Diatribe

...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Tag: Prohairesis Page 3 of 5

III. Care este materialul cu care lucrează un om bun

By

On 23/08/2021

In Cartea a III-a

    Materialul cu care lucrează un om bun și înțelept este propria sa facultate conducătoare; la fel cum corpul este materialul cu care lucrează medicul sau antrenorul de gimnastică; la fel cum pământul este materialul cu care lucrează fermierul. Treaba omului bun și înțelept este să se folosească de impresii în acord cu natura.

    Întocmai precum este în natura fiecărui suflet să accepte adevărul, să respingă ce este fals și să se abțină în cazurile incerte; la fel este în natura sa să își dorească binele, să evite răul și să rămână indiferent în privința celor care nu sunt nici bune, nici rele. La fel cum cei care schimbă bani sau vând zarzavaturi sunt obligați să accepte moneda cezarului și dacă le-o prezinți, vor, nu vor, trebuie să-ți dea ce este vândut în schimbul ei; tot așa este și în ceea ce privește sufletul. În prezența binelui, sufletul este întotdeauna atras către el; iar răul îl respinge. Sufletul nu va respinge niciodată o impresie a binelui, cum niciun vânzător nu va respinge moneda cezarului. Tot ceea ce fac oamenii și tot ceea ce face Zeul respectă acest principiu. 

    Prin urmare, binele este întotdeauna preferat oricărei alte relații. Nu există nicio strânsă conexiune între mine și tatăl meu, însă o asemenea conexiune există între mine și bine.  

    “Ești atât de lipsit de inimă?“

    Aceasta este natura mea. Aceasta este moneda pe care mi-a lăsat-o Zeul. Așadar, dacă binele este ceva diferit de ceea ce este nobil și drept, tatăl este lăsat deoparte, frate și țară, și orice altceva este dat la o parte.

    Să las deoparte binele meu ca să îl poți avea tu? Să renunț la el în favoarea ta? De ce? “Deoarece sunt tatăl tău!“ Dar nu ești binele meu! “Deoarece sunt fratele tău!“ Dar nu ești binele meu!

    Dacă, în schimb, ne așezăm binele într-o folosință corectă a voinței, atunci păstrarea acestor relații devine un lucru bun. Mai mult chiar, cel care renunță la lucrurile externe, câștigă binele. “Tatăl meu îmi cheltuie banii.“ Dar nu îți face niciun rău. “Fratele meu primește partea mai mare din moștenire.“ Lasă-l să primească tot ce dorește. Primește el o porție mai mare de modestie, de sinceritate sau dragoste frățească? Cine le poate lua pe acestea? Nici măcar Zeus nu mi le poate lua, și nici nu și-a dorit vreodată asta. El mi le-a lăsat în puterea mea și mi le-a înmânat așa cum le posedă El însuși, nesupuse piedicilor, constrângerilor sau obstacolelor. 

    În măsura în care fiecare om are prețul său, dacă cineva îi prezintă moneda potrivită primește ce poate fi cumpărat cu ea. Un tâlhar este numit proconsul al provinciei. Care este moneda lui? Banii. Arată-i banii și ia ce vrei de la el. Un altul este afemeiat, care este moneda sa? Fete drăguțe. “Ia moneda și dă-mi ce vreau.“ Altul dorește băieți tineri. Dă-i moneda și ia ceea ce vrei. Altul este iubitor de vânătoare. Oferă-i un cal sau un câine bun. Chiar dacă mormăie și se plânge, îți va vinde pentru el ceea ce dorești; căci este constrâns de altcineva din interiorul său, de către cel care i-a stabilit moneda de schimb.

    Acestea sunt lucrurile pe care cineva trebuie să le aibă în vedere, atunci când se pregătește. Încă din zori de zi, indiferent pe cine întâlnești sau pe cine auzi vorbind, cercetează-te pe tine însuți și răspunde la întrebările următoare. 

    Ce ai văzut? O femeie frumoasă sau un băiat frumos. Aplică regula. Este acesta unul dintre lucrurile care țin de voință sau nu? Nu ține de voința. La o parte cu ea! 

    Ce ai văzut? Un om plângând moartea copilului său. Aplică regula. Moartea nu face parte dintre lucrurile care țin de voință. La o parte cu ea!

    Te-ai întâlnit cu proconsulul. Aplică regula. Ce fel de lucru este rangul de proconsul? Ține de voință sau face parte din lucrurile independente de ea? Din cele independente. La o parte cu ea! Dacă moneda nu trece de examinare, îndepărteaz-o. Nu este nimic pentru tine!

    Dacă facem asta și ne antrenăm astfel de dimineața până seara, o sa avem și rezultate. Însă acuma, suntem imediat luați pe nepregătite de orice impresie. Doar în școală, se mai întâmplă câteodată să ne trezim puțin. Însă imediat ce ieșim din școală, dacă vedem un om plângându-se, ne spunem că este ruinat; dacă vedem un consul, ne spunem că este fericit; dacă vedem un exilat, ne spunem că este nefericit; dacă vedem un om sărac, ne spunem “nenorocitul, nu are nici măcar cu ce să-și cumpere mâncare“.

    Trebuie să înlăturăm aceste opinii greșite, către asta să ne îndreptăm toate eforturile. Căci ce este plânsul și lamentarea? Opinie. Ce este nenorocirea? Opinie. Ce este revolta, cearta, critica, acuza, impietatea, nebunia? Doar opinii și nimic mai mult. Toate acestea sunt opinii privitoare la lucruri independente de voința omului, ca și cum acestea ar fi bune sau rele. Dacă omul va transfera binele și răul asupra lucrurilor care țin de voință, vă spun că acel om va fi de neclintit, indiferent ce se întâmplă în jurul său. 

    Cum este un vas cu apă, la fel este și sufletul. Precum sunt razele de lumină care se reflectă la suprafața apei, la fel sunt și impresiile. Atunci când apa se mișcă, razele de lumină par și ele că se mișcă, deși rămân nemișcate. Atunci când un om este amețit, nu îndemânarea și virtuțile sunt amețite, ci sufletul în care acestea sunt întipărite. Când sufletul este adus înapoi la calm, și ele revin la starea dinainte.

II. Care sunt disciplinele în care trebuie să se antreneze cel care face progrese

By

On 16/08/2021

In Cartea a III-a

    Trei sunt disciplinele în care trebuie să se antreneze cel care este bun și nobil. Prima disciplină ține de dorință și de aversiune; în acest domeniu te antrenezi să nu eșuezi în a obține ce dorești și să nu cazi în ce dorești să eviți. A doua disciplină ține de impulsul de a acționa sau de a te înfrâna; în general, de ceea ce trebuie să facă un om, astfel încât acțiunile sale să nu fie neglijente și să corespundă ordinii și rațiunii. A treia disciplină ține de consimțământ, să nu ne înșelăm și să nu gândim la întâmplare. 

    Dintre acestea, prima disciplină este cea mai importantă și nu poate fi amânată. Ea se preocupă cu emoțiile puternice, deoarece aceste emoții nu se nasc din nimic altceva decât din dorințe sau aversiuni eșuate. Acestea aduc cu sine tulburare, neliniște, ghinion, nenorocire, suferință, lamentare, invidie; ele îi fac pe oameni geloși și invidioși, pasiuni care ne împiedică să ascultăm de rațiune.

    A doua disciplină se ocupă cu datoriile pe care le are omul; căci nu trebuie să fiu fără sentimente precum o statuie, ci să întrețin relațiile naturale și cele dobândite, ca om religios, ca fiu, părinte, cetățean.

    A treia disciplină este pentru cei care deja fac progrese. Ea este cea care aduce certitudine și siguranță lucrurilor despre care am vorbit, astfel încât nicio impresie necercetată să nu ne ia pe nepregătite, nici atunci când suntem triști sau când bem și nici măcar în somn. Unii spun că așa ceva este peste puterile noastre. 

    Filosofii din zilele noastre desconsideră prima și a doua disciplină și se dedică celei de-a treia, studiind argumente variabile, raționamente în care se ajunge la concluzie prin întrebări și răspunsuri, silogisme ipotetice, paradoxuri. Ei spun că un om care se ocupă cu asemenea lucruri, trebuie să aibă grijă să nu fie amăgit. Dar, întreb eu, cine trebuie să aibă grijă? Omul care este deja bun.

    Este aceasta singura disciplină în care îți lipsește competența? Le stăpânești pe celelalte? Nu te lași amăgit când este vorba de bani? Dacă vezi o femeie frumoasă, reziști impresiei? Atunci când vecinul tău primește o moștenire, nu simți niciun junghi? Tocmai certitudinea opiniilor îți lipsește acuma! Și nimic altceva!

    Sărmane, chiar în timp ce noi discutăm aceste lucruri, tu te gândești cu frică că cineva te poate disprețui și te întrebi ce ar putea să vorbească alții despre tine. Dacă s-ar discuta în prezența ta despre cine este cel mai bun filosof și te-ar numi cineva pe tine, bietul tău suflet, care până atunci era cât un deget, ar crește doi coți. Apoi dacă ar veni altcineva și ar spune despre tine “În niciun caz! Nici măcar nu se merită să-l asculți, că nu știe nimic. Știe câteva lucruri de bază și atât“; imediat te-ai face palid, ai uita de tine și ai striga “O să-i arăt eu cine sunt! O să vadă că sunt un mare filosof!“ De ce? Faptele însăși sunt dovada, de ce ai mai vrea să arăți altfel? Nu știi că Diogene a arătat cu degetul mijlociu către un anume sofist. Când acela s-a înfuriat, Diogene a spus “Priviți, acesta este omul pe care vi l-am arătat.“ Un om nu este un bolovan sau un buștean să arăți ce este îndreptând degetul către el. Când arăți care îi sunt opiniile, atunci arăți ce fel de om este. 

    Haide să vedem care sunt opiniile tale? Nu este evident că nu acorzi importanță voinței tale, ci cauți lucruri independente de ea? Este mai important pentru tine ce spun alții despre tine, dacă te consideră un învățat, precum se cade pentru unul care i-a citit pe Chrysippus și Antipater. Căci dacă i-ai citit pe ei și l-ai citit și pe Archedemus, atunci nu-ți mai lipsește nimic.

    De ce ești încă tulburat, ca nu cumva să nu reușești să ne arăți cine ești? Vrei să-ți spun ce fel de om ne-ai arătat că ești? Ai venit în fața noastră ca un om răutăcios, cârcotaș, irascibil, laș, orgolios, care caută vină în orice, acuză pe oricine și nu știe să tacă. Asta ne-ai arătat. Acum du-te și citește-l pe Archedemus, iar dacă un șoarec cade și face un zgomot, o să mori de frică. Căci aceeași moarte te așteaptă și pe tine, precum a murit acela, cum îl chema? Crinis! Și el era mândru că l-a înțeles pe Archedemus. 

    Nefericitule, nu mai bine lași deoparte aceste lucruri care nu au treabă cu tine? Ele sunt pentru cei care le pot învăța fără să se încurce. Ei sunt cei care pot spune “Nu sunt stăpânit de furie, de mâhnire sau de invidie. Nu pot fi împiedicat, nu pot fi constrâns. Ce-mi rămâne de făcut, acuma că am timp și liniște? Haide să vedem cum trebuie să abordăm chestiunile logice, cum să adoptăm o ipoteză care să nu ne conducă la concluzie absurdă.“ 

    Acestea sunt lucruri potrivite pentru astfel de oameni. Pentru marinarii cărora le merge bine este normal să aprindă focul și să servească cina, și dacă vor, să cânte și să joace. Dar tu, atunci când vasul începe să ia apă, vrei să ridici pânzele sus.

I. Despre frumos

By

On 09/08/2021

In Cartea a III-a

    Atunci când un tânăr student al retoricii, cu părul dichisit și îmbrăcat fastuos, a venit să-l asculte, Epictet l-a întrebat pe acesta: Spune-mi, crezi că unii cai și unii câini sunt frumoși, iar alții urâți? Și că este la fel cu toate celelalte animale?

    “Cred că da“ a răspuns tânărul.

    Este acest lucru valabil și la oameni? Unii sunt frumoși, iar alții urâți?

    “Binențeles.“

    Avem un motiv comun pentru care folosim termenul de “frumos“ pentru fiecare dintre aceștia? Sau de fiecare dată este vorba de ceva deosebit? Ascultă ca să-ți explic la ce mă refer. De vreme ce un câine este născut pentru un anume lucru, iar un cal sau o privighetoare pentru altceva, vorbind în general, nu greșim atunci când spunem că fiecare este frumos când își îndeplinește propria natură cât mai bine posibil. Deoarece natura fiecăruia dintre ei este diferită, rezultă că fiecare este frumos în felul său. Ești de acord cu asta?

    “Da.“

    Atunci, ceea ce face un câine frumos face un cal urât, iar ceea ce face un cal frumos face un câine urât, de vreme ce naturile lor sunt diferite.

    “Așa se pare.“

    Ceea ce îl face frumos pe un luptător de pancrațiu, nu îl face neapărat un luptător mai bun de trânte și îl face un alegător de tot râsul. Iar unul care este frumos la pentatlon, nu face o imagine bună ca luptător de trânte.

    “Este adevărat.“

    Atunci ce îl face pe om frumos? Este același lucru care îl face frumos pe câine, sau pe cal?

    “Este același lucru“, a răspuns el.

    Și ce îl face frumos pe câine? Virtuțile câinelui. Ce îl face frumos pe cal? Virtuțile calului. Ce îl face frumos pe om? Nu virtuțile omului? Prin urmare, dacă vrei să fii frumos, fă din virtute scopul eforturilor tale. Ce reprezintă virtutea omului? Consideră pe cine prețuiești, atunci când o faci fără părtinire. Pe cel drept sau pe cel nedrept?

    “Pe cel drept.“

    Pe cel cumpătat sau pe cel necumpătat?

    “Pe cel cumpătat.“

    Pe cel temperat sau pe cel nestăpânit?

    “Pe cel temperat.“

    Ei bine, dacă te vei face un asemenea om, să știi că te-ai făcut frumos. Însă câtă vreme ignori asta, oricât te vei dichisi tu ca să pari frumos, nu poți să nu fii urât.

    În afară de acestea, nu știu ce altceva aș mai putea să-ți spun. Căci dacă îți spun ce cred, te voi supăra și vei pleca fără să te mai întorci. Însă dacă nu-ți spun nimic, cum mă comport eu? Tu vii la mine să te îndrepți și eu refuz să te ajut. Tu vii la mine căutând sfatul unui filosof și eu refuz să ți-l ofer. Pe lângă toate acestea, ar fi o cruzime din partea mea să nu te corectez.

    Dacă, într-o bună zi, o să-ți revii în fire, pe bună dreptate mă vei acuza. “Ce a avut Epictet cu mine, de nu m-a ajutat cu nimic, nici măcar cu o vorbă, atunci când m-a văzut într-un asemenea hal? Chiar nu mi-a dat nicio șansă? Nu eram eu tânăr? Nu eram în stare să ascult? Câți alții nu au greșit în tinerețea lor? Am auzit de unul Polemon, care deși era dintre cei mai destrăbalați tineri, a trecut printr-o mare schimbare. Înțeleg că nu m-a crezut vreun Polemon, dar tot ar fi putut să-mi îndrepte părul, să-mi ia podoabele, să nu mă mai lase să-mi smulg perii. Dar, el văzând că arăt precum un … (nici nu vreau să spun precum cine), nu mi-a spus nimic.“ Nu vreau să spun cine arată așa, dar o vei spune tu singur când îți vei veni în fire, când vei ști ce fel de înfățișare este aceasta și ce fel de oameni o adoptă.

    Mă voi putea eu apăra dacă o să mă acuzi astfel? Dar, să presupunem că îți vorbesc și tu nu mă asculți. L-a ascultat Laius pe Apollo? A plecat și s-a îmbătat, arătând că nu îi pasă de oracol. Și? I-a ascuns Apollo adevărul din cauza asta? Eu nu am de unde să știu dacă mă vei asculta sau nu, însă Apollo cu siguranță știa că Laius nu-l va asculta. Și cu toate acestea, i-a vorbit. De ce i-a vorbit? De ce este Apollo? De ce ne dă oracole, de ce s-a așezat în această poziție de profet și de fântână a adevărului, astfel încât toți oamenii vin să-l caute? De ce stă scris pe altarul său “Cunoaște-te pe tine însuți“, deși nimeni nu ascultă?

    Oare Socrate i-a convins să se îngrijească de caracterul lor pe toți cei care au venit la el? Nici măcar pe unul dintr-o mie! Cu toate acestea, după ce a fost rânduit în acest post de către voința divină, după cum spune el, nu l-a părăsit niciodată. Ce le spune judecătorilor săi? “Dacă mă veți elibera, cu condiția să încetez ceea ce fac, nu voi accepta și nu voi renunța. Voi chestiona pe oricine îmi iese în cale, tânăr sau bătrân, dar mai ales pe voi, concetățenii mei, deoarece voi îmi sunteți mai apropiați decât oricine altcineva.“

    De ce ești așa sâcâitor și băgăreț, Socrate? Nu-i treaba ta ce facem noi! Dar ce răspunde el? “Voi sunteți frații și concetățenii mei. Dacă te neglijezi pe tine vei fi un cetățean rău pentru stat, un concetățean rău pentru concetățenii tăi, un vecin rău pentru vecinii tăi.“

    Cine ești tu? Răspunsul serios la această întrebare este “sunt cel a cărui datorie este să aibă grijă de ceilalți oameni“. Nu orice bovină din turmă îndrăznește să se împotrivească leului. Dar, atunci când taurul iese în față și i se împotrivește, îndrăznește și întreabă-l pe taur cine este și care este treaba lui. Omule, în cadrul oricărei specii, natura dă naștere unor exemplare excepționale. Acest lucru este valabil și la bovine, și la câini, albine sau cai. Nu-l întreba pe acel exemplar excepțional cine este el. Dacă o vei face, va căpăta cumva o voce să-ți răspundă “Sunt ca purpura într-o robă. Nu-mi cere mie să fiu la fel ca ceilalți și nu-mi reproșa natura mea, care m-a făcut diferit de ei.“

    Ei bine, sunt eu un asemenea om? Desigur că nu. Ești tu un om care să poată asculta adevărul? Aș vrea să fie așa. Cu toate acestea, de vreme ce eu se pare că sunt condamnat să port o barbă albă și o mantie, iar tu vii la mine ca la un filosof, nu voi fi nemilos ca și cum mi-aș fi pierdut orice nădejde în tine, ci te voi întreba “Tinere, pe cine vrei tu să faci frumos?” Întâi descoperă cine ești, apoi împodobește-te. Ești om, o creatură muritoare capabilă să se folosească de impresii în mod rațional. Ce înseamnă rațional? În acord cu natura și fără de greșeală. Din tot ce deții, ce este specific pentru tine? Este partea animalică? Nu. Este mortalitatea? Nu. Este faptul că te poți folosi de impresii? Nu. Rațiunea este facultatea ta specifică. Aceasta trebuie să o împodobești și să o înfrumusețezi. Părul lasă-l așa cum l-ai primit de la cel care l-a făcut.

    Mai departe, ce alte nume mai ai? Ești bărbat sau femeie?

    “Bărbat.“

    Împodobește atunci bărbatul, nu femeia. Femeia este netedă și delicată, iar dacă are mult păr corporal este o ciudățenie și este prezentată în Roma ca atare. Însă la un bărbat este ciudat să nu aibă păr, dacă se naște spân este o ciudățenie și dacă se face singur așa tăindu-și și smulgându-și părul, ce putem spune despre el? Unde să-l prezentăm și cu ce nume? “Veniți să vedeți bărbatul care preferă să fie femeie!“ Ce priveliște teribilă! Toată audiența va fi uimită. 

    Eu cred că bărbații care îți smulg astfel părul, o fac fără să înțeleagă ce fac. Omule, de ce te plângi de natură? Că te-a făcut bărbat? Ai fi preferat să ne facă pe toți femei? Păi, dacă ar fi făcut asta, pentru cine ne-am mai fi dichisit?

    Dacă nu ești mulțumit de condiția ta, fă treaba până la capăt. Îndepărtează, cum să-i spun? Lucrul acela care face părul să crească. Fă-te femeie întru totul, să știm un lucru; nu jumate femeie, jumate bărbat. Pe cine vrei să mulțumești? Femeile? Mulțumește-le atunci ca un bărbat.

    “Dar le plac bărbații care sunt netezi.“

    Du-te și te spânzură! Dacă le-ar place catamiții, te-ai transforma într-unul? Asta este treaba ta? Pentru asta te-ai născut, pentru ca niște desfrânate să-și satisfacă plăcerile cu tine? Pe unul ca tine să-l facem cetățean în Corint, prefect al orașului, căpitan al efebilor, comandant al armatelor sau administrator al jocurilor? Și după ce o să te însori, vei continua să-ți smulgi părul? Pentru cine și pentru ce? Când vei avea copii, dacă vor fi băieți, îi vei introduce și pe ei în lume ca niște animale jumulite? Un nobil cetățean, nobil senator și orator! Pentru astfel de tineri ne rugăm să se nască și să crească printre noi?

    Pe toți zeii, încetează, tinere! Odată ce mă auzi vorbind astfel, retrage-te și spuneți ție însuți: “Acestea nu sunt vorbele lui Epictet. Cum ar putea fi? Pesemne un zeu binevoitor vorbește prin el. Lui Epictet nu i s-ar fi năzărit să vorbească așa, cum nu l-am auzit niciodată vorbind cu cineva. Haide, să îndeplinesc voia Zeului, ca să nu îndur furia Sa.“ Dacă un corb prin croncănitul său îți dă un semn, să știi că nu corbul ți-a vorbit, ci Zeul prin intermediul corbului. Iar dacă îți va da un semn prin intermediul unui om, El îl va face pe om să-ți spună următoarele: trebuie să înveți care este puterea divinului, să știi că unora le va da semne într-un fel, altora în alt fel. Iar în ceea ce privește cele mai importante lucruri și în ceea ce privește lucrurile capitale va folosi cel mai nobil mesager. Asta spune și poetul, când zice: “Noi l-am avertizat, trimițându-l pe mereu-vigilentul Hermes, cel care l-a ucis pe Argus, cu mesajul să nu-l omoare și nici să nu-i ia soția.“ Și Hermes a coborât să-i transmită mesajul. 

    Iar acum zeii au trimis ca mesager pe Hermes, cel care l-a ucis pe Argus, să-ți spună să nu pervertești și să nu te amesteci în ceea ce este bine și drept, să lași bărbatul bărbat și femeia femeie, să lași frumosul frumos și urâtul urât. Căci tu nu ești nici carne, nici păr, ci voință. Dacă faci voința frumoasă, atunci și tu o să fii frumos.

    Acum, în acest moment, nu îndrăznesc să-ți spun că ești urât, deoarece nu ești pregătit să auzi asta. Însă îți voi spune ce i-a spus Socrate lui Alcibiades, cel mai chipeș și fermecător bărbat. “Străduiește-te să fii frumos.“ Ce înseamnă asta? Să-ți aranjezi părul și să-ți smulgi perii de pe picioare? În niciun caz! Înseamnă “înfrumusețează-ți voința, curăț-o de opinii greșite!“ Cât despre corp, lasă-l după natura lui. Altcineva se îngrijește de acestea, lasă-le în grija Lui.

    “Cum adică? Să lăsăm corpul murdar?“

    În niciun caz, dar curăță ceea ce ești tu, după natura ta. Un bărbat trebuie să fie curat ca bărbat, o femeie ca femeie, iar un copil ca copil. Haide acuma să-i smulgem coama leului, sau creasta cocoșului, ca să nu-i lăsăm murdari! Curat, da; însă curat ca un cocoș sau leu. Sau un câine, să fie curat ca un câine.

XXIII. Despre elocvență

By

On 12/07/2021

In Cartea a II-a

    Oricine va citi o carte cu mai multă plăcere și ușurință, dacă aceasta este scrisă cu caractere cât mai clare. La fel, oricine va putea urmări mai ușor un discurs exprimat într-un limbaj potrivit și agreabil. Așadar, nu putem spune că elocvența este ceva irelevant. A spune asta este caracteristic unui om lipsit de pietate și, în același timp, timid. Este lipsit de pietate deoarece nu prețuiește darurile primite de la Zeu la adevărata lor valoare, ca și cum ar nega necesitatea altor facultăți precum vederea, auzul sau chiar vocea.

    Ți-a dat ochi degeaba, Zeul? Degeaba le-a insuflat un spirit atât de puternic și de meșteșugit, încât este capabil să surprindă de la distanță lucrurile și să-ți înfățișeze formele acestora? Ce alt mesager este atât de atent și atât de rapid? A făcut El degeaba aerul atât de maleabil și de elastic încât să poată fi străpuns de vedere? A făcut El degeaba lumina, fără prezența căreia toate celelalte ar fi fost inutile?

    Omule, nu fi nerecunoscător! Și nu uita de lucrurile superioare! Mulțumește Zeului pentru văz și pentru auz, pentru viața însăși și pentru lucrurile care o susțin: grâne, fructe, vin sau ulei. Și nu uita că El ți-a dat un alt dar superior tuturor acestora, facultatea care le folosește și le examinează pe toate celelalte și care stabilește importanța fiecăruia. Ce este acel lucru care judecă fiecare facultate în parte și îi stabilește importanța? Poate fiecare facultate în parte să se judece pe ea însăși? Ai auzit vreodată vederea să pronunțe o judecată cu privire la ea însăși? Sau auzul? Nu, deoarece toate celelalte facultăți sunt menite să fie doar slugile și sclavii facultății care se ocupă cu cercetarea și folosirea impresiilor.

    Dacă întrebi care este importanța fiecărui lucru, pe cine întrebi? Cine îți răspunde? Cum poate orice altă facultate să fie superioară aceleia care le folosește pe toate celelalte ca slugi ale sale, care examinează fiecare lucru și se pronunță asupra lui? Știe vreo altă facultate ce este ea însăși și care este importanța sa? Știe vreuna dintre ele când trebuie să fie folosită și când nu? Care este facultatea care închide și deschide ochii, care îi îndreaptă către unele lucruri și, la nevoie, îi întoarce de la altele? Este vederea? Nu, este voința! Care este facultatea care închide și deschide urechile, care ne face curioși și iscoditori, sau dimpotrivă, impasibili la ce se spune? Este auzul? Nu, nu este altă facultate decât voința.

    Voința este singura facultate capabilă să vadă limpede, să se cerceteze pe ea însăși, dar și restul lucrurilor și să stabilească importanța fiecăruia. Atunci când ea observă că toate celelalte facultăți ale omului sunt oarbe și surde și incapabile să vadă orice altceva decât acel lucru pentru care sunt menite să slujească, poate voința să considere orice altă facultate mai importantă decât este ea însăși? Care este funcția ochiului, odată deschis, alta decât de a vedea? Dar cine decide dacă trebuie sau nu să ne uităm la nevasta altuia, și în ce fel să o facem? Voința! Cine ne spune dacă ar trebui să credem sau nu ce ni se spune? Iar dacă credem cine decide dacă suntem sau nu tulburați de ce ni s-a spus? Cine altcineva decât voința?

    Să luăm elocvența, despre care discutam. În caz că există o asemenea facultate care se preocupă cu împodobirea limbajului, ea doar construiește și împodobește frazele cu ocazia unui discurs, la fel cum un frizer aranjează și împodobește părul. Dar dacă este mai bine să vorbești sau să taci, dacă este mai bine să vorbești într-un mod sau altul, dacă este potrivit sau nepotrivit să vorbești, într-un cuvânt toate aceste decizii care țin de când, cum și ce să vorbești, ce altă facultate decide asupra lor, dacă nu voința? Ai vrea să vină în față și să vorbească împotriva sa?

    “Dar, dacă lucrurile stau în felul următor: dacă ceea ce slujește este superior celui pe care îl slujește? Dacă calul este superior călărețului, câinele este superior vânătorului, lira este superioară muzicianului, servitorii sunt superiori regelui?“

    Cine se folosește de toate celelalte lucruri? Voința. Cine se îngrijește de toate? Voința. Cine poate să distrugă omul, câteodată prin înfometare, altădată prin funie, iar altădată aruncându-l de undeva? Voința. Există, în constituția omului, altceva mai puternic decât ea? Cum ar putea ceva care este supus piedicilor să fie mai puternic decât ceva ce este nestingherit? Ce poate împiedica să vezi? Voința sau lucruri care nu depind de voință. La fel sunt supuse piedicilor și alte facultăți precum auzul sau vocea. Cine poate împiedica voința? Nimic din afară, doar ea însăși se poate împiedica, atunci când este pervertită. Prin urmare, numai aici se află viciul sau virtutea.

    Această facultate atât de puternică, predestinată să stăpânească peste toate celelalte, tu ai vrea să vină în față și să ne spună că dintre toate lucrurile, carnea este cea mai minunată? Cum? Nici măcar dacă carnea însăși ar afirma că ea este cel mai minunat lucru dintre toate, această afirmație nu ar putea fi tolerată. Spune-ne tu, Epicur, ce pronunță această afirmație? Ce facultate a scris despre țel, despre natură sau despre norme? Ce te-a făcut să-ți lași barbă precum filosofii? Cine a spus în ceasul morții “îmi trăiesc ultima zi, și ce zi minunată este“? Carnea sau voința? Să pretinzi că deții o facultate superioară acesteia nu poate fi decât nebunie. Cum poți fi atât de orb și de surd?

    Dacă considerăm că voința este superioară, nu înseamnă că disprețuim celelalte facultăți ale omului. Am spus noi că ele nu sunt folositoare sau importante? În niciun caz. Asta ar fi prostie, lipsă de pietate, lipsă de recunoștință față de Zeu. Doar că dăm fiecăruia ce îi este cuvenit. Și un măgar este folositor, dar nu atât de folositor ca un bou; un câine este folositor, dar nu atât de folositor ca un sclav; un sclav este folositor, dar nu atât de folositor ca un cetățean liber; un cetățean este folositor, dar nu atât de folositor ca un magistrat. 

    Totuși, chiar dacă unele facultăți sunt superioare, asta nu înseamnă că trebuie să le disprețuim pe cele inferioare și folosul pe care acestea ni-l aduc. Elocvența are folosul său, deși nu este la fel de importantă precum voința. Când spun că este mai puțin importantă să nu credeți că vă cer să neglijați felul în care vorbiți, cum nu vă cer să vă neglijați nici ochii, urechile, mâinile, picioarele, hainele sau încălțările.

    Însă dacă mă veți întreba care este cel mai minunat lucru, ce pot să spun? Că este elocvența? Nicidecum! Cel mai minunat lucru este voința, atunci când este dreaptă. Căci ea este cea care se folosește de elocvență și de toate celelalte facultăți, mici sau mari. Atunci când voința este dreaptă, omul devine bun; atunci când ea eșuează, omul devine rău. Ea ne face bucuroși sau nenorociți, ea ne face prietenoși sau răutăcioși; într-un cuvânt, să o neglijăm aduce suferință, iar să ne ocupăm de ea aduce fericire.

    Cu toate acestea, să neglijezi elocvența și să negi că aceasta ar exista, nu înseamnă doar nerecunoștință față de cei care ți-au oferit-o, dar demonstrează de asemenea și un caracter laș. Eu cred că cel care neagă existența ei o face deoarece îi este frică că nu am putea evita să fim influențați de un asemenea lucru precum elocvența, dacă acesta este real. Este la fel precum în cazul celor care spun că nu există nicio diferență între frumusețe și urâțenie. Cum așa? Ar trebui să credem că figura lui Tersit poate mișca oamenii la fel ca și cea a lui Ahile? Sau că Elena nu este mai frumoasă decât o femeie obișnuită? Nu, acestea sunt vorbele unor oameni proști și ridicoli, care nu pot să deosebească un lucru de altul. Ei cred că odată ce un om este conștient de asemenea diferențe, va fi copleșit și învins de ele.

    Treaba cea mai importantă este să lași fiecare facultate să se ocupe de menirea ei, iar astfel să vezi care este valoarea fiecăreia și să înțelegi care este cea mai mare dintre ele. Să te ocupi întotdeauna de ea și să fii atent la ea. Celelalte lucruri să le consideri subordonate ei, dar, atât cât îți stă în putere, să nu le neglijezi. Căci și de ochi trebuie să te ocupi, însă nu ca și cum ar fi cel mai important lucru, ci de dragul acestuia. Fiindcă cel mai important lucru nu-și poate îndeplini adevărata sa natură dacă nu se folosește de ochi în mod rațional, atunci când alege unele lucruri în dauna altora.

    Ce fac în schimb oamenii? Se comportă precum unul care, întorcându-se acasă, găsește un han bun în drum și rămâne acolo. Omule, ai uitat care îți este scopul? Acesta este doar un popas, nu este destinația!

    “Dar este un han frumos!“

    Și câte alte hanuri frumoase nu există? Sau pajiști frumoase? Însă nu sunt decât popasuri. Destinația ta este aceasta: să te întorci în țara ta, să-ți scutești familia de griji, să-ți îndeplinești îndatoririle de cetățean, să te căsătorești, să faci copii, să ocupi funcții publice. Căci n-ai venit pe lumea aceasta să cauți locuri frumoase, ci să trăiești în locul în care te-ai născut și unde ai fost făcut cetățean. 

    Același lucru este valabil și în ce facem noi. Drumul nostru către desăvârșire trece din necesitate prin instrucțiuni și discursuri. Cel care merge pe acest drum trebuie să-și curețe voința și să-și îndrepte facultatea care se folosește de impresii. Principiile necesare pentru a învăța cum să faci asta trebuie să fie comunicate într-un anume stil. Acesta trebuie să fie capabil să transmită în mod clar o varietate de idei. Unii oameni rămân captivați de aceste lucruri și se cufundă în ele. Unul este captivat de lingvistică, altul de silogisme, altul de argumente variabile, iar altul de vreun alt han seducător nimerit în drumul său. Iar acolo stau și se pierd, precum cei care sunt amăgiți de sirene.

    Omule, scopul tău este să te pregătești să fii capabil de a te descurca cu impresiile care ți se prezintă; să faci asta în armonie cu natura, să nu eșuezi în a obține ceea ce dorești și că nu cazi în ceea ce vrei să eviți, să nu fii niciodată lipsit de noroc și să nu suferi niciodată nenorociri, să fii liber, lipsit de opreliști și de constrângeri, să te supui administrației divine și să îi dai ascultare, să fii mulțumit de ea, să nu critici pe nimeni, să nu acuzi pe nimeni, să fii întotdeauna în stare să spui din toată inima “Condu-mă tu, o Zeus, și tu, soartă.“ 

    Având acest scop în calea ta, tu rămâi unde ești, doar pentru că ai descoperit niște fraze meșteșugite și niște teorii care îți plac? Vei decide să rămâi aici, uitând ce te așteaptă acasă, și să spui că aceste lucruri sunt frumoase? Cine spune că nu sunt frumoase? Însă sunt frumoase doar ca niște popasuri prin care să treci, precum un han în drum. Te oprește ceva să fii nenorocit, chiar dacă poți vorbi ca Demostene? Chiar dacă poți să analizezi silogisme precum Chrysippus, ce te oprește să fii mizerabil, trist, invidios? Ce te oprește să fii tulburat și nefericit? Nimic! 

    Vezi deci că acestea nu sunt decât popasuri în drumul tău, lipsite de valoare. Scopul așezat în fața ta este diferit de acestea. Unii oameni ar putea spune că vorbesc astfel deoarece disprețuiesc studiul retoricii sau al teoriei. Nu le disprețuiesc pe ele, ci doar tendința de a te pierde în astfel de lucruri și a-ți pune speranțele în ele. Dacă credeți că un om poate face rău spunând adevărul, puteți să mă socotiți și pe mine printre cei care fac rău. Însă dacă văd care este cel mai măreț și mai superior lucru, nu pot spune că este altul doar ca să vă mulțumesc pe voi.

XXII. Despre prietenie

By

On 28/06/2021

In Cartea a II-a

    În mod natural, omul iubește acele lucruri de care se ocupă cu sârguință. Oamenii nu se ocupă cu sârguință de lucruri care sunt rele sau de lucruri care nu-i preocupă. Rămâne deci că ei se ocupă cu sârguință numai de lucruri bune, iar dacă se ocupă cu convingere de asemenea lucruri, atunci le și iubesc. Cel care cunoaște binele, știe și să iubească. Dar cel care nu știe să deosebească binele de rău și pe cele două de lucrurile indiferente, cum poate să dețină puterea de a iubi? Prin urmare, numai cel care deține cunoaștere poate iubi.

    “Cum se face că, deși nu sunt inteligent, îmi iubesc copilul?“ întreabă unul.

    Sunt surprins că începi prin a recunoaște că nu ești inteligent. Ce îți lipsește? Nu te folosești de simțuri? Nu distingi impresiile? Nu te îngrijești de cele trebuincioase trupului, precum hrană, îmbrăcăminte sau adăpost? De ce spui că ești prost?

    Spui asta deoarece, în mod frecvent, ești tulburat și amețit de impresiile tale. Fiind copleșit de puterea lor de persuasiune, același lucru despre care odată ai considerat că este bun, acum apreciezi că este rău și după aceea îl vei considera indiferent. Într-un cuvânt, ești supus durerii, fricii, invidiei, confuziei, schimbării. Acesta este motivul pentru care recunoști că ești prost. Și nu ești schimbător în lucrurile pe care le iubești? Nu consideri la un moment dat că bogăția, plăcerea și alte lucruri externe sunt bune, iar altădată că nu mai sunt bune? Nu consideri unii oameni acuma buni, acuma răi, și câteodată nutrești sentimente de prietenie către ei, iar altădată îi consideri dușmani? Azi îi lauzi, mâine îi învinuiești?

    “Este adevărat, sunt supus acestor sentimente.“

    Crezi că un om care se înșeală cu privire la cineva, îi poate fi prieten ? 

    “Nu.“

    Cineva care are afecțiuni schimbătoare față de cel pe care l-a ales ca prieten, are cu adevărat bunăvoință față de acesta?

    “Nu are.“

    Dar cineva care întâi jignește un om, apoi îl laudă?

    “Nici acesta.“

    N-ai văzut niciodată cățelușii cum se alintă și cum se joacă între ei, de zici că nu există un exemplu mai bun de prietenie? Dacă vrei să vezi ce fel de prietenie este aceea, aruncă un os între ei și o să afli. Aruncă între tine și fiul tău o mică proprietate și o să vezi cum el vrea să te îngroape cât mai repede, iar tu te rogi ca băiatul tău să moară. Și atunci te vei plânge “Ce copil am crescut, care abia așteaptă să mă îngroape!“ Sau aruncă o fată frumoasă între voi, pe care amândoi să o iubiți, și tânărul și bătrânul. Același lucru o să se întâmple și dacă intervine între voi puțină faimă sau un pericol. Vei spune aceleași vorbe pe care le-a rostit și tatăl lui Admetus: “Te bucuri de lumina zilei; dar oare nu s-ar bucura și tatăl tău?“

    Crezi că tatăl lui Admetus nu și-a iubit copilul, când acesta era mic? Crezi că nu a suferit atunci când copilul era bolnav, că nu a spus de multe ori “Mai bine să am eu febră decât copilul“? Însă când încercarea este aproape, vezi ce cuvinte rostește. 

    Eteocle și Polinice nu au avut aceeași mamă și același tată? Nu au crescut ei împreună, nu au mâncat împreună, nu au băut și nu au dormit împreună? Nu s-au sărutat unul pe celălalt? Astfel încât, orice om care i-ar fi văzut pe cei doi cred că ar fi râs de filosofi și de paradoxurile pe care le spun cu privire la prietenie. Însă vezi ce spun cei doi imediat ce un os, sub forma unui tron, a căzut între ei:

    “Vrei să iei poziție în fața turnurilor?

    De ce îmi ceri asta?

    Ca să iau poziție în fața ta și să te omor.

    Și eu doresc să-ți vărs sângele.“

    Acestea sunt lucrurile pentru care se roagă ei.

    Să nu te înșeli, nicio făptură nu este atașată de altceva mai puternic decât de interesul său. Va urî, va respinge și va blestema orice îi va părea că este o piedică în calea interesului său, fie că este vorba de frate, părinte, copil sau iubit. Căci este în natura sa să nu iubească nimic la fel de mult cum își iubește propriul interes, nici părinți, nici frați, nici neamuri, nici țară și nici zei. Atunci când ni se pare că zeii sunt o piedică în calea interesului nostru, îi insultăm, le dărâmăm statuile și le distrugem templele; cum Alexandru a dat ordin să fie arse toate templele lui Asclepios atunci când iubitul său a murit.

    Așadar, dacă interesul, pietatea, onoarea, țara, părinții și prietenii sunt în același taler al balanței, sunt în siguranță. Însă dacă într-un taler este interesul, iar în celălalt se află prietenii, țara, rudele și însăși dreptatea, toate acestea sunt date la o parte, deoarece cântăresc mai puțin decât interesul. Fiindcă orice făptură, din necesitate va înclina către partea unde se află Eu și Al meu. Fie că este vorba de plăceri, de voință sau de lucrurile externe, acea parte va conduce. Dacă Eu se identifică cu voința, atunci și doar atunci, voi fi un prieten sau un fiu sau un tată așa cum trebuie. Asta deoarece va fi în interesul meu să cultiv statornicia, modestia, răbdarea, cumpătarea, bunăvoința și relațiile bune cu ceilalți. Însă dacă așez ce este al meu într-o parte și ce este nobil în altă parte, atunci se confirmă declarația lui Epicur, care spune “ceea ce este nobil, fie nu există, fie este rezultatul unei opinii comune.“

    Pentru că nu au înțeles aceste lucruri, spartanii și atenienii s-au certat între ei, iar tebanii s-au certat cu ambii. Tot din același motiv, perșii s-au certat cu grecii, și macedonenii s-au certat cu ambii. Tot așa și romanii cu geții. Și chiar înainte de toate acestea, tot acesta a fost motivul pentru care a început războiul troian. Paris a fost oaspetele lui Menelau. Oricine ar fi văzut atitudinea prietenească dintre ei, n-ar fi crezut dacă cineva îi spunea că nu sunt prieteni. Dar un os, sub forma unei femei frumoase, a fost aruncat între ei și astfel a început războiul.

    Atunci când vezi prieteni sau frați care par să se înțeleagă, nu te grăbi să tragi vreo concluzie cu privire la prietenia dintre ei, nici chiar dacă cei doi se jură că nu o să se despartă niciodată. La un om rău, facultatea conducătoare nu prezintă încredere, este instabilă și lipsită de direcție. Ea este stăpânită acum de o impresie, iar mai încolo de alta. Nu te uita, cum fac majoritatea oamenilor, dacă ei au fost născuți din aceiași părinți, dacă au crescut sub același acoperiș și dacă au învățat de la același pedagog; tu uită-te unde își așează interesul, dacă în lucrurile externe sau în voință. Iar dacă îl așează în cele externe, nu-i numi prieteni, cum nu-i poți numi nici de încredere, statornici, curajoși sau liberi; de fapt dacă gândești bine, nu-i poți numi nici oameni. Căci în natura umană nu există niciun principiu care să-i facă să se muște sau să se jignească între ei, să pândească în deșert sau în locuri publice precum sălbăticiunile, să se comporte în instanțele de judecată precum tâlharii. Cum nu există în natura umană niciun principiu care să-i facă nesăbuiți, infideli sau șarlatani, sau să-i facă să săvârșească alte ofense pe care oamenii le fac unul împotriva altuia. Există o singură opinie greșită care îi împinge la asemenea lucruri: își așează interesul în acele lucruri care sunt independente de voință. 

    Însă dacă vei vedea că acești oameni își așează cu adevărat binele în propria voință și în corecta folosință a impresiilor, atunci nu căuta dacă sunt părinți și copii, sau frați sau dacă se cunosc și sunt împreună de mult timp; ci odată ce ai stabilit acest lucru, poți spune liniștit că sunt prieteni, la fel cum poți spune că sunt de încredere și că sunt drepți. Căci unde altundeva poate să fie prietenia, decât acolo unde se află încrederea și respectul, unde este o comuniune bazată pe ce este nobil și pe nimic altceva?

    “Dar, dacă un om îmi acordă atenție atâta timp, nu înseamnă că mă iubește?“

    De unde știi tu, sclavule, că nu a fost atent cu tine precum un om care este atent cu încălțările pe care le curăță sau cu dobitoacele pe care le îngrijește? De unde știi că după ce ai încetat să fii de folos pentru el, nu o să te arunce, așa cum face cu o farfurie spartă? 

    “Dar această femeie este soția mea și trăim de multă vreme împreună!“

    Și Eriphyle nu a trăit mult cu Amphiaraus, nu era mama copiilor lui? Dar un colier a intervenit între ei. Și ce reprezintă acest colier? Opinia oamenilor cu privire la asemenea lucruri. Acesta este elementul animalic. Acesta este lucrul care a distrus prietenia dintre soț și soție, care nu i-a mai permis femeii să fie soție și mamei să fie mamă.   

    Oricare dintre voi, dacă dorește să fie prieten cu altcineva sau să fie prieten cu el însuși, să îndepărteze de la el aceste opinii, să le deteste, să le alunge din sufletul său. Astfel, în primul rând, el nu se va blama singur și nu va fi în conflict cu el însuși, nu va fi schimbător și nu se va abuza singur. În al doilea rând, către altul care îi seamănă, va fi întotdeauna și cu desăvârșire prieten. Iar pe omul care nu-i seamănă îl va răbda, va fi amabil cu el și îl va trata cu blândețe, gata să-l ierte având în vedere ignoranța sa și lipsa de cunoaștere în ceea ce privește cele mai importante lucruri. Nu va fi neîndurător cu niciun om, fiind conștient de adevărul spuselor lui Platon, că orice suflet este lipsit de adevăr fără voia sa.

    Dacă nu poți face asta nu ești cu adevărat prieten, deși te poți comporta ca un prieten în orice alte aspecte, poți bea împreună, poți trăi sau poți călători împreună cu cineva, sau te poți naște din aceeași părinți; dar acestea sunt adevărate și cu privire la șerpi. Cum nici șerpii nu pot fi prieteni cu adevărat, nici tu nu poți câtă vreme nu renunți la aceste opinii animalice și revoltătoare.

XVI. Nu ne exersăm opiniile despre bine și rău în practică

By

On 19/04/2021

In Cartea a II-a

    Unde se află binele? În voință. Unde se află răul? În voință. Unde nu este nici bine, nici rău? În lucrurile care sunt independente de voință. 

    Ei bine, își amintește vreunul dintre noi aceste lecții, atunci când este afară? Exersează vreunul dintre noi, de unul singur, cum să răspundă în fața evenimentelor? Cum exersăm, de exemplu, răspunsuri la întrebări precum “Este zi? Da.“, “Este noapte? Nu.“, “Sunt stelele pare la număr? Nu pot răspunde.“ Dacă ți se prezintă bani, ai exersat răspunsul corect (banii nu sunt un lucru bun)? Te-ai instruit în răspunsuri precum acestea, sau doar cum să răspunzi la sofisme? De ce ești surprins când te depășești pe tine însuți în acele domenii în care ai exersat, dar nu faci niciun progres acolo unde nu ai exersat?

    De ce crezi că un orator simte anxietate în pofida faptului că are o voce plăcută și a scris un discurs bun, pe care îl știe pe de rost? Deoarece el nu este mulțumit doar să-și susțină discursul. El dorește și să fie lăudat de mulțime. El este antrenat să susțină un discurs, însă în ceea ce privește lauda sau critica, el nu a primit niciun antrenament. A auzit el de la cineva ce este lauda și ce este critica, care este natura lor, ce fel de laudă trebuie căutată și ce fel de critică trebuie evitată? Când a fost el antrenat cu privire la acestea? 

    De ce te surprinde că un om este superior altora în lucrurile pe care le-a învățat și că este la același nivel cu ceilalți în cele pe care nu le-a studiat? Precum un cântăreț la lăută, care știe să interpreteze, cântă bine, are un veșmânt frumos, însă cu toate acestea tremură atunci când intră pe scenă. Căci deși cunoaște alte lucruri, el nu știe ce este mulțimea și nici ce reprezintă strigătele sau batjocura acesteia. El nici măcar nu știe ce este această anxietate pe care o simte, dacă este ceva ce ține de el sau ține de altcineva, dacă este posibil să o potolească sau nu. Prin urmare, dacă oamenii îl laudă, el pleacă de pe scenă plin de el; iar dacă râd de el, bula lui de vanitate este spartă și se dezumflă.

    La fel este și în cazul nostru. Ce admirăm? Lucrurile externe. Pentru ce ne străduim? Pentru lucruri externe. Și cu toate acestea, nu înțelegem cum năvălesc peste noi fricile și anxietatea. Ce se poate întâmpla dacă considerăm că lucrurile care se îndreaptă către noi sunt rele? Nu ne putem elibera de frică, nu ne putem elibera de anxietate. Și cu toate acestea, ne rugăm “O, Doamne, cum mă pot elibera de anxietate?“ Nebunule, nu ai mâini? Nu le-a creat Zeul pentru tine? Stai și te rogi să nu-ți mai curgă mucii. Mai bine șterge-ți nasul și nu mai huli. Nu ți-a dat Zeul nimic să te ajute în cazul de față? Nu ți-a dat răbdare, spirit nobil, bărbăție? Când ai asemenea mâini puternice să te ajute, tu încă cauți pe cineva care să te șteargă la nas?

    Dar noi nu exersăm asemenea lucruri și nu ne îngrijim de ele. Arată-mi un om căruia îi pasă de cum face un lucru; care nu este interesat de rezultat, ci de cum își împlinește propria sa natură. Un om care atunci când merge, este atent la activitatea sa. Un om care atunci când plănuiește ceva, nu este interesat de ceea ce caută să obțină, ci de plan în sine. Nu unul care atunci când reușește, să spună euforic: “Ce bine am chibzuit! Nu ți-am spus, frate, că dacă gândim la un lucru, este cu neputință să nu se întâmple?“ Iar dacă eșuează, sărmanul om devine smerit și nu mai găsește nimic de spus cu privire la ce s-a întâmplat.

    Care dintre noi a consultat un oracol pentru a-și împlini adevărata sa natură? Care dintre noi a dormit într-un templu pentru asta? Cine? Dă-mi doar un nume, să pot vedea omul pe care îl caut de atâta vreme, omul care este cu adevărat nobil și pur. Arată-mi doar unul!

    De ce ne mirăm că, în timp ce suntem experimentați în ceea ce privește lucrurile materiale, în faptele noastre suntem josnici, lipsiți de decență, netrebnici, lași, neputincioși, cu desăvârșire neghiobi? Asta deoarece nu ne pasă de aceste lucruri și nici nu le exersăm în practică.

    Dacă ne-am fi temut, nu de moarte sau de exil, ci de frică, atunci am fi exersat cum să ne ferim de acele lucruri care ne par rele. În școală suntem volubili și vorbăreți, și dacă se ridică vreo întrebare referitoare la aceste lucruri, suntem capabili să o cercetăm amănunțit. Dar pune-ne la treabă în practică și vei vedea că suntem ruinați. Lasă o impresie deranjantă să ni se înfățișeze, și vei vedea pentru ce am studiat și pentru ce ne-am antrenat. Datorită lipsei noastre de antrenament, noi adăugăm spaime peste impresia inițială și ne imaginăm lucrurile mai grave decât sunt.

    Luați-mă pe mine de exemplu. De fiecare dată când călătoresc pe mare, când mă aplec și privesc în jos către abisul mării sau când privesc în jur și nu văd nicăieri pământ, îmi pierd controlul și încep să-mi imaginez că, în caz de naufragiu, voi înghiți toată apa aceea. Nici nu-mi trece prin cap că doar trei litri sunt îndeajuns. Ce mă tulbură? Marea? Nu. Opinia mea este cea care mă tulbură. La fel, când se întâmplă vreun cutremur, îmi imaginez că tot orașul o să îmi cadă în cap. Dar nu este o piatră mai mică de ajuns ca să mă omoare?

    Ce sunt lucrurile care se așează cu greutate asupra noastră și ne tulbură? Ce altceva decât opiniile noastre? Când un om este pe cale să plece și să lase în urmă pe cei din preajma sa, prietenii, locurile familiare și societatea cu care este obișnuit, ce apasă asupra sa? Propriile opinii! 

    Copiii încep să plângă de îndată ce dădaca lor îi părăsește, dar uită repede dacă le distragi atenția cu o prăjitură.

    “Ai vrea să fim și noi precum copiii?“

    Nicidecum! Căci nu prin prăjitură vreau eu să fiți influențați, ci prin opinii corecte.

    “Care sunt acelea?“

    Sunt cele pe care un om ar trebui să le studieze cât este ziua de lungă, fără a se lăsa distras de lucruri care nu îi aparțin; fără a fi distras de oamenii din jurul său, de locuri, de gymnasiumul său favorit, și nici măcar de propriul corp. El trebuie să-și amintească legea și să o păstreze în fața ochilor săi. Care este legea divină? Să păstrezi ceea ce este al tău și să nu revendici ce aparține altuia; să te folosești de ceea ce ai primit și să nu tânjești după ceva ce nu ți-a fost dat; dacă un lucru îți este luat, renunță la el repede și cu ușurință, și cu mulțumire pentru perioada în care ți-a fost permis să te folosești de el, fără să plângi după dădaca sau mămica ta.

    Contează ce anume îl face pe om să fie supus și dependent? Cu ce ești tu diferit de unul care plânge după o iubită, dacă ție ți se rupe inima după un amărât de gymnasium și după niște colonade, după tinerii tăi prieteni și altele asemenea?

    Un altul vine și se plânge că nu o să mai bea apă din izvorul lui Dirce. Nu este apa din apeductul Marcian la fel de bună precum cea a lui Dirce?

    “Nu, căci eu am fost obișnuit cu cealaltă.“

    Tot la fel o să te obișnuiești și cu aceasta. Și după ce te vei obișnui cu ea, o să te plângi și după asta, și vei încerca să scrii și tu precum Euripide, versuri în care să lauzi băile lui Nero și izvorul Marcian. Vezi cum se nasc tragediile, atunci când oameni stupizi sunt puși față în față cu viața de zi cu zi?

    “Dar când voi mai revedea Atena și Acropola?“

    Nefericitule, nu ești mulțumit de lucrurile care le vezi în fiecare zi? Poți oare să-ți îndrepți privirea către ceva mai bun și mai măreț decât soarele, luna, stelele, pământul sau marea? Și dacă îl înțelegi pe El, cel care administrează Întregul, și îl porți înăuntrul tău, de ce tânjești după niște pietre și după o stâncă frumoasă? Ce o să te faci când o să părăsești chiar soarele și luna? O să te tăvălești pe jos și o să plângi precum copiii? Ce cauți atunci în această școală? Ce ai auzit și ce ai învățat aici?

    De ce te semnezi ca fiind filosof, dacă ai spus adevărul în ce ai scris aici: “Am făcut unele introduceri și am citit pe Chrysippus, însă nici măcar n-am trecut pragul ușii filosofiei. Căci ce am eu în comun cu Socrate, care a trăit și a murit așa cum a făcut-o? Sau cu Diogene?“ Poți să-ți închipui pe vreunul dintre ei plângând și întristându-se că nu va întâlni pe cutare om, sau că nu va fi în Atena sau Corint, ci în Susa sau Ecbatana, dacă așa este să se întâmple? Poate să se plângă că rămâne, cel căruia îi este permis, oricând dorește, să părăsească banchetul și să nu se mai joace? Un om care stă și joacă doar câtă vreme este mulțumit, presupun că poate îndura un exil interminabil sau o condamnare la moarte.

    Nu ai vrea, mai degrabă, să fii înțărcat și, precum copiii, să treci pe mâncare solidă și să nu mai plângi după doica și după mămica ta? Aceste plânsete nu impresionează decât femei bătrâne. 

    “Dar prin plecarea mea le voi produce suferință.“

    Tu le vei produce suferință? Nu le vei aduce suferință; lucrul care vă produce suferință și ție și lor este opinia. Ce poți face? Alungă-ți opinia! Ele ar face bine să-și alunge opinia lor, altfel se vor îndurera din vina lor, nu a ta.

    Omule, fă un efort disperat, după cum se spune, către liniștea sufletească, către libertate, către noblețe. În sfârșit, ridică-ți capul precum un om eliberat din sclavie. Cu curaj, îndreaptă-ți privirea către Zeu și spune “De aici înainte fă cu mine după cum este voia Ta. Sunt una cu Tine, sunt al Tău. Nu mă voi feri de nimic din ceea ce te mulțumește pe Tine. Du-mă unde vrei. Îmbracă-mă în ce veșminte dorești. Este voința Ta să dețin funcții publice sau să rămân o persoană privată? Să trăiesc aici sau în exil? Să fiu bogat sau sărac? În fiecare din acestea voi depune mărturie pentru Tine în fața oamenilor. Voi arăta care este natura fiecărui lucru.“

    Nu, tu preferi să stai aici, în burta vacii, și aștepți pe mămica ta să-ți dea țâță. Ce s-ar fi ales de Hercule, dacă ar fi stat acasă? Ar fi fost un Euristeu, nu un Hercule. Câți prieteni și câți tovarăși și-a făcut Hercule în călătoriile sale prin lume? Însă niciunul nu i-a fost mai prieten decât Zeul însuși. De aceea oamenii îl considerau fiu al Zeului, și chiar era. Cu supunere față de Zeu, el a călătorit prin lume, curățând-o de rele și fărădelegi. 

    Tu nu ești Hercule să poți curăța răutatea altora, și nu ești nici Tezeu să poți curăța Attica de rele! Din tine, din gândurile tale alungă, nu pe Procust sau pe Sciron, ci tristețea, frica, dorința, invidia, bucuria de necazul altuia, avariția, lașitatea și lipsa de cumpătare. Însă nu este posibil să le alungi pe toate acestea, decât dacă îți întorci privirea către Zeu, către El să-ți îndrepți gândurile și să te conformezi poruncilor sale. Iar dacă vei dori altceva, cu suspine și tristețe vei fi nevoit să urmezi ce este mai puternic decât tine, întotdeauna căutând liniștea în afara ta și niciodată în stare să-ți găsești pacea; căci cauți liniștea acolo unde nu este de găsit, în loc să o cauți acolo unde este locul ei.

XV. Despre cei care persistă cu încăpățânare în ceea ce au hotărât

By

On 05/04/2021

In Cartea a II-a

    Când unele persoane aud pentru prima oară aceste principii: că omul trebuie să fie statornic și că voința este liberă prin natura sa și nu poate fi constrânsă, în timp ce toate celelalte lucruri, fiind subordonate altora, sunt supuse piedicilor și constrângerilor; ei presupun că trebuie să stăruiască în fiecare hotărâre pe care au luat-o, fără să se abată de la ea. Însă, în primul rând, hotărârea pe care ai luat-o trebuie să fie corectă. 

    Și eu doresc un corp puternic, însă acea putere care există într-un corp sănătos, de atlet. Dacă îmi este evident că tu prezinți acea putere specifică unui om înverșunat și că te mândrești cu ea, îți voi spune “Omule, caută un medic. Aceasta nu este putere, ci slăbiciune.“

    Să vă prezint un alt mod în care aceste principii sunt înțelese greșit de către unii. Un prieten al meu s-a hotărât, fără un motiv întemeiat, să se sinucidă prin înfometare. Am auzit de asta când era deja în a treia zi de când nu mai mânca, și am mers să-l întreb ce s-a întâmplat.

    “Am luat o hotărâre“, mi-a răspuns el.

    Totuși spune-mi ce te-a convins să hotărăști asta? Căci dacă ai hotărât corect, vom sta aici lângă tine și te vom ajuta să părăsești viața aceasta. Însă dacă ai luat o hotărâre irațională, renunță la ea.

    “Dar trebuie să stăruim în hotărârile pe care le luăm.“

    Ce faci, omule? Nu trebuie să stăruim în toate hotărârile, doar în cele corecte. Dacă ești convins că acuma este noapte, nu-ți schimba părerea, chiar dacă asta ți se pare potrivit, ci insistă în continuare că “trebuie să stăruim în hotărârile luate.“

    Nu începi prin a construi o fundație? Întâi trebuie să cercetezi dacă o hotărâre este corectă sau greșită, și abia apoi să adaugi peste ea fermitate și statornicie. Dacă tu construiești o fundație putredă și sfărâmicioasă, nu o să ți se dărâme sărmana ta casă? Cu atât mai repede se va dărâma, dacă materialele pe care le așezi peste fundație sunt dintre cele mai solide.

    Fără un motiv întemeiat, vrei să iei dintre noi un om care ne este prieten și tovarăș. Vrei să lipsești cetatea, atât cea universală, cât și cea locală, de un cetățean al ei. Ca să-ți justifici crima și uciderea unui om care nu a făcut nimic rău, tu spui că este necesar să stărui în hotărârile luate. Și dacă ți-ar fi trecut prin cap să mă omori pe mine, ar fi fost necesar să stărui în hotărârea luată?

    Cu mare dificultate, am reușit să conving acel om să se răzgândească. Însă, în zilele noastre este cu neputință să convingi unii oameni. Așa am învățat ceva ce nu știam înainte și anume înțelesul proverbului care spune că nu poți schimba sau convinge un nebun. Sper doar să nu am niciodată un nebun înțelept ca prieten, căci nimic nu este mai dificil decât asta.

    “Am luat o hotărâre.“ Asta spune și un nebun, și cu cât este mai de neclintit într-o hotărâre greșită, cu atât mai mult spânz necesită.

    Un om bolnav, ar chema medicul și i-ar spune “Sunt bolnav, stăpâne, ajută-mă! Spune ce trebuie să fac, datoria mea este să te ascult.“ La fel și tu ar trebui să spui “Nu știu ce ar trebui să fac, dar am venit să învăț.“ În schimb, tu spui “Vorbește-mi despre alte lucruri, nu despre ăsta; despre ăsta am hotărât eu deja.“ Ce alte lucruri? Ce poate fi mai important sau mai folositor pentru tine decât să înțelegi că nu este de ajuns să iei o hotărâre și să fii de neclintit în ea? O asemenea încăpățânare ține de nebunie, nu de sănătate!

    “Prefer să mor, dacă mă împingi la asta!“

    Stai așa, omule! Ce s-a întâmplat?

    “Am luat o hotărâre.“

    Înseamnă că sunt norocos că nu ai hotărât să mă omori pe mine.

    “Nu primesc plată!“, spune altul. De ce? “Așa am hotărât.“ Stai liniștit, cu același avânt cu care acuma refuzi să primești bani, nimic nu te poate împiedica în viitor să ceri bani și să spui că așa ai hotărât. La fel cum într-un corp bolnăvicios, umorile înclină câteodată într-o parte, apoi în alta; și un suflet bolnăvicios, nu știi în ce direcție se va înclina. Însă când această înclinare într-o parte și alta este susținută și de avânt, atunci răul este fără de leac.

XIV. Către Naso

By

On 29/03/2021

In Cartea a II-a

    Când un roman venise împreună cu fiul său să urmărească o lecție, Epictet a spus “Aceasta este metoda mea de a preda“ și a întrerupt brusc lecția. La insistențele romanului de a continua lecția, Epictet a răspuns că orice meșteșug, atunci când este predat, este obositor pentru cei care nu-l cunosc și nu sunt familiarizați cu el. Desigur că produsele finite ale acelui meșteșug își demonstrează utilitatea pentru care au fost create. Multe dintre ele au farmecul și atracția lor.

    Deși nu este nicio plăcere să fii prezent și să urmărești procesul prin care un cizmar învață meșteșugul său, pantoful este folositor și nu este neplăcut la vedere. La fel, și procesul prin care un tâmplar învață meseria sa, este obositor pentru cel care se întâmplă să fie prezent și nu este familiar cu aceasta, însă munca tâmplarului este cea care arată utilitatea acestui meșteșug. Acestea le vei observa cel mai pronunțat în cazul muzicii, căci dacă te vei nimeri atunci când este predată, vei găsi acest proces ca fiind foarte neplăcut; însă rezultatele acestei munci sunt plăcute și fermecătoare chiar și pentru cineva care nu știe nimic despre muzică.

    La fel, în filosofie înțelegem munca unui filosof ca fiind ceva de genul acesta: el trebuie să își aducă dorința sănătoasă în acord cu evenimentele, în așa fel încât nimic din ceea ce se întâmplă să se întâmple contrar dorinței sale și să nu-și dorească să se întâmple lucruri care nu se vor întâmpla. Drept consecință, cei care și-au rânduit astfel viața nu eșuează în a dobândi cele dorite și nu cad în cele pe care doresc să le evite. Își trăiesc viața la adăpost de suferință, de frică și de tulburare, păstrând cu ceilalți relații înnăscute și relații dobândite ca fiu, tată, frate, cetățean, soț, soție, vecin, tovarăș de drum, stăpân sau supus. Astfel descriem munca unui filosof. Rămâne să cercetăm cum poate fi realizat acest lucru.

    Observăm că tâmplarul devine tâmplar învățând anumite lucruri. La fel, cârmaciul devine cârmaci învățând anumite lucruri. Putem oare să tragem concluzia că și în filosofie, nu este de ajuns să-ți dorești să devii bun, ci este necesar să și înveți anumite lucruri? Așadar, trebuie să cercetăm care sunt aceste lucruri.

    Filosofii spun că primul lucru care trebuie să-l învățăm este că există un Zeu care are grijă de toate și că nu putem să ascundem de El nicio faptă, nici măcar intențiile și gândurile noastre. Mai departe trebuie să învățăm care este natura zeilor. După cum este natura lor, cel care vrea să-i mulțumească și să li se supună, trebuie să încerce, atât cât îi stă în putere, să fie asemenea lor. Dacă Zeul este demn de încredere, și el trebuie să fie de încredere; dacă este liber, și el trebuie să fie liber; dacă este binefăcător, și el trebuie să fie binefăcător; dacă este mărinimos, și el trebuie să fie mărinimos. Fiecare faptă și vorbă a sa trebuie să fie consistentă cu acest ideal, de a imita Zeul.

    “Cu ce ar trebui să începem?“

    Dacă te apuci de asta, în primul rând trebuie să înțelegi numele lucrurilor. 

    “Vrei să spui că acuma nu înțeleg numele lucrurilor?“

    Nu le înțelegi.

    “Atunci cum de le folosesc?“

    Le folosești așa cum un analfabet se folosește de cuvinte scrise sau cum animalele se folosesc de impresii. Să folosești este un lucru, iar să înțelegi este altceva. Dacă crezi că le înțelegi, haide să luăm orice nume și să vedem dacă îl înțelegem.

    “Dar este un lucru jignitor să supui unei asemenea examinări un om bătrân, veteran din trei campanii militare.“

    Sunt de acord cu tine. Căci ai venit la mine ca un om căruia nu-i lipsește nimic. Și cine și-ar putea imagina că ar fi ceva care să-ți lipsească? Ești bogat, probabil că ai soție și copii, ai mulți sclavi, însuși împăratul te cunoaște, ai mulți prieteni în Roma, îți îndeplinești obligațiile adecvate cuiva de rangul tău și știi să răsplătești binele cu bine și răul cu rău. Ce îți poate lipsi?

    Dacă îți voi arăta că îți lipsește lucrul cel mai important pentru fericire, fără de care aceasta nu ar fi posibilă, și că, până acuma, te-ai ocupat cu orice altceva decât cu ce ar fi trebuit să te ocupi și, pe deasupra de toate acestea, că nu cunoști nici care este natura Zeului și nici natura omului și nu cunoști ceea ce este binele și răul; deși în alte domenii ai fi răbdat să ți se aducă în discuție ignoranța, nu poți avea răbdare cu mine când îți spun că nu te cunoști pe tine însuți. Cum ai putea să te supui acestei examinări și să suporți întrebările mele? Nu poți răbda și ne părăsești ofensat.

    Cu toate acestea ce rău ți-am făcut eu? Doar dacă oglinda face rău unui om urât, arătându-i cum este. Doar dacă doctorul insultă bolnavul atunci când îi spune “Omule, deși tu consideri că nu ai nimic, ești bolnav. Nu mânca nimic astăzi și bea apă.“ Nimeni nu-i răspunde doctorului “Ce insolență supărătoare!“ Însă dacă îi spui unui om “Dorințele tale sunt bolnave, aversiunile tale sunt nedemne, intențiile tale sunt lipsite de consistență, impulsurile tale nu sunt în armonie cu natura, opiniile tale sunt pripite și false“, el va pleca de îndată, susținând că este jignit.

    Situația noastră poate fi comparată cu a oamenilor care merg la iarmaroc. Acolo sunt scoase la vânzare animale domestice și cei mai mulți oameni vin să vândă sau să cumpere. Puțini sunt cei care vin să vadă târgul, să se informeze cum se desfășoară acesta, de ce se strâng oamenii laolaltă, cine a stabilit asta și cu ce scop. La fel este și în acest iarmaroc mai mare: unii, precum vitele, nu se preocupă de nimic altceva decât de nutrețul lor. Pentru voi toți care vă preocupați de proprietăți, pământuri, sclavi și funcții publice, acestea nu reprezintă altceva decât nutreț. Însă printre cei prezenți la acest iarmaroc sunt câțiva care doresc să se informeze și să descopere ce este lumea și cine o guvernează. Nu o guvernează nimeni? Cum ar fi posibil? O cetate sau o gospodărie nu ar putea, nici măcar pentru o scurtă durată de timp, să existe fără cineva care să o guverneze și să se îngrijească de ea. Iar un sistem atât de mare și de minunat, poate fi așa de bine rânduit din întâmplare? Trebuie să-l administreze cineva. Dar ce fel de administrator este și cum guvernează El? Și cine suntem noi, care am fost creați de El? Cu ce scop ne-am născut? Avem noi o conexiune și o relație cu El, sau nu? Asemenea întrebări își pun acei câțiva oameni. Iar apoi se dedică unui singur lucru: să cerceteze această lume înainte de a o părăsi. Ce urmează? Sunt luați în derâdere de către mulțime, la fel cum cei care vin să facă negoț râd de cei care vin la iarmaroc doar ca să privească. Dacă animalele ar poseda înțelegere, ar râde la rândul lor de cei care nu admiră nimic altceva decât nutrețul.

XIII. Despre neliniște

By

On 22/03/2021

In Cartea a II-a

    Când văd un om neliniștit, mă întreb ce dorește acel om. Dacă nu dorește ceva ce nu este în puterea sa, ce motiv ar putea avea să fie neliniștit?

    Din acest motiv, un cântăreț nu este neliniștit când cântă de unul singur. Însă de îndată ce intră pe scenă, el este cuprins de neliniște, chiar dacă are o voce plăcută și cântă bine la lăută. Aceasta deoarece el nu vrea numai să cânte bine, ci și să câștige aplauzele publicului, iar asta nu este în puterea sa. Acolo unde deține cunoaștere, el are încredere în sine. Dacă îi pui în față o persoană nepricepută, nu-i va acorda nicio atenție. Însă acolo unde nu deține cunoaștere, va fi neliniștit.

    La ce anume mă refer? El nu știe nici ce este mulțimea, nici ce reprezintă admirația acesteia. El a învățat să atingă o notă joasă sau una înaltă, însă nu cunoaște și nici nu a studiat ce este admirația mulțimii și care este valoarea acesteia. Astfel, el este obligat să tremure și să devină palid.

    Când văd un om în această condiție, nu pot să spun despre el ca este un cântăreț prost. Însă pot să spun multe alte lucruri despre el. În primul rând, îl numesc un străin și spun despre el următoarele: “Acest om nu știe pe ce lume se află. Deși se află printre noi de mult timp, el ignoră legile și obiceiurile cetății, nu știe ce îi este permis și ce nu îi este permis. Și nici nu a consultat vreun avocat care să-i explice legile.“

    Niciun om nu scrie un testament, fără a ști sub ce formă trebuie scris sau fără a angaja pe cineva care cunoaște acest lucru; niciun om nu semnează cu ușurință un contract sau o garanție scrisă. Dar nimeni nu apelează la un avocat atunci când se folosește de dorință sau aversiune, de impuls sau intenție sau țel. La ce mă refer când spun că nu apelează la un avocat? Nu știe că dorește ceva ce nu-i este dat lui, nu știe că vrea să evite ceva ce este inevitabil; nu cunoaște ceea ce îi aparține și ceea ce nu-i aparține. Dacă le-ar cunoaște, nu s-ar mai simți niciodată împiedicat sau constrâns sau neliniștit. 

    “Cum așa?“

    Se teme cineva de lucruri care nu sunt rele?

    “Nu.“

    Dar de lucruri care sunt rele, dar este în puterea sa să le evite?

    “Desigur că nu.“

    În acest caz, dacă nici unul din lucrurile independente de voință nu este bun sau rău și toate lucrurile care depind de voință sunt în puterea noastră și nu ne pot fi dăruite de către altcineva și nici nu ni le poate lua nimeni, unde mai rămâne loc pentru neliniște? Cu toate acestea, când este vorba de sărmanul nostru corp, de măruntele noastre proprietăți sau de voința împăratului, noi suntem neliniștiți. Însă nu suntem deloc neliniștiți cu privire la cele interioare. 

    Suntem neliniștiți la gândul că vom forma o opinie greșită? Nu, căci asta depinde de noi. Suntem neliniștiți că vom avea impulsuri contrare naturii? Nu, nici asta. Așa precum un doctor, judecând după culoarea feței, spune că splina unui om este afectată, iar la altul că ficatul este afectat; la fel și tu, când vei vedea un om palid, să spui “acest om nu este bine, dorințele și aversiunile lui sunt afectate, este bolnav.“ Căci nimic altceva nu schimbă culoarea feței sau nu provoacă tremurat și clănțănit de dinți sau nu îl face pe om “să i se înmoaie genunchii și să se mute de pe un picior pe celălalt.“

    Acesta este motivul pentru care, atunci când Zenon urma să se întâlnească cu Antigonus, el nu era neliniștit. Asta deoarece Antigonus nu avea nicio putere asupra lucrurilor pe care Zenon le admira, și lui Zenon nu îi păsa de lucrurile asupra cărora avea putere Antigonus. Însă Antigonus era neliniștit atunci când urma să-l întâlnească pe Zenon, deoarece dorea ca acesta să îl placă, iar asta nu era un lucru care să fie în puterea sa. Pe de altă parte, Zenon nu dorea ca Antigonus să-l placă, deoarece niciun om care este iscusit într-un meșteșug nu caută să-i facă pe plac unuia care este nepriceput în acel meșteșug.

    Să fiu nerăbdător să-ți fac pe plac? De ce aș vrea asta? Cunoști tu măsura cu care un om îl judecă pe celălalt? Ai studiat tu ce este un om bun și ce este un om rău și cum un om devine unul sau celălalt? Dacă da, de ce nu ești tu însuți bun?

    “Cum adică, nu sunt bun?“

    Deoarece un om bun nu se vaită, nu suspină și nu se plânge, un om bun nu devine palid și nu tremură gândindu-se cum va fi primit de către altcineva și dacă va fi ascultat de acela. Sclavule, te va primi așa cum va vrea! Ce îți pasă ție de ceea ce aparține altuia? Nu este vina sa dacă te primește cu ostilitate?

    “Ba da.“

    Este posibil ca greșeala să fie a unui om și răul care derivă din aceasta să fie al altuia?

    “Nu.“

    Atunci de ce îți provoacă neliniște lucruri care aparțin altuia? 

    “Nu-i asta. Sunt neliniștit deoarece nu știu cum să vorbesc cu el.“

    Nu poți vorbi cu el după cum dorești?

    “Îmi este teamă că îmi voi pierde stăpânirea de sine.“

    Dacă trebuie să scrii numele lui Dion, te temi că îți poți pierde stăpânirea de sine?

    “Desigur că nu.“

    De ce? Este deoarece ai exersat scrisul?

    “Desigur.“

    Și dacă trebuie să citești, nu este la fel? De ce oare? Deoarece orice meșteșug îi acordă o anume putere și încredere în sine celui care-l stăpânește. Oare nu ai exersat și vorbitul? Ce altceva ai studiat în școală? Ai studiat silogisme și argumente care implică premise variabile. De ce ai studiat acestea? Nu ca să poți vorbi cu iscusință? Prin iscusință mă refer să vorbești atunci când este cazul, cu prudență și cu inteligență, fără să greșești și fără să te împiedici, și pe lângă toate acestea, cu încredere în tine. Ești neliniștit atunci când tu ești călare și urmează să te confrunți cu om pedestru, pe o câmpie întinsă și, spre deosebire de adversarul tău, având și avantajul faptului că ai exersat asta?

    “În acel caz, nu. Dar persoana cu care urmează să vorbesc poate da ordin să fiu ucis.“

    Sărmane om, spune adevărul și nu te mai lăuda și nu mai pretinde că ești filosof. Recunoaște care îți sunt stăpânii. Atâta timp cât îi vei lăsa să te stăpânească prin intermediul corpului tău, va trebui să urmezi pe oricine este mai puternic decât tine.   

    Socrate a exersat vorbitul cu un motiv, iar asta s-a văzut din modul în care a vorbit cu tiranii și cu judecătorii săi și cum a vorbit când era în închisoare. Și Diogene a exersat vorbitul, el care a vorbit cum a făcut-o cu Alexandru, cu pirații sau cu cel care l-a cumpărat. Ei practicau cu încredere în sine lucrurile pe care le-au exersat. Tu, întoarce-te la treburile tale și nu le abandona. Du-te în colțul tău și țese silogisme și propune-le altora. Nu este în tine omul care să guverneze o cetate!

XII. Despre arta dialogului

By

On 15/03/2021

In Cartea a II-a

    Filosofii noștri au arătat cu exactitate care sunt lucrurile pe care un om trebuie să le cunoască pentru a fi capabil să poarte un dialog. În practică, însă, nu știm să ne folosim de ceea ce am învățat. Dă-i oricăruia dintre noi un profan cu care să discute și nu va ști cum să se descurce cu el. Îl va mișca pe acel om puțin, însă îndată ce acesta va răspunde pe lângă subiect, nu va mai ști cum să procedeze cu el. Îl va jigni și va râde de el, spunând “Este un ignorant, nu poți să faci nimic cu el.“

    O călăuză, dacă găsește un om pierdut, îl întoarce pe drumul cel bun, nu râde de el, nu îl jignește și apoi îl lasă acolo. La fel și tu, arată-i omului adevărul și vei vedea că îl va urma. Însă atâta vreme cât tu nu-i arăți adevărul, nu râde de el, ci mai degrabă recunoaște-ți propria neputință.

    Cum proceda Socrate? El obliga interlocutorul să-i fie martor și nu avea nevoie de niciun alt martor. Astfel, el putea spune “Nu am nevoie de un alt martor, sunt mulțumit cu mărturia interlocutorului meu și nu cer opinia altora, doar a celui cu care discut.“ Căci el obișnuia să arate concluziile care rezultă din concepte atât de clar, încât orice om putea realiza contradicția în care se află și să o abandoneze. 

    “Oare un om se bucură când este invidios?“

    “În niciun caz, mai degrabă simte durere.“

    Astfel, evidențiind contradicția, îl stârnește pe interlocutor. 

    “Atunci invidia este o durere care o simți datorită unor lucruri rele. Dar cum poate fi un  om invidios pe lucruri rele?“ Așa își convinge interlocutorul să afirme că invidia este o durere datorată unor lucruri bune. 

    “Ei bine, poate un om să fie invidios pe lucruri care nu contează pentru el?“

    “Bineînţeles că nu!“

    Astfel, Socrate prezintă conceptul clar și în întregime și își vede de drumul său. Nu îi cere interlocutorului să definească invidia pentru ca apoi să-l certe că nu a definit-o bine, deoarece termenii pe care acesta i-a folosit nu corespund cu subiectul definit. Termenii tehnici la care noi nu putem renunța, sunt obositori și greu de urmărit pentru un om obișnuit. Nu putem folosi asemenea termeni pentru a stârni atenția omului obișnuit, astfel încât acesta, urmându-și propriile sale impresii, să poată accepta sau respinge un argument. Prin urmare, cei dintre noi care suntem prudenți din fire renunțăm la asta când devenim conștienți de neputința noastră. Dar cei mai mulți, care intră pripiți în asemenea discuții, se zăpăcesc singuri și îi zăpăcesc și pe interlocutorii lor; apoi părăsesc discuția după ce au jignit și au fost jigniți.

    Principala calitate caracteristică a lui Socrate era că nu se enerva niciodată când purta un dialog cu cineva, niciodată nu jignea sau nu-și insulta interlocutorul. El era răbdător cu cei care-l jigneau și punea capăt certurilor. Dacă vrei să știi cât de priceput era la asta, citește Banchetul lui Xenofon și vei vedea câte conflicte a oprit. Este limpede că și poeții au un motiv bine întemeiat să laude această calitate, când spun “Cu ușurință și dibăcie, el rezolva mari conflicte.“

    Ei bine, aceasta nu este o treabă ușoară în zilele noastre, mai ales în Roma. Cine se ocupă de ea nu poate să o facă ascuns într-un colț. Trebuie să meargă direct la cineva cu o avere considerabilă sau de rang înalt și să-l întrebe:

    “Poți să-mi spui, domnule, cărui om îi lași în grijă caii?“

    “Desigur.“

    “Îi lași în grija unei persoane alese la întâmplare sau a uneia care nu se pricepe la cai?“

    “Bineînțeles că nu.“

    “Mai departe, cărei persoane îi lași în grijă aurul și argintul și veșmintele tale?“

    “Nici acelea nu le las în grija unei persoane alese la întâmplare.“

    “Dar corpul? Te-ai gândit dacă este cazul să-l încredințezi cuiva în grijă?“

    “Desigur.“

    “Iar acea persoană mă gândesc că este pricepută în gimnastică sau medicină. Nu-i așa?“

    “Fără îndoială.“

    “Sunt acestea cele mai bune lucruri care le deții sau ai și altceva care este mai bun decât toate acestea?“

    “La ce anume te referi?“

    “Mă refer la acel lucru care se folosește de toate acestea, care le examinează pe fiecare și ia decizii cu privire la ele.“

    “Te referi la suflet?“

    “Ai dreptate, despre el vorbeam.“

    “Da, cred că sufletul este un lucru mult mai bun decât toate celelalte lucruri care le posed.“

    “În acest caz, poți să-mi spui cum te îngrijești de el? Căci este puțin probabil ca cineva atât de înțelept ca tine și cu o asemenea reputație în stat, să permită cu ușurință și cu nepăsare ca cea mai de preț posesiune a sa să fie neglijată și să se piardă.“

    “Desigur că nu.“

    “Ei bine? Ai grijă de el tu însuți? Te-a învățat cineva cum să o faci sau ai descoperit singur?“

    În acest moment ești în pericol, deoarece la început va spune: “Cine te crezi tu, omule, să mă întrebi așa ceva?“ Iar mai departe, dacă insiști să-l deranjezi în continuare, va ridica mâna la tine și te va lovi. 

    Eu însumi eram pasionat de asemenea preocupări în trecut, până când am pățit-o pe pielea mea.

Page 3 of 5

Previous

Next

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén