi pune în lanțuri!“, îmi amenință mâinile și picioarele. Dacă spune “Îți voi tăia capul!“, îmi amenință capul. Dacă spune “Te voi arunca în închisoare!“, îmi amenință corpul. La fel dacă mă amenință cu exilul. Dar mă amenință pe mine? Dacă eu consider că aceste lucruri nu mă privesc pe mine, atunci nu mă amenință pe mine. Însă dacă mă tem de aceste lucruri, atunci eu sunt cel amenințat. De cine îmi rămâne să mă tem? De cel care este stăpân peste lucrurile care sunt în puterea mea? Nu există niciun stăpân peste acestea. Să mă tem de cel care este stăpân peste lucrurile care nu sunt în puterea mea? Ce îmi pasă mie de ele?

    “Deci voi, filosofii, ne învățați să disprețuim regii?“

    Nici pe departe! Cine dintre noi vă învață să contestați lucrurile asupra cărora au ei autoritate? Ia sărmanul meu trup, ia-mi proprietățile, reputația, pe cei apropiați mie. Dacă îndemn pe cineva să revendice aceste lucruri, atunci mă puteți acuza.

    “Da, dar eu vreau să-ți stăpânesc și opiniile.“

    Și cine ți-a dat această putere? Cum poți cuceri opiniile altuia?

    “Făcându-l să se teamă, le voi cuceri.“

    Nu știi că opinia este cea care s-a cucerit singură, nu a fost învinsă de altceva? Nimic altceva nu poate învinge voința, decât ea însăși. Din acest motiv, cea mai dreaptă și mai nobilă lege lăsată de Zeu este aceasta: “Fie ca cel puternic să triumfe întotdeauna asupra celui slab.“ 

    “Zece sunt mai puternici decât unul singur.“

    Mai puternici în ce? Pentru a pune în lanțuri, pentru a ucide, pentru a târî, pentru a lua proprietățile altuia. Zece triumfă împotriva unuia în ceea ce sunt ei mai puternici. În ce domeniu sunt mai slabi? Sunt mai slabi atunci când unul are opinii corecte și zece nu au. Te întreb, pot cei zece să triumfe în acest domeniu? Cum ar putea? Când le pui în balanță, nu trage în jos ce este mai greu?

    “Aceasta este urmarea atunci, că Socrate trebuia să sufere ceea ce i-au făcut atenienii?“

    Sclavule, ce vorbești tu despre Socrate? Spune lucrurilor pe nume: că trupul lui Socrate trebuia să fie arestat și târât în închisoare de către cei care erau mai puternici; că cineva trebuia să-i dea cucută acelui trup și să stingă viața din el. Ți se par aceste lucruri stranii, nedrepte? Pentru asta aduci vină Zeului? A avut Socrate ceva de pierdut prin asta? În ce consta pentru el natura binelui? Pe cine să ascultăm, pe el sau pe tine? Ce are Socrate de spus? “Anytos și Meletos mă pot omorî, însă nu-mi pot face niciun rău“ și mai departe “Dacă asta îi este plăcut Zeului, așa să fie.“

    Arată-mi, dacă poți, că cel cu principii inferioare triumfă asupra aceluia care îi este superior în principii. Nu o să poți demonstra asta, nici pe departe. Căci este legea naturii și a Zeului că cel care este superior întotdeauna va triumfa asupra celui inferior. În ce domeniu? În acela în care este superior. 

    Un trup este mai puternic decât altul, mai mulți sunt mai puternici decât unul, hoțul este mai puternic decât cel care nu este hoț. Acesta este motivul pentru care mi-am pierdut și eu lampa, deoarece în stat la pândă, hoțul mi-a fost superior. Dar omul a cumpărat lampa pentru un preț. Pentru o lampă a devenit un hoț, a devenit necinstit, s-a transformat într-o brută. Asta i s-a părut lui o afacere bună. 

    Prea bine, dar acum cineva m-a apucat de haină și mă târăște prin piață, în timp ce alții strigă “Filosofule, la ce îți mai folosesc opiniile acuma? Vezi că ești târât în închisoare și urmează să fii executat!“ Și ce filosofie aș fi putut studia, astfel încât dacă un om mai puternic mă prinde de haine, să nu mă poată trage cu forța după el; sau dacă zece oameni mă prind și mă aruncă la închisoare, să nu fiu închis acolo? Nu am învățat altceva totuși? Am învățat să privesc orice lucru care se întâmplă, atunci când este independent de voința mea, ca și cum nu ar fi nimic pentru mine. Nu ai niciun câștig prin asta? De ce cauți beneficii oriunde altundeva, decât acolo unde ai învățat că le vei găsi?

    Din închisoare, eu spun: “Cel care strigă asemenea lucruri nu ascultă și nu înțelege ce se spune, nici nu se străduie să înțeleagă ce spun și ce fac filosofii. Lăsați-l în pace!“

    “Ieși afară din închisoare!“

    Dacă nu mai ai nevoie de mine în închisoare, o să ies. Dacă vei avea nevoie de mine altădată, voi intra înapoi. Cât timp? Atâta timp cât rațiunea cere de la mine să rămân alături de sărmanul meu trup. Când rațiunea nu mai necesită acest lucru, ia-l de la mine și rămâi sănătos. Numai că nu trebuie să-l arunc fără considerație sau din slăbiciune, sau dintr-un motiv neîntemeiat; fiindcă Zeul nu dorește asta, căci El are nevoie de o asemenea lume și de astfel de locuitori în ea. Însă dacă El dă semnalul retragerii, așa cum a făcut-o pentru Socrate, trebuie să dăm ascultare semnalului, precum ar fi ordinul unui general.

    Ar trebui să predicăm astfel de lucruri mulțimii? De ce am face asta? Nu este îndeajuns pentru un om să se convingă el însuși de ele? Când copiii vin la noi bătând din palme și ne urează o Saturnalia bună, îi întrebăm ce este bun la ea? Dimpotrivă, aplaudăm și noi alături de ei. La fel și atunci când nu poți să convingi pe cineva să-și schimbe opiniile, înțelege că și acesta este precum un copil și aplaudă alături de el. Iar dacă nu dorești să aplauzi, păstrează tăcerea. 

    Un om trebuie să păstreze acestea în minte; iar atunci când este chemat să facă față unei dificultăți, să știe că a venit timpul să arate ceea ce a fost instruit. Căci cel care întâmpină dificultăți este precum un tânăr care a studiat rezolvarea silogismelor. Dacă cineva îi propune un silogism ușor, el spune “Mai degrabă dă-mi un silogism complicat să rezolv, să mă pot antrena.“ Chiar și luptătorii sunt nemulțumiți să aibă adversari de categorie ușoară. “Nici nu mă poate ridica“, spun ei.

    Aici avem un tânăr cu înclinații nobile, dar când vine vremea încercării se plânge și spune “Aș fi vrut să pot învăța mai multe.“ Ce să mai înveți? Dacă nu ai studiat aceste lucruri pentru a le arăta în practică, pentru ce altceva le-ai studiat? Cred că printre voi care sunteți aici, sunt unii care se chinuie în sufletul lor și își spun “Of, dacă o asemenea dificultate, precum a acestui om, nu mi se va ivi și mie? Îmi voi irosi viața în acest colț de lume, când aș putea fi învingător la Olympia? Când îmi va prezenta cineva o asemenea întrecere?“ Aceasta ar trebui să fie înclinația voastră! Chiar și printre gladiatorii împăratului sunt unii care sunt supărați că nu sunt aduși înainte și nu sunt potriviți cu adversari în lupte. Ei se roagă Zeului și solicită supraveghetorilor lor să-i pună în lupte. Și niciunul dintre voi nu arătați un asemenea spirit? Voi merge de bunăvoie la Roma din acest motiv, să văd cum luptătorul meu pune în practică ceea ce a studiat.

    “Nu aleg un asemenea exercițiu“, spune el.

    Este în puterea ta să alegi? Ți-a fost dat asemenea trup, asemenea rude, asemenea țară și asemenea poziție în ea; iar tu vii la mine și ceri să-ți schimb însărcinările primite. Nu ai abilități să te descurci cu ce ți-a fost dat? Ar trebui să spui “Este treaba ta să stabilești exercițiul, a mea este să mă instruiesc bine.“ Însă tu spui “Nu-mi da un astfel de silogism, ci unul așa cum vreau eu; nu-mi impune o asemenea deducție, ci una așa cum vreau eu.“

    Va veni o vreme când actorii vor crede că sunt doar măști, cizme, pelerine și nimic altceva. Spune ceva, să știm dacă ești un actor de tragedie sau un comic; căci, în afara replicilor, au orice altceva în comun. Dacă cineva îi ia masca și cizmele unui actor și îl introduce pe scenă ca pe o fantomă, mai este actorul acolo? Dacă are voce, mai este încă acolo.

    La fel este și în viață. “Asumă-ți guvernarea unei provincii!“ Mi-o asum, și o fac arătând cum se comportă un om instruit. 

    “Dezbracă hainele de senator! Îmbracă-te în zdrențe și vino în față în acest personaj!“ Nu-mi mai este dat să prezint o voce nobilă? 

    În ce rol mă prezint acum? Precum un martor chemat în fața Zeului. “Vino și depune mărturie pentru mine, căci ești vrednic să vii în față ca martor al meu. Este un lucru independent de voință bun sau rău? Fac Eu rău vreunui om? Am lăsat Eu avantajul omului dependent de altceva decât de el însuși?“ Ce mărturie aduci tu în fața Zeului? “Sunt într-o condiție deplorabilă, Stăpâne, și sunt un nenorocit. Nimeni nu mă bagă în seamă, nimeni nu-mi oferă nimic, toți mă acuză și toți mă vorbesc de rău.“ Aceasta este mărturia pe care o aduci? Așa aduci rușine chemării Lui, care ți-a acordat o asemenea onoare și te-a considerat vrednic să depui mărturie?

    Să presupunem că o persoană cu autoritate te judecă ca fiind necredincios și lipsit de pietate. Ce ți s-a întâmplat? “Am fost judecat ca fiind necredincios și lipsit de pietate.“ Altceva? “Nimic altceva.“ Dacă același om s-ar fi aplecat asupra unui silogism ipotetic și ar fi spus “Judec că propoziția «Dacă este zi, atunci este lumină afară» este falsă“; ce pățește silogismul? Cine este judecat în acest caz? Cine este condamnat? Silogismul sau omul care s-a amăgit în privința lui? Cine este acest om care are autoritatea să te judece? Știe el ce înseamnă necredincios sau lipsit de pietate? A studiat el asta? A învățat el asta? Unde? De la cine?

    Un muzician nu ține seama de cel care se pronunță că cea mai de jos coardă a lirei este cea mai înaltă notă. Un matematician nu ține cont de cel care spune că liniile din centrul unui cerc până la circumferința acestuia nu sunt egale. Și cel care este bine instruit va ține seama de părerile unui om neinstruit, atunci când acesta din urmă se pronunță asupra a ceea ce este lipsit sau nu de pietate, asupra a ceea ce este drept sau nedrept? Ar fi o mare greșeală din partea celui educat să facă așa ceva. Asta ați învățat voi aici?

    Lăsați vorbăria pe seama celor cu mintea odihnită. Lăsați-i să stea în colțul lor și să-și primească leafa lor măruntă sau să se plângă că nu primesc nimic de la nimeni. Și voi veniți în față și practicați ceea ce ați învățat. Nu de vorbărie este nevoie acum, cărțile stoicilor sunt pline de așa ceva. De ce este nevoie acum? De un om care să îşi pună în practică principiile şi să le demonstreze în acţiune. Asumă-ți, te rog, acest caracter, astfel încât să nu mai fim nevoiți să folosim exemplele anticilor în lecțiilor noastre, ci să avem exemple din vremurile noastre. 

    Cine este cel care contemplă asemenea lucruri? Este acela care le poate studia în tihnă, căci omul este o creatură căreia îi face plăcere să contemple. Însă este rușinos să contempli asemenea lucruri precum un sclav fugar. Precum am fi la teatru, trebuie să stăm liberi de distrageri și să ascultăm pe rând, acuma la actorul de tragedie, apoi la cel care cântă din lăută. Nu precum un sclav, care acuma asistă la piesă și laudă actorul și, în același timp, este atent la ce se întâmplă în jurul său, iar dacă cineva menționează numele stăpânului, sclavul devine imediat tulburat și cuprins de temeri. Este rușinos pentru filosofi să contemple astfel lucrările naturii.

    Căci cine este stăpânul? Niciun om nu este stăpânul altuia. Stăpânii sunt moartea și viața, plăcerea și durerea. Dacă nu ar fi acestea, aduceți-l pe împărat în fața mea și veți vedea cât sunt de neclintit. Însă când vine, tunând și fulgerând, cu acestea și eu mă tem de ele, ce pot face altceva decât să-mi recunosc stăpânul, precum ar face-o și un sclav fugar. Atâta timp cât am un răgaz de la aceste lucruri teribile, precum un sclav fugar care urmărește spectacolul, la fel și eu mă îmbăiez, beau sau cânt, însă toate acestea le fac cu frică și neliniște. Dar dacă mă voi elibera de stăpânii mei, mai exact de acele lucruri care îi fac pe stăpâni înspăimântători, ce alte dificultăți voi mai avea? Ce stăpân aș mai putea avea?

    Să ne apucăm să spunem aceste lucruri tuturor oamenilor? Nu. Trebuie să-i privim cu indulgență pe cei neinstruiți și să ne spunem “Nu îl pot învinui, deoarece acest om îmi recomandă ceea ce consideră un bine pentru el.“ Cum și Socrate l-a scuzat pe temnicerul care era însărcinat cu paza sa și care a plâns când Socrate urma să bea otrava. “Cu câtă mărinimie mă plânge“, a spus el. I-a spus el temnicerului că din același motiv a îndepărtat de acolo femeile? Nu, a spus asta doar prietenilor care erau capabili să-l înțeleagă, iar pe temnicer l-a tratat cum ar trata un copil.

XXV. Despre același subiect

By

On 12/10/2020

In Cartea I

    Dacă nu mințim sau nu greșim atunci când spunem că atât binele cât și răul se regăsește în sfera voinței și că orice altceva în afara acesteia nu ne preocupă, de ce suntem încă tulburați și de ce ne mai temem? Lucrurile care ne preocupă pe noi nu sunt în puterea altuia, iar de lucrurile care sunt în puterea altora nu ne pasă nouă. Ce ar putea încă să ne mai tulbure?

    “Instruiește-mă!”

    Ce instruire să-ți ofer? Nu ai primit instruire de la Zeus? Nu ai primit de la El ceea ce este al tău liber de piedici și obstacole, ceea ce nu este al tău supus piedicilor și obstacolelor? Cu ce instrucțiuni ai venit de la El? Păzește ce este al tău cu orice preț și nu pofti la ce aparține altora. Loialitatea și cinstea sunt ale tale, cine poate să ți le ia? Poate altcineva în afară de tine însuți să te împiedice să le folosești? Cum te poți împiedica singur? Când cauți ceea ce nu este al tău, atunci pierzi ce este al tău.

    Având asemenea porunci și instrucțiuni de la Zeus, ce mai vrei de la mine? Sunt eu mai puternic decât El, mai demn de încredere? Dacă urmezi aceste instrucțiuni mai ai nevoie de altele? Dacă nu crezi că El ți-a lăsat aceste instrucțiuni, cercetează principiile generale, cercetează dovezile filosofilor. Cercetează ceea ce ai auzit și ceea ce ai spus tu însuți. Cercetează ceea ce ai citit și la ce ai cugetat. 

    “Cât timp să urmez aceste instrucțiuni și să nu întrerup joaca?”

    Atâta timp cât este jucată cum se cuvine.

    De Saturnalia sorții aleg un rege, după cum este obiceiul. Regele poruncește să bei, să amesteci vinul, să cânți, să pleci, să vii. Mă supun acestor porunci să nu fiu eu cel care strică jocul. 

    “Dar dacă poruncește să crezi că ai pățit o nenorocire?”

    Asta nu cred și nimeni nu mă poate constrânge să cred așa ceva.

    După aceea ne hotărâm să jucăm Agamemnon și Ahile. Cel care primește rolul lui Agamemnon îmi spune “Du-te la Ahile și răpește-o pe Briseis”. Mă duc. El spune “Vino!”, eu vin.

    În viață ar trebuie să ne comportăm la fel cum o facem în ceea ce privește argumentele ipotetice. 

    “Să presupunem că este noapte.”

    Presupun că este noapte.

    “Ei bine, este zi?”

    Nu, deoarece deja am fost de acord cu ipoteza că este noapte.

    “Să presupunem că tu crezi că este noapte.”

    De acord.

    “Mai departe crezi că este chiar noapte.”

    Asta nu rezultă din ipoteză.

    La fel și în viață. “Să presupunem că ești lipsit de noroc.”

    Să presupunem.

    “În acest caz ești trist?”

    Da.

    “Putem spune că ai ghinion?”

    Da.

    “Atunci consideră că ai pățit ceva rău.”

    Asta nu rezultă din ipoteza acceptată. Mai mult, există un altul care nu mă lasă să gândesc așa ceva.

    Cât timp va trebui să ne supunem acestor porunci? Atâta vreme cât este folositor. Adică atâta timp cât păstrez ceea ce este cuviincios și corespunzător. 

    Unii oameni care sunt acri și ursuzi spun “nu pot cina cu acest om și să fiu obligat în fiecare zi să ascult poveștile sale de război din Mysia”. “Ți-am povestit frate, cum am escaladat dealul; apoi am fost încercuit din nou.” Dar altul spune “prefer să-mi mănânc cina și să-l ascult povestind cât îi poftește inima”. Este treaba ta să compari aceste două aprecieri. Numai să nu faci nimic într-un spirit afectat și deprimat, nici crezând că ai pățit ceva rău; căci nimeni nu te obligă la asta.

    Este fum în casă? Dacă este tolerabil rămân, dacă este sufocant ies afară. Întotdeauna ține minte un lucru: ușa este deschisă.

    Cineva spune “Nu-ți este permis să locuiești în Nicopole!”

    Atunci nu locuiesc în Nicopole.

    “Nici în Atena!”

    Nu o să locuiesc în Atena.

    “Nici în Roma!”

    Nu o să locuiesc în Roma.

    “Ești exilat în Gyaros.”

    Locuiesc în Gyaros. Dar în Gyaros mi se pare că este prea mult fum și plec către acel loc unde niciun om nu mă poate opri să locuiesc, căci el este deschis tuturor. Și dincolo de acest ultim veșmânt care este trupul, nimeni nu mai are putere asupra mea.

    Astfel, Demetrius i-a spus lui Nero “Mă ameninți cu moartea, dar natura te amenință pe tine.” Dacă admir umilul meu trup m-am predat ca sclav. Dacă pun preț pe măruntele mele posesiuni mă predau ca sclav. În ambele cazuri arăt limpede cum pot fi constrâns. La un șarpe care își trage înapoi capul, ți-aș spune să ataci partea care și-o protejează. La fel poți fi sigur că stăpânul tău va călca în picioare acea parte a ta pe care vei vrea să o protejezi. Știind acestea, pe cine să mai lingușești și de cine să te mai temi?

    “Dar vreau să stau în loja rezervată senatorilor.”

    Nu vezi că te bagi singur la strâmtoare și te înghesui?

    “De unde altundeva pot vedea așa bine scena?”

    Omule, nu te duce la spectacol și nu vei fi strivit. De ce îți creezi singur probleme? Sau mai bine așteaptă să se termine spectacolul, apoi poți să te sui în loja rezervată senatorilor și să stai la soare acolo.

    Amintește-ți acest adevăr universal: suntem noi cei care ne înghesuim, cei care ne băgăm singuri la strâmtoare; mai exact opiniile noastre sunt acelea care ne înghesuie și ne bagă la strâmtoare. Căci ce înseamnă să fii insultat? Stai lângă o piatră și insult-o. Ce vei câștiga? Când un om poate să asculte ca o piatră, ce câștig are cel care îl insultă? Însă când cel care insultă are ca avantaj slăbiciunea celui insultat, atunci obține ceva. 

    “Dezbracă-l!”

    Cum adică pe el? Să îi iei toga?

    “Te-am insultat!”

    Asta să fie câștigul tău!

    Aceasta era practica lui Socrate, acesta este motivul pentru care era întotdeauna același om. Dar noi alegem să studiem și să practicăm orice altceva decât lucrurile care ne permit să fim nestingheriți și liberi. “Filosofii spun paradoxuri”, te plângi tu. Dar în alte arte nu există paradoxuri? Nu este paradoxal atunci când doctorii înțeapă ochiul pentru ca pacientul să poată vedea? Dacă îi vei spune asta unui om care nu cunoaște arta medicinei, nu o să râdă de tine? Este surprinzător că și în domeniul filosofiei multe adevăruri îi par celui nepriceput paradoxuri?

XXIV. Cum să înfruntăm dificultățile

By

On 05/10/2020

In Cartea I

    Dificultățile arată ce fel de om ești. Așadar când o dificultate se abate asupra ta, adu-ți aminte că Zeul, precum un antrenor de luptători, te-a potrivit cu un adversar dur. “De ce?” ai putea întreba. Pentru ca să devii învingător la Olimpia; iar asta nu se obține fără sudoare. După părerea mea, niciun alt om nu a întâlnit vreo dificultate mai profitabilă, cu condiția să alegi să te folosești de ea precum un atlet care înfruntă un tânăr adversar.

    Acuma te trimitem ca iscoadă la Roma, dar niciun om nu trimite o iscoadă lașă, care, imediat ce a auzit un zgomot sau a văzut o umbră, se întoarce fugind panicat și raportează că dușmanul este aproape. Astfel și tu dacă vei veni înapoi și ne vei spune “Lucrurile la Roma sunt înfricoșătoare! Moartea, exilul, calomnia, sărăcia sunt îngrozitoare! Fugiți prieteni, inamicul este aproape!”, noi vom răspunde “Du-te, vorbește în numele tău! Singura noastră greșeală este că am trimis o asemenea iscoadă.”

    Diogene, care a fost trimis ca iscoadă înaintea ta, a adus alte vești. El spune că moartea nu este un rău, deoarece nu este un lucru josnic. El spune că faima este larma nebunilor. Și ce spune această iscoadă despre durere, despre plăcere sau sărăcie? “Să fii dezbrăcat este mai bine decât orice robă purpurie, pământul tare este cel mai comod pat.” Și aduce ca dovadă pentru fiecare afirmație propriul său curaj, liniștea, libertatea sa și înfățișarea sănătoasă și bine legată a corpului său. El spune “Nu este niciun dușman aproape, pretutindeni este pace.” Cum așa Diogene? “Vezi, răspunde el, dacă sunt lovit, dacă am fost rănit sau dacă am dat bir cu fugiții?” Așa trebuie să fie o iscoadă. Dar tu vii și ne spui așa și pe dincolo. Nu mai bine te întorci înapoi și vei vedea lucrurile mai clar dacă lași deoparte frica?

    “Ce ar trebui să fac atunci?” Ce faci când părăsești un vas? Iei cu tine cârma și vâslele? Ce iei cu tine? Doar ce este al tău, butelcuța ta și desaga ta. Dacă acuma știi ce este al tău, nu o să pretinzi niciodată ce este al altora. 

    Împăratul poate să spună: “Dezbracă veșmintele de senator!” 

    Uite, îmi pun veșmintele de ordin ecvestru.

    “Dezbracă-le și pe acelea!”

    Uite, rămân numai cu toga.

    “Dă jos și toga!”

    Uite, sunt dezbrăcat complet.

    “Dar înca îmi trezești invidia.”

    Ia atunci sărmanul meu corp. 

    Când la porunca unui om pot să-mi lepăd propriul meu corp, ce motive mai am să mă tem de acel om?

    “Dar un anume om nu-mi va lăsa moștenire averea sa.” Și? Am uitat oare că aceste lucruri nu sunt ale mele? Cum le considerăm proprietatea noastră? Precum un pat dintr-un han. Dacă hangiul, pe patul de moarte îți lasă patul, prea bine; dar dacă le lasă altuia, să le păstreze acela și tu caută alt pat. Iar dacă tu nu găsești nici unul, dormi pe pământ; dar dormi cu voie bună și sforăie liniștit. 

    Adu-ți aminte că tragediile au loc între bogați și regi și tirani. Niciun om sărac nu are vreun rol într-o tragedie, decât poate în cor. Regii încep în prosperitate: “Împodobiți palatul cu ghirlande”. Apoi prin al treilea sau al patrulea act strigă deznădăjduiți “O Cithaeron, de ce m-ai primit?” Sclavule, unde îți sunt coroanele și diadema? Nici gărzile nu te mai pot ajuta acum. Atunci când te apropii de o asemenea persoană, amintește-ți că te apropii de un personaj dintr-o tragedie, nu doar un actor, ci Oedip însuși. Dar tu spui “Acest om este fericit, căci umblă peste tot cu alai” Și eu pot să mă alătur mulțimii și astfel voi avea un alai cu care să mă plimb. 

    În concluzie, amintește-ți că ușa este deschisă. Nu fi mai laș decât copiii. Așa precum ei spun “Nu mă mai joc!”, atunci când un lucru nu le mai convine, la fel și tu, când lucrurile îți par că au ajuns în acel punct, spune “Nu mă mai joc” și du-te. Însă dacă rămâi, nu te mai plânge.

XXII. Despre principiile generale

By

On 21/09/2020

In Cartea I

    Principiile generale sunt comune tuturor oamenilor și nu sunt în conflict unele cu celelalte. De exemplu, cine dintre noi nu presupune că binele este folositor și de dorit și că în orice circumstanțe trebuie să-l căutăm și să-l urmăm? Cine dintre noi nu presupune că dreptatea este nobilă și potrivită? În acest caz, cum apar conflictele? Ele apar în aplicarea acestor principii generale în cazuri specifice. De exemplu, când un om spune “A făcut bine, a fost curajos”, iar altul spune “Nu, a fost nesăbuit”. Astfel conflictul se naște între oameni. Precum este conflictul dintre evrei, sirieni, egipteni și romani; nu dacă pietatea trebuie pusă înaintea altor lucruri și urmată indiferent de circumstanțe, dar dacă este sau nu impietate să mănânci carne de porc. Vei găsi același conflict între Agamemnon și Ahile. Cheamă-i în fața noastră!

    “Ce spui, Agamemnon? N-ar trebui făcut ceea ce este drept și nobil?” 

    “Desigur.”

    “Dar tu, Ahile? Nu ești de acord că trebuie făcut ceea ce este nobil?”

    “Cum să nu? Mai mult decat oricare alt lucru.”

    Acum aplicați aceste principii generale. De aici se naște conflictul. Unul spune “Nu trebuie să o dau pe Chryseis înapoi tatălui ei.” Celălalt spune “Ba da, trebuie.” Cu siguranță, unul dintre ei aplică greșit principiul dreptății. 

    Apoi, unul spune: “Bine, dacă trebuie să o dau înapoi pe Chryseis, atunci trebuie să iau un premiu de la unul dintre voi.” 

    “Cum? Să-mi iei mie iubita?”

    “Da, o iau pe a ta.”

    “Trebuie să fiu eu singurul care pierde?”

    “Dar să fiu eu singurul fără un câștig?”

Astfel, conflictul se naște.

    În ce constă atunci educația? A învăța cum să aplicăm principiile generale la situații particulare, cum să facem asta în armonie cu natura, și mai departe să distingem între lucrurile care sunt în puterea noastră și lucrurile care nu sunt în puterea noastră. În puterea noastră sunt voința și toate lucrurile care țin de voință. Dincolo de puterea noastră sunt corpul și membrele sale, proprietățile, părinții, frații, copiii, țara și în general cei alături de care trăim în societate. Unde să așezăm binele? La care categorie de lucruri să-l atașăm?

    “La cele care sunt în puterea noastră.”

    Rezultă de aici că sănătatea şi corpul şi viața nu sunt bune? Nici copiii, părinții sau ţara? Nimeni nu te va suferi dacă spui asemenea lucruri. Haide să ataşăm binele acestei categorii de lucruri. Este posibil pentru un om să fie fericit dacă este rănit şi nu obține lucruri bune? 

    “Este imposibil.”

    Poate el să găsească o cale corectă de a trăi împreună cu semenii săi? Cum ar fi posibil? Spre exemplu, eu sunt înclinat în mod natural către propriul meu interes. Dacă este interesul meu să am pământ, este de asemenea interesul meu să-l fur de la vecin; dacă este în interesul meu să am o haină, atunci este în interesul meu să o fur de la băi. Aceasta este sursa războaielor, revoluţiilor, tiraniilor, comploturilor.

    Cum voi putea să-mi fac datoria faţă de Zeus? Dacă sunt rănit şi lipsit de noroc, el nu are grijă de mine. Ce este el pentru mine dacă nu mă poate ajuta? Și ce este el pentru mine dacă îngăduie să fiu într-o asemenea condiție? Aşa încep să-l urăsc. De ce construim temple, de ce ridicăm statui lui Zeus ca şi cum ar fi o zeitate malefică? Cum putem să-l numim în continuare Cel care ne salvează sau Cel care aduce ploaia şi fructele? Cu siguranță, dacă aşezăm adevărata natură a binelui în lucrurile externe, toate aceste consecințe urmează de la sine.

    Ce să facem? Asta trebuie să caute un adevărat filosof în muncile sale. Acestea sunt gândurile sale: “Nu văd ce este bun şi ce este rău. Nu sunt dement? Ba sunt.” Însă dacă îmi aşez binele între lucrurile care sunt în puterea mea, toți vor râde de mine. Va veni un bătrân, cu degetele încărcate cu inele de aur, va da din cap şi va spune “Ascultă băiete, trebuie să studiezi filosofie, dar să îţi păstrezi mintea limpede. Toată vorbăria aceasta este prostească. Înveți arta silogismelor de la filosofi, dar știi mai bine decât ei ce trebuie să faci.” Omule, de ce mă dojeneşti dacă tot știu eu mai bine? Ce ar trebui să răspund unui asemenea sclav? Dacă rămân tăcut o să se înfurie. Ar trebui să-i răspund astfel “Iartă-mă pe mine precum ai ierta pe îndrăgostiți. Nu sunt propriul meu stăpân, sunt nebun.”

XIX. Cum să ne comportăm în fața tiranilor

By

On 31/08/2020

In Cartea I

    Când un om deține un avantaj, ori crede că îl deține chiar și atunci când nu este cazul, dacă acel om este needucat, inevitabil va fi îngâmfat din cauza aceasta. Spre exemplu, tiranul spune “sunt stăpânul tuturor.” Și ce poți face pentru mine? Poți să faci astfel încât să nu existe limite pentru dorințele mele? Cum ai putea? Poți să eviți ceea ce vrei să eviți, indiferent de circumstanțe? Sunt impulsurile tale libere de erori? Și cum ai putea să deții o asemenea putere? Spune-mi, când ești pe o corabie te încrezi în tine sau în cârmaci? Și atunci când ești într-o trăsură, în cine te încrezi dacă nu în vizitiu? Și cum este în toate celelalte meșteșuguri? Exact la fel. În ce constă atunci puterea ta?

    “Toți oamenii îmi acordă atenție.”

    Dar atenție acord și farfuriei mele, o spăl și o șterg; iar pentru urciorul cu ulei am bătut un cârlig în perete. Ei bine, îmi sunt aceste lucruri superioare? Nu, doar îmi satisfac niște nevoi și din acest motiv trebuie să le acord atenție. Nu-i acord atenție și măgarului meu? Nu-l spăl pe picioare? Nu-l țesăl? Nu înțelegi că fiecare om își acordă atenție lui însuși, iar față de tine numai atâta cât i-ar acorda propriului măgar? Căci cine te admiră pe tine ca om? Arată-mi! Cine dorește să fie ca tine? Cine te privește cum l-ar privi pe Socrate, precum un om pe care să-l admiri și să-l iei ca exemplu?

    “Dar îți pot tăia capul.” Așa este. Am uitat că ar trebui să-ți acord atenție precum o fac cu febra sau fierea și să-ți ridic un altar, cum este la Roma un altar închinat febrei.

    Ce tulbură și înspăimântă mulțimile? Tiranul și gărzile sale? În niciun caz! Nu este posibil ca ceea ce este de la natură liber să fie tulburat sau împiedicat de altceva, decât de el însuși. Propriile opinii sunt cele care-l tulbură pe om, căci atunci cand un tiran spune “Îți voi lega picioarele în lanțuri”, cel care-și prețuiește piciorul va spune “N-o face, ai milă!”, dar cel care prețuiește propria voință va spune “Dacă asta îți pare ție avantajos, leagă-l”.

    “Nu-ți pasă?” Nu, nu-mi pasă.

    “Îți voi arăta că eu sunt stăpânul.” Cum ai putea să faci asta? Zeus m-a lăsat liber. Sau crezi ca a intenționat să-și lase propriul fiu înrobit? Tu ești stăpânul acestui trup, poftește și ia-l.

    “Să înțeleg că atunci când mă întâlnești, nu-mi acorzi atenție?” Nu, căci mai degrabă îmi acord atenție mie însumi. Dacă dorești să spun că îți acord și ție atenție, o să-ți spun că o fac, atâta atenție cât acord și oalelor mele.

    Aceasta nu este pur și simplu egoism, căci este natural pentru om, ca și pentru alte animale, să se preocupe de propriul interes. Chiar și soarele face totul pentru propriul interes. Chiar Zeus însuși face același lucru. Însă atunci când este numit “Cel care aduce ploaia și fructele” sau “Părintele zeilor și al oamenilor”, vezi că nu poate să primească aceste nume sau să facă aceste munci, fără să facă ceva bun pentru lume. În general, el a creat natura animalului rațional astfel încât acesta să nu poată obține nimic necesar pentru sine, fără să contribuie și interesului comun. În acest fel, nu este nesociabil pentru om să facă totul în interes propriu. La ce te-ai fi așteptat? Ca un om să se țină departe de sine și de propriile necesități? Cum s-ar mai respecta atunci acel principiu unic și comun tuturor vietăților, ca fiecare să fie legat de sine?

    Când oamenii au opinii absurde legate de lucruri independente de voința lor, cum că acestea ar fi bune sau rele, atunci, din necesitate, trebuie să țină cont de tirani. Dacă ar fi vorba numai de tirani și nu și de lacheii lor! Cum se face că un om devine dintr-o dată înțelept dacă cezarul îl face administratorul latrinei imperiale?

    Cum ne grăbim să spunem “Felicio mi-a grăit înțelept.” Mi-aș fi dorit să fie dat afară din dormitorul împăratului ca să pară din nou doar un prost în fața ta. Epaphroditus avea un pantofar pe care l-a vândut deoarece îi era inutil. Acesta a avut noroc să fie cumpărat de un apropiat al cezarului și a devenit pantofarul personal al împăratului. Să fi văzut atunci cum îl stima Epaphroditus: “Ce mai face bunul meu Felicio, mă rog?” Dacă cineva întreba “Ce face stăpânul?”, răspunsul era “Se consultă cu Felicio despre ceva.” Ce, nu tot el îl vânduse ca inutil? Cine l-a făcut dintr-o dată înțelept? Acesta este un exemplu despre ceea ce înseamnă să prețuiești lucruri independente de voința ta.

    Este un om ridicat la rangul de tribun? Toți cei care îl întâlnesc îl felicită: unul îi sărută ochii, altul gâtul, iar sclavii îi sărută mâinile. Atunci când merge acasă, găsește făclii aprinse. Se urcă pe Capitol și oferă un sacrificiu drept mulțumire. Cine, vă întreb eu, a oferit vreodată sacrificii pentru dorințe drepte sau pentru impulsuri în armonie cu natura? Căci mulțumim zeilor pentru acele lucruri în care ne așezăm binele.

    Un om mi-a vorbit astăzi despre rangul de preot al lui Augustus. “Omule, las-o baltă, o să cheltui mult pentru nimic”, i-am spus. 

    “Dar cei care întocmesc contracte îmi vor scrie numele.” Și? O să stai lângă cei care le vor citi ca să te lauzi “Este numele meu scris acolo”? Să zicem că poți fi prezent acuma în toate aceste ocazii, dar atunci când vei fi mort?

    “Numele meu va rămâne.” Scrie-l pe o piatra și va rămâne. Cine își va aminti de tine dincolo de Nicopolis?

    “Dar voi purta o coroană de aur.” Dacă o coroană dorești, ia o coroană de flori și poart-o, vei părea mai elegant cu ea.

XVII. De ce logica este necesară

By

On 17/08/2020

In Cartea I

    De vreme ce rațiunea este facultatea care cercetează și desăvârșește totul, nu trebuie să rămână ea însăși necercetată. Dar ce ar trebui să se ocupe cu această cercetare? Este clar că acest lucru ar trebui făcut ori de către ea însăși, ori de către altceva. Atunci acel altceva fie este o altă rațiune, fie ceva superior rațiunii, lucru imposibil. Dar dacă este altă rațiune, atunci cine o va cerceta pe aceasta? Căci dacă acea rațiune se poate cerceta pe ea însăși, atunci și a noastră poate face același lucru. Însă dacă de fiecare dată ar trebui să chemăm o altă rațiune să o cerceteze pe cea dinaintea ei, acest lucru s-ar întinde la infinit. Prin urmare, rațiunea se analizează pe ea însăși.

    “Da, însă este o nevoie mai stringentă să ne îngrijim de opinii și altele asemenea.”

    Dacă vrei să studiezi aceste lucruri este foarte bine. Însă când îmi vei spune “Nu înțeleg dacă argumentezi fals sau adevărat” și când mă vei întrerupe și-mi vei cere să explic atunci când sunt nevoit să folosesc un limbaj ambiguu, nu o să am răbdare cu tine și o să-ți aduc aminte că “aceste probleme sunt stringente!” Presupun că din acest motiv, stoicii pun logica la început, precum atunci când cântărești cereale întâi cercetezi unitatea de măsură. Dacă nu determinăm întâi ce este o baniță și ce este o balanță, cum putem măsura sau cântări ceva?

    La fel în cazul nostru, dacă nu avem o înțelegere completă și nu ne perfecționăm instrumentul care judecă și înțelege celelalte lucruri, mai suntem noi capabili să cercetăm și să înțelegem orice altceva cu exactitate? Cum ar fi posibil?

    “Da, însă banița este doar un lucru din lemn și nu produce fruct.”

    Dar este un lucru care poate cântări cerealele.

    “Nici logica nu produce fructe.”

    Cu privire la asta vom vedea. Însă chiar și dacă am admite asta, este de ajuns că logica este cea care judecă și examinează alte lucruri, și, cum s-ar spune, le măsoară și le cântărește. Cine spune acestea? Doar Chrysippus și Zenon și Cleanthes? Nu spune același lucru și Antistene? Și cine a scris că începutul educației îl reprezintă cercetarea termenilor? Nu spune Socrate asta? Nu scrie Xenofon despre el că începea cu cercetarea termenilor, căutând să afle ce înseamnă fiecare dintre aceștia?

    “Atunci asta este ceea ce numești măreț sau admirabil, să înțelegi și să interpretezi pe  Chrysippus?”

    Nu spune nimeni asta. Atunci ce este admirabil? Să înțelegi intenția naturii. Poți să o înțelegi de unul singur? Dacă da, ce nevoie mai ai de altceva? Dacă este adevărat că toți oamenii greșesc fără voia lor și tu ai învățat adevărul, rezultă că din acest moment trebuie să faci ce se cuvine.

    “Dar eu nu înțeleg intenția naturii.”

    Cine știe să o explice? Unii spun că Chrysippus. Merg mai departe și mă informez ce spune acest interpret al naturii. Dacă nu înțeleg ce spune, caut un interpret al lui Chrysippus. Acesta spune “Să examinăm această frază tradusă în latină.” Ar trebui ca translatorul să se comporte cu îngâmfare? Nici măcar Chrysippus nu ar avea dreptate să fie îngâmfat dacă doar ar interpreta intenția naturii, fără să o urmeze el însuși; cu atât mai puțin translatorul său. Căci nu avem nevoie de Chrysippus doar așa de dragul lui, ci pentru ca să înțelegem natura. La fel cum nu avem nevoie de prezicator pentru el, ci deoarece considerăm că prin el putem cunoaște viitorul și  putem înțelege semnele trimise de zei. Cum nu avem nevoie de măruntaiele animalelor pentru ele, ci deoarece prin intermediul lor se citesc semnele trimise. La fel cum nu ne uităm cu admirație la cioară sau la corb, ci la Zeu, care ne transmite semne prin intermediul acestora. 

    Mă duc la acest interpret și prezicator și îi spun “Examinează măruntaiele pentru mine și spune-mi ce semne transmit acestea.” El deschide măruntaiele, le examinează și interpretează astfel: “Omule, spune el, de la natură ai o voință liberă de piedici și de constrângeri, asta este scris aici în măruntaie. O să-ți arăt întâi asta în disciplina consimțământului. Poate un om să te împiedice să consimți la ceea ce este adevărat? Niciun om nu poate. Poate un om să te constrângă să accepți ceea ce este fals? Niciun om nu poate. Vezi că în aceasta disciplină ai voința liberă de piedici, liberă de constrângeri, nestingherită. Este altfel în disciplina dorinței sau a impulsului? Ce poate anula un impuls decât un alt impuls? Și ce poate supune dorința sau aversiunea decât o altă dorință sau aversiune?”

    Dar tu spui “Dacă mă amenință cu moartea mă constrânge.” Nu lucrul cu care ești amenințat te constrânge, ci propria ta opinie că este mai bine să faci ce ți s-a poruncit decât să mori. Este propria opinie cea care te-a convins, așadar voința a constrâns voința. 

Dacă Zeul ar fi creat acea parte din sine, care a luat-o de la el și ne-a dăruit-o nouă, astfel încât să fie supusă piedicilor și constrângerilor fie din partea sa ori a altuia, atunci nu ar mai fi Zeu și nu s-ar îngriji de noi așa cum se cuvine. “Asta, spune prezicătorul, am găsit în măruntaiele animalului sacrificat. Acestea sunt semnele Zeului pentru tine: Dacă alegi, ești liber. Dacă alegi, nu vei ocărî pe nimeni, nu vei învinovăți pe nimeni. Totul va fi în același timp în armonie cu mintea ta și cu cea a Zeului.” Aceasta este profețirea pentru care merg la acest prezicător și filosof, nu admirând interpretarea sa, ci admirând lucrurile pe care le interpretează. 

XVI. Despre Providență

By

On 10/08/2020

In Cartea I

    Nu te minuna că alte animale au asigurate toate lucrurile necesare pentru nevoile trupului. Nu numai ce să mănânce și să bea, dar și un pat în care să doarmă. Și nu au nevoie nici de încălțări, așternuturi sau haine, în timp ce noi avem nevoie de toate aceste lucruri. Căci animalele nu au fost făcute pentru ele însele, ci pentru folosul altora. Astfel nu ar fi fost bine dacă ar fi fost create cu poveri suplimentare asupra lor. Reflectează asupra faptului că ar fi fost treaba noastră să ne îngrijim de aceste lucruri nu numai pentru noi, ci și pentru măgari sau oi, cu ce să le îmbrăcăm, să le încălțăm, sau ce ar trebui să mănânce și să bea. Precum soldații sunt gata să apară în fața comandantului încălțați, îmbrăcați și înarmați; căci ar fi un lucru straniu dacă un tribun ar trebui să încalțe și să îmbrace personal fiecare om din cohorta sa; la fel natura a creat animalele gata pregătite pentru treaba lor. Astfel, un copilaș cu un băț poate mâna o turmă.

    Însă noi, în loc să fim recunoscători că nu trebuie să ne îngrijim de animale la fel ca de noi înșine, hulim și ne plângem de condiția noastră. Pe Zeus si toți zeii, oricare lucru din natură este îndeajuns pentru un om să perceapă providența Zeului, dacă acel om este modest și recunoscător. Și nu vorbesc de un lucru mare, ci de unul precum acesta: că laptele se produce din iarbă, brânza din lapte sau lâna din pielea animalelor. Cine a creat sau născocit asemenea lucruri? “Nimeni”, spui tu. Uluitoare ignoranță și nerușinare!

    Să lăsăm deoparte lucrările naturii și să contemplăm actele sale incidentale. Există ceva mai nefolositor decât părul de pe bărbie? N-a folosit natura chiar și acest păr în cel mai potrivit mod cu putință? Nu cu ajutorul acestuia a deosebit ea între bărbat și femeie? Nu este în natura bărbatului să proclame de la distanță: “Sunt bărbat! Astfel să te apropii de mine și astfel să mi te adresezi. Nu căuta altceva, uite semnul!”? Pe de altă parte, în cazul femeilor, natura a amestecat o nota mai delicată în vocea lor și le-a lipsit de păr pe bărbie. Cum? Tu spui că făpturile ar fi trebuit lăsate fără semnele care fac diferența între ele și fiecare dintre noi să fie obligat să proclame: “Sunt bărbat!” Dar nu este acest semn frumos și magnific și nobil? Cu mult mai frumos decât creasta cocoșului, cu mult mai magnific decât coama leului! Din aceasta cauză trebuie să păstrăm semnele pe care Zeul le-a lăsat. Să nu le abandonăm si nici să nu confundăm, atât cât este în puterea noastră, deosebirile dintre sexe.

    Și sunt acestea singurele lucrări ale Providenței în noi? Nu sunt cuvinte suficiente sa le lăudăm și să le arătăm valoarea. Căci dacă am înțelege lucrările Providenței, nu ar trebui să facem altceva, în public sau în privat, decât să cântăm imnuri și să aducem laudă Zeului. Nu ar fi potrivit să cântăm imnuri Zeului, atunci când muncim pământul sau când mâncăm? “Mare este Zeul care ne-a dat instrumente să cultivăm pământul, mare este Zeul care ne-a dat mâini, stomac, puterea de a înghiți, puterea de a crește fără a percepe acest lucru sau de a respira în timpul somnului.” Asta ar trebui să cântăm în fiecare clipă, iar cel mai mare și mai divin imn să-l cântăm pentru facultatea de a înțelege aceste lucruri și de a le folosi într-un mod potrivit.

    Cum mulți dintre voi orbecăiți, nu trebuie să fie un om care să îndeplinească această datorie și, în numele tuturor, să înalțe un imn Zeului? Ce altceva pot face eu, un bătrân șchiop, decât să aduc laudă Zeului? Dacă aș fi fost o privighetoare, aș fi jucat rolul unei privighetori, dacă aș fi fost lebădă, al unei lebede. Dar cum sunt o creatură rațională, trebuie să aduc laudă Zeului. Aceasta este treaba mea și o fac. Nu voi abandona acest post atâta vreme cât îmi este îngăduit să-l păstrez. Și vă îndemn și pe voi să vă alăturați în acest cânt.

Page 4 of 5

Previous

Next

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén