Tag: Philosophia

XIV. Către Naso

On 29/03/2021

Când un roman venise împreună cu fiul său să urmărească o lecție, Epictet a spus “Aceasta este metoda mea de a preda“ și a întrerupt brusc lecția. La insistențele romanului de a continua lecția, Epictet a răspuns că orice meșteșug, atunci când este predat, este obositor pentru cei care nu-l cunosc și nu sunt familiarizați cu el. Desigur că produsele finite ale acelui meșteșug își demonstrează utilitatea pentru care au fost create. Multe dintre ele au farmecul și atracția lor.

Deși nu este nicio plăcere să fii prezent și să urmărești procesul prin care un cizmar învață meșteșugul său, pantoful este folositor și nu este neplăcut la vedere. La fel, și procesul prin care un tâmplar învață meseria sa, este obositor pentru cel care se întâmplă să fie prezent și nu este familiar cu aceasta, însă munca tâmplarului este cea care arată utilitatea acestui meșteșug. Acestea le vei observa cel mai pronunțat în cazul muzicii, căci dacă te vei nimeri atunci când este predată, vei găsi acest proces ca fiind foarte neplăcut; însă rezultatele acestei munci sunt plăcute și fermecătoare chiar și pentru cineva care nu știe nimic despre muzică.

La fel, în filosofie înțelegem munca unui filosof ca fiind ceva de genul acesta: el trebuie să își aducă dorința sănătoasă în acord cu evenimentele, în așa fel încât nimic din ceea ce se întâmplă să se întâmple contrar dorinței sale și să nu-și dorească să se întâmple lucruri care nu se vor întâmpla. Drept consecință, cei care și-au rânduit astfel viața nu eșuează în a dobândi cele dorite și nu cad în cele pe care doresc să le evite. Își trăiesc viața la adăpost de suferință, de frică și de tulburare, păstrând cu ceilalți relații înnăscute și relații dobândite ca fiu, tată, frate, cetățean, soț, soție, vecin, tovarăș de drum, stăpân sau supus. Astfel descriem munca unui filosof. Rămâne să cercetăm cum poate fi realizat acest lucru.

Observăm că tâmplarul devine tâmplar învățând anumite lucruri. La fel, cârmaciul devine cârmaci învățând anumite lucruri. Putem oare să tragem concluzia că și în filosofie, nu este de ajuns să-ți dorești să devii bun, ci este necesar să și înveți anumite lucruri? Așadar, trebuie să cercetăm care sunt aceste lucruri.

Filosofii spun că primul lucru care trebuie să-l învățăm este că există un Zeu care are grijă de toate și că nu putem să ascundem de El nicio faptă, nici măcar intențiile și gândurile noastre. Mai departe trebuie să învățăm care este natura zeilor. După cum este natura lor, cel care vrea să-i mulțumească și să li se supună, trebuie să încerce, atât cât îi stă în putere, să fie asemenea lor. Dacă Zeul este demn de încredere, și el trebuie să fie de încredere; dacă este liber, și el trebuie să fie liber; dacă este binefăcător, și el trebuie să fie binefăcător; dacă este mărinimos, și el trebuie să fie mărinimos. Fiecare faptă și vorbă a sa trebuie să fie consistentă cu acest ideal, de a imita Zeul.

“Cu ce ar trebui să începem?“

Dacă te apuci de asta, în primul rând trebuie să înțelegi numele lucrurilor.

“Vrei să spui că acuma nu înțeleg numele lucrurilor?“

Nu le înțelegi.

“Atunci cum de le folosesc?“

Le folosești așa cum un analfabet se folosește de cuvinte scrise sau cum animalele se folosesc de impresii. Să folosești este un lucru, iar să înțelegi este altceva. Dacă crezi că le înțelegi, haide să luăm orice nume și să vedem dacă îl înțelegem.

“Dar este un lucru jignitor să supui unei asemenea examinări un om bătrân, veteran din trei campanii militare.“

Sunt de acord cu tine. Căci ai venit la mine ca un om căruia nu-i lipsește nimic. Și cine și-ar putea imagina că ar fi ceva care să-ți lipsească? Ești bogat, probabil că ai soție și copii, ai mulți sclavi, însuși împăratul te cunoaște, ai mulți prieteni în Roma, îți îndeplinești obligațiile adecvate cuiva de rangul tău și știi să răsplătești binele cu bine și răul cu rău. Ce îți poate lipsi?

Dacă îți voi arăta că îți lipsește lucrul cel mai important pentru fericire, fără de care aceasta nu ar fi posibilă, și că, până acuma, te-ai ocupat cu orice altceva decât cu ce ar fi trebuit să te ocupi și, pe deasupra de toate acestea, că nu cunoști nici care este natura Zeului și nici natura omului și nu cunoști ceea ce este binele și răul; deși în alte domenii ai fi răbdat să ți se aducă în discuție ignoranța, nu poți avea răbdare cu mine când îți spun că nu te cunoști pe tine însuți. Cum ai putea să te supui acestei examinări și să suporți întrebările mele? Nu poți răbda și ne părăsești ofensat.

Cu toate acestea ce rău ți-am făcut eu? Doar dacă oglinda face rău unui om urât, arătându-i cum este. Doar dacă doctorul insultă bolnavul atunci când îi spune “Omule, deși tu consideri că nu ai nimic, ești bolnav. Nu mânca nimic astăzi și bea apă.“ Nimeni nu-i răspunde doctorului “Ce insolență supărătoare!“ Însă dacă îi spui unui om “Dorințele tale sunt bolnave, aversiunile tale sunt nedemne, intențiile tale sunt lipsite de consistență, impulsurile tale nu sunt în armonie cu natura, opiniile tale sunt pripite și false“, el va pleca de îndată, susținând că este jignit.

Situația noastră poate fi comparată cu a oamenilor care merg la iarmaroc. Acolo sunt scoase la vânzare animale domestice și cei mai mulți oameni vin să vândă sau să cumpere. Puțini sunt cei care vin să vadă târgul, să se informeze cum se desfășoară acesta, de ce se strâng oamenii laolaltă, cine a stabilit asta și cu ce scop. La fel este și în acest iarmaroc mai mare: unii, precum vitele, nu se preocupă de nimic altceva decât de nutrețul lor. Pentru voi toți care vă preocupați de proprietăți, pământuri, sclavi și funcții publice, acestea nu reprezintă altceva decât nutreț. Însă printre cei prezenți la acest iarmaroc sunt câțiva care doresc să se informeze și să descopere ce este lumea și cine o guvernează. Nu o guvernează nimeni? Cum ar fi posibil? O cetate sau o gospodărie nu ar putea, nici măcar pentru o scurtă durată de timp, să existe fără cineva care să o guverneze și să se îngrijească de ea. Iar un sistem atât de mare și de minunat, poate fi așa de bine rânduit din întâmplare? Trebuie să-l administreze cineva. Dar ce fel de administrator este și cum guvernează El? Și cine suntem noi, care am fost creați de El? Cu ce scop ne-am născut? Avem noi o conexiune și o relație cu El, sau nu? Asemenea întrebări își pun acei câțiva oameni. Iar apoi se dedică unui singur lucru: să cerceteze această lume înainte de a o părăsi. Ce urmează? Sunt luați în derâdere de către mulțime, la fel cum cei care vin să facă negoț râd de cei care vin la iarmaroc doar ca să privească. Dacă animalele ar poseda înțelegere, ar râde la rândul lor de cei care nu admiră nimic altceva decât nutrețul.

XI. De unde începe filosofia

By Cristian Martin

On 08/03/2021

In Cartea a II-a

Pentru cei care intră pe ușa din față și o abordează în mod corect, filosofia începe prin conștientizarea propriei slăbiciuni și a lipsei de putere în ceea ce privește lucrurile necesare.

Venim în această lume fără a avea o concepție înnăscută în ceea ce privește triunghiul dreptunghic sau diezul și bemolul. Învățăm ce înseamnă acestea printr-un proces de instruire sistematică. Din acest motiv, cei care nu cunosc aceste concepte nici nu cred că le-ar cunoaște.

Însă, pe de altă parte, venim pe lume cu concepții înnăscute despre bine și rău, frumusețe și urâțenie, decență și indecență, fericire și nefericire, onoare și dezonoare, dreptate și nedreptate. Astfel, noi folosim aceste nume și încercăm să potrivim principiile generale la cazuri particulare și spunem despre cineva că a procedat bine sau rău, că a făcut ceea ce era necesar sau nu, că este fericit sau nefericit, că este drept sau nedrept. Care dintre noi nu folosește aceste nume? Care dintre noi se abține să le folosească până nu este învățat despre ele, precum omul care nu are cunoștințe despre geometrie sau muzică se abține să folosească termenii specifici din acestea? Facem asta deoarece am venit pe lume cu unele cunoștințe în acest domeniu, iar la aceste cunoștințe am adăugat propriile noastre opinii.

“Vrei să spui că eu nu știu ce este frumos și ce este urât? Că nu am idee de asta?“

Ba da, ai.

“Că nu pot să aplic această idee la cazuri particulare?“

Faci și asta.

“Că nu o aplic corect?“

Aceasta este întrebarea, și aici intervin opiniile. Căci, pornind de la principii general admise, oamenii le aplică greșit la cazuri particulare. Acesta este motivul disputelor dintre ei. Dacă ar poseda puterea de a le aplica corect, ce i-ar mai împiedica să fie perfecți?

Tu crezi că aplici corect principiile generale la cazuri particulare. Spune-mi cum ajungi să le potrivești?

“După cum mi se pare mie.“

Dar altuia poate să i se pară altfel, și el crede că aplică corect principiile. Nu-i așa?

“Da, așa crede.“

Este posibil ca amândoi să aplicați corect principiile asupra unui lucru și aveți opinii contrare cu privire la acesta?

“Nu este posibil.“

Poți să ne îndrepți către o modalitate mai bună de a folosi principiile generale decât acest “mi se pare“? Oare un nebun face altceva decât ce i se pare lui corect? Este acest criteriu suficient?

“Nu este.“

Haide atunci să căutăm un criteriu superior părerii. Dar unde să-l căutăm?

Vezi tu, așa începe filosofia, prin descoperirea conflictelor dintre oameni, prin încercarea de a descoperi cauza acestor conflicte, prin condamnarea părerii ca fiind un standard în care nu te poți încrede și prin cercetarea lucrurilor care par pentru a vedea dacă sunt adevărate, și prin căutarea unui standard, precum au fost descoperite balanța pentru a cerceta greutatea sau nivela pentru a cerceta dacă lucrurile sunt drepte sau strâmbe. Acesta este începutul filosofiei.

Sunt toate părerile oamenilor corecte? Nu este posibil de vreme ce contrariile nu pot fi ambele corecte. Atunci poate că părerile noastre sunt corecte. Dar de ce ale noastre și nu cele ale sirienilor sau egiptenilor? Și de ce nu doar părerea mea sau a altui om? De ce oare?

Ceea ce pare unui om nu este îndeajuns pentru a determina ceea ce este. Nici în cazul greutăților sau măsurilor nu ne mulțumim cu aparența, ci avem un standard pentru a le determina pe fiecare. Nu există aici niciun standard dincolo de ceea ce pare? Este posibil ca lucrurile cele mai necesare pentru oameni să fie nedeterminabile și imposibil de descoperit?

Este evident că există un standard. Atunci de ce să nu-l căutăm și să îl descoperim? Și odată ce l-am descoperit să îl folosim fără să ne abatem de la el, nici măcar să nu mai întindem un deget fără el. Eu cred că această descoperire ar vindeca de nebunie pe aceia care folosesc propria părere ca unic standard. Ea ne-ar permite de aici înainte să pornim de la principii cunoscute și clar definite și să aplicăm principiile generale la cazuri specifice într-un mod clar și stabil.

Care este subiectul care urmează a fi cercetat?

“Plăcerea.“

Pune-l în balanță și judecă-l după regulă. Ar trebui ca binele să fie ceva care inspiră încredere și în care te poți baza?

“Ar trebui.“

Este potrivit să ai încredere în ceva nestatornic?

“Nu.“

Este plăcerea un lucru statornic?

“Nu.“

Ia-o atunci, arunc-o din balanță și alung-o dintre lucrurile bune. Iar dacă nu ai privirea ascuțită și nu ești mulțumit cu o balanță, încearcă alta. Se cuvine să ai un sentiment înălțător în prezența binelui?

“Da, așa se cuvine.“

Se cuvine atunci să ai un sentiment înălțător datorat plăcerii momentului? Ai grijă să nu răspunzi că așa se cuvine. Dacă o vei face, nu te voi considera vrednic de a folosi această balanță.

Astfel, lucrurile sunt testate și măsurate când avem standarde pregătite pentru asta. Cu asta se ocupă filosofia, cu cercetarea și determinarea acestor standarde. Datoria unui om bun este să se folosească de ele.

XXIX. Despre statornicie

By Cristian Martin

On 23/11/2020

In Cartea I

Esența binelui este o anumită voință; esența răului este o anumită voință. Ce sunt lucrurile externe? Materiale pentru voință. Prin interacțiune cu ele, aceasta își obține propriul bine sau rău. Cum își obține binele? Dacă nu dă o importanță prea mare lucrurilor externe, căci dacă opiniile despre acestea sunt corecte și voința este bună. Dar opiniile greșite și distorsionate fac voința rea.

Zeul a dat legea și a spus “De vrei ceva bun, ia-l de la tine însuți.“

Tu spui “Nu, eu îl voi aștepta de la altcineva.“ Nu fă asta, primește-l de la tine.

Prin urmare, când tiranul amenință și mă cheamă la el, mă întreb ce amenință. Dacă spune “Te voi pune în lanțuri!“, îmi amenință mâinile și picioarele. Dacă spune “Îți voi tăia capul!“, îmi amenință capul. Dacă spune “Te voi arunca în închisoare!“, îmi amenință corpul. La fel dacă mă amenință cu exilul. Dar mă amenință pe mine? Dacă eu consider că aceste lucruri nu mă privesc pe mine, atunci nu mă amenință pe mine. Însă dacă mă tem de aceste lucruri, atunci eu sunt cel amenințat. De cine îmi rămâne să mă tem? De cel care este stăpân peste lucrurile care sunt în puterea mea? Nu există niciun stăpân peste acestea. Să mă tem de cel care este stăpân peste lucrurile care nu sunt în puterea mea? Ce îmi pasă mie de ele?

“Deci voi, filosofii, ne învățați să disprețuim regii?“

Nici pe departe! Cine dintre noi vă învață să contestați lucrurile asupra cărora au ei autoritate? Ia sărmanul meu trup, ia-mi proprietățile, reputația, pe cei apropiați mie. Dacă îndemn pe cineva să revendice aceste lucruri, atunci mă puteți acuza.

“Da, dar eu vreau să-ți stăpânesc și opiniile.“

Și cine ți-a dat această putere? Cum poți cuceri opiniile altuia?

“Făcându-l să se teamă, le voi cuceri.“

Nu știi că opinia este cea care s-a cucerit singură, nu a fost învinsă de altceva? Nimic altceva nu poate învinge voința, decât ea însăși. Din acest motiv, cea mai dreaptă și mai nobilă lege lăsată de Zeu este aceasta: “Fie ca cel puternic să triumfe întotdeauna asupra celui slab.“

“Zece sunt mai puternici decât unul singur.“

Mai puternici în ce? Pentru a pune în lanțuri, pentru a ucide, pentru a târî, pentru a lua proprietățile altuia. Zece triumfă împotriva unuia în ceea ce sunt ei mai puternici. În ce domeniu sunt mai slabi? Sunt mai slabi atunci când unul are opinii corecte și zece nu au. Te întreb, pot cei zece să triumfe în acest domeniu? Cum ar putea? Când le pui în balanță, nu trage în jos ce este mai greu?

“Aceasta este urmarea atunci, că Socrate trebuia să sufere ceea ce i-au făcut atenienii?“

Sclavule, ce vorbești tu despre Socrate? Spune lucrurilor pe nume: că trupul lui Socrate trebuia să fie arestat și târât în închisoare de către cei care erau mai puternici; că cineva trebuia să-i dea cucută acelui trup și să stingă viața din el. Ți se par aceste lucruri stranii, nedrepte? Pentru asta aduci vină Zeului? A avut Socrate ceva de pierdut prin asta? În ce consta pentru el natura binelui? Pe cine să ascultăm, pe el sau pe tine? Ce are Socrate de spus? “Anytos și Meletos mă pot omorî, însă nu-mi pot face niciun rău“ și mai departe “Dacă asta îi este plăcut Zeului, așa să fie.“

Arată-mi, dacă poți, că cel cu principii inferioare triumfă asupra aceluia care îi este superior în principii. Nu o să poți demonstra asta, nici pe departe. Căci este legea naturii și a Zeului că cel care este superior întotdeauna va triumfa asupra celui inferior. În ce domeniu? În acela în care este superior.

Un trup este mai puternic decât altul, mai mulți sunt mai puternici decât unul, hoțul este mai puternic decât cel care nu este hoț. Acesta este motivul pentru care mi-am pierdut și eu lampa, deoarece în stat la pândă, hoțul mi-a fost superior. Dar omul a cumpărat lampa pentru un preț. Pentru o lampă a devenit un hoț, a devenit necinstit, s-a transformat într-o brută. Asta i s-a părut lui o afacere bună.

Prea bine, dar acum cineva m-a apucat de haină și mă târăște prin piață, în timp ce alții strigă “Filosofule, la ce îți mai folosesc opiniile acuma? Vezi că ești târât în închisoare și urmează să fii executat!“ Și ce filosofie aș fi putut studia, astfel încât dacă un om mai puternic mă prinde de haine, să nu mă poată trage cu forța după el; sau dacă zece oameni mă prind și mă aruncă la închisoare, să nu fiu închis acolo? Nu am învățat altceva totuși? Am învățat să privesc orice lucru care se întâmplă, atunci când este independent de voința mea, ca și cum nu ar fi nimic pentru mine. Nu ai niciun câștig prin asta? De ce cauți beneficii oriunde altundeva, decât acolo unde ai învățat că le vei găsi?

Din închisoare, eu spun: “Cel care strigă asemenea lucruri nu ascultă și nu înțelege ce se spune, nici nu se străduie să înțeleagă ce spun și ce fac filosofii. Lăsați-l în pace!“

“Ieși afară din închisoare!“

Dacă nu mai ai nevoie de mine în închisoare, o să ies. Dacă vei avea nevoie de mine altădată, voi intra înapoi. Cât timp? Atâta timp cât rațiunea cere de la mine să rămân alături de sărmanul meu trup. Când rațiunea nu mai necesită acest lucru, ia-l de la mine și rămâi sănătos. Numai că nu trebuie să-l arunc fără considerație sau din slăbiciune, sau dintr-un motiv neîntemeiat; fiindcă Zeul nu dorește asta, căci El are nevoie de o asemenea lume și de astfel de locuitori în ea. Însă dacă El dă semnalul retragerii, așa cum a făcut-o pentru Socrate, trebuie să dăm ascultare semnalului, precum ar fi ordinul unui general.

Ar trebui să predicăm astfel de lucruri mulțimii? De ce am face asta? Nu este îndeajuns pentru un om să se convingă el însuși de ele? Când copiii vin la noi bătând din palme și ne urează o Saturnalia bună, îi întrebăm ce este bun la ea? Dimpotrivă, aplaudăm și noi alături de ei. La fel și atunci când nu poți să convingi pe cineva să-și schimbe opiniile, înțelege că și acesta este precum un copil și aplaudă alături de el. Iar dacă nu dorești să aplauzi, păstrează tăcerea.

Un om trebuie să păstreze acestea în minte; iar atunci când este chemat să facă față unei dificultăți, să știe că a venit timpul să arate ceea ce a fost instruit. Căci cel care întâmpină dificultăți este precum un tânăr care a studiat rezolvarea silogismelor. Dacă cineva îi propune un silogism ușor, el spune “Mai degrabă dă-mi un silogism complicat să rezolv, să mă pot antrena.“ Chiar și luptătorii sunt nemulțumiți să aibă adversari de categorie ușoară. “Nici nu mă poate ridica“, spun ei.

Aici avem un tânăr cu înclinații nobile, dar când vine vremea încercării se plânge și spune “Aș fi vrut să pot învăța mai multe.“ Ce să mai înveți? Dacă nu ai studiat aceste lucruri pentru a le arăta în practică, pentru ce altceva le-ai studiat? Cred că printre voi care sunteți aici, sunt unii care se chinuie în sufletul lor și își spun “Of, dacă o asemenea dificultate, precum a acestui om, nu mi se va ivi și mie? Îmi voi irosi viața în acest colț de lume, când aș putea fi învingător la Olympia? Când îmi va prezenta cineva o asemenea întrecere?“ Aceasta ar trebui să fie înclinația voastră! Chiar și printre gladiatorii împăratului sunt unii care sunt supărați că nu sunt aduși înainte și nu sunt potriviți cu adversari în lupte. Ei se roagă Zeului și solicită supraveghetorilor lor să-i pună în lupte. Și niciunul dintre voi nu arătați un asemenea spirit? Voi merge de bunăvoie la Roma din acest motiv, să văd cum luptătorul meu pune în practică ceea ce a studiat.

“Nu aleg un asemenea exercițiu“, spune el.

Este în puterea ta să alegi? Ți-a fost dat asemenea trup, asemenea rude, asemenea țară și asemenea poziție în ea; iar tu vii la mine și ceri să-ți schimb însărcinările primite. Nu ai abilități să te descurci cu ce ți-a fost dat? Ar trebui să spui “Este treaba ta să stabilești exercițiul, a mea este să mă instruiesc bine.“ Însă tu spui “Nu-mi da un astfel de silogism, ci unul așa cum vreau eu; nu-mi impune o asemenea deducție, ci una așa cum vreau eu.“

Va veni o vreme când actorii vor crede că sunt doar măști, cizme, pelerine și nimic altceva. Spune ceva, să știm dacă ești un actor de tragedie sau un comic; căci, în afara replicilor, au orice altceva în comun. Dacă cineva îi ia masca și cizmele unui actor și îl introduce pe scenă ca pe o fantomă, mai este actorul acolo? Dacă are voce, mai este încă acolo.

La fel este și în viață. “Asumă-ți guvernarea unei provincii!“ Mi-o asum, și o fac arătând cum se comportă un om instruit.

“Dezbracă hainele de senator! Îmbracă-te în zdrențe și vino în față în acest personaj!“ Nu-mi mai este dat să prezint o voce nobilă?

În ce rol mă prezint acum? Precum un martor chemat în fața Zeului. “Vino și depune mărturie pentru mine, căci ești vrednic să vii în față ca martor al meu. Este un lucru independent de voință bun sau rău? Fac Eu rău vreunui om? Am lăsat Eu avantajul omului dependent de altceva decât de el însuși?“ Ce mărturie aduci tu în fața Zeului? “Sunt într-o condiție deplorabilă, Stăpâne, și sunt un nenorocit. Nimeni nu mă bagă în seamă, nimeni nu-mi oferă nimic, toți mă acuză și toți mă vorbesc de rău.“ Aceasta este mărturia pe care o aduci? Așa aduci rușine chemării Lui, care ți-a acordat o asemenea onoare și te-a considerat vrednic să depui mărturie?

Să presupunem că o persoană cu autoritate te judecă ca fiind necredincios și lipsit de pietate. Ce ți s-a întâmplat? “Am fost judecat ca fiind necredincios și lipsit de pietate.“ Altceva? “Nimic altceva.“ Dacă același om s-ar fi aplecat asupra unui silogism ipotetic și ar fi spus “Judec că propoziția «Dacă este zi, atunci este lumină afară» este falsă“; ce pățește silogismul? Cine este judecat în acest caz? Cine este condamnat? Silogismul sau omul care s-a amăgit în privința lui? Cine este acest om care are autoritatea să te judece? Știe el ce înseamnă necredincios sau lipsit de pietate? A studiat el asta? A învățat el asta? Unde? De la cine?

Un muzician nu ține seama de cel care se pronunță că cea mai de jos coardă a lirei este cea mai înaltă notă. Un matematician nu ține cont de cel care spune că liniile din centrul unui cerc până la circumferința acestuia nu sunt egale. Și cel care este bine instruit va ține seama de părerile unui om neinstruit, atunci când acesta din urmă se pronunță asupra a ceea ce este lipsit sau nu de pietate, asupra a ceea ce este drept sau nedrept? Ar fi o mare greșeală din partea celui educat să facă așa ceva. Asta ați învățat voi aici?

Lăsați vorbăria pe seama celor cu mintea odihnită. Lăsați-i să stea în colțul lor și să-și primească leafa lor măruntă sau să se plângă că nu primesc nimic de la nimeni. Și voi veniți în față și practicați ceea ce ați învățat. Nu de vorbărie este nevoie acum, cărțile stoicilor sunt pline de așa ceva. De ce este nevoie acum? De un om care să îşi pună în practică principiile şi să le demonstreze în acţiune. Asumă-ți, te rog, acest caracter, astfel încât să nu mai fim nevoiți să folosim exemplele anticilor în lecțiilor noastre, ci să avem exemple din vremurile noastre.

Cine este cel care contemplă asemenea lucruri? Este acela care le poate studia în tihnă, căci omul este o creatură căreia îi face plăcere să contemple. Însă este rușinos să contempli asemenea lucruri precum un sclav fugar. Precum am fi la teatru, trebuie să stăm liberi de distrageri și să ascultăm pe rând, acuma la actorul de tragedie, apoi la cel care cântă din lăută. Nu precum un sclav, care acuma asistă la piesă și laudă actorul și, în același timp, este atent la ce se întâmplă în jurul său, iar dacă cineva menționează numele stăpânului, sclavul devine imediat tulburat și cuprins de temeri. Este rușinos pentru filosofi să contemple astfel lucrările naturii.

Căci cine este stăpânul? Niciun om nu este stăpânul altuia. Stăpânii sunt moartea și viața, plăcerea și durerea. Dacă nu ar fi acestea, aduceți-l pe împărat în fața mea și veți vedea cât sunt de neclintit. Însă când vine, tunând și fulgerând, cu acestea și eu mă tem de ele, ce pot face altceva decât să-mi recunosc stăpânul, precum ar face-o și un sclav fugar. Atâta timp cât am un răgaz de la aceste lucruri teribile, precum un sclav fugar care urmărește spectacolul, la fel și eu mă îmbăiez, beau sau cânt, însă toate acestea le fac cu frică și neliniște. Dar dacă mă voi elibera de stăpânii mei, mai exact de acele lucruri care îi fac pe stăpâni înspăimântători, ce alte dificultăți voi mai avea? Ce stăpân aș mai putea avea?

Să ne apucăm să spunem aceste lucruri tuturor oamenilor? Nu. Trebuie să-i privim cu indulgență pe cei neinstruiți și să ne spunem “Nu îl pot învinui, deoarece acest om îmi recomandă ceea ce consideră un bine pentru el.“ Cum și Socrate l-a scuzat pe temnicerul care era însărcinat cu paza sa și care a plâns când Socrate urma să bea otrava. “Cu câtă mărinimie mă plânge“, a spus el. I-a spus el temnicerului că din același motiv a îndepărtat de acolo femeile? Nu, a spus asta doar prietenilor care erau capabili să-l înțeleagă, iar pe temnicer l-a tratat cum ar trata un copil.

XXVI. Despre legea vieții

By Cristian Martin

On 19/10/2020

In Cartea I

Văzând pe cineva care studia argumentele ipotetice, Epictet a spus “Aceasta este legea pe care o urmăm în silogisme și anume că trebuie să acceptăm ceea ce rezultă din ipoteze”. Însă mai importantă decât aceasta, este legea vieții, care ne cere să acționăm în armonie cu natura. Iar dacă ne dorim ca în orice chestiune și în orice circumstanță să respectăm ceea ce este natural, este clar că nu trebuie să lăsăm să ne scape ceea ce este în armonie cu natura și să nu acceptăm ceea ce este în contradictoriu cu ea.

La început, filosofii ne instruiesc în teorie, care este ușoară, apoi ne îndrumă către lucrurile grele. În teorie nu este nimic care să ne îndepărteze de la ceea ce este predat. În viața de zi cu zi multe sunt lucrurile care nu pot distrage atenția. Este caraghios cel care spune că dorește să înceapă cu problemele vieții, căci nu este deloc ușor să începi cu ce este mai greu.

Acesta trebuie să fie argumentul pe care să-l folosim cu părinții supărați pe copiii care studiază filosofia: “Greșesc tată și nu știu ce este corespunzător și potrivit pentru mine. Dacă acest lucru nu poate fi învățat sau predat, de ce să te superi pe mine? Dar dacă poate fi învățat, învață-mă; iar dacă nu poți, permite-mi să învăț de la cei care spun că știu să-l predea. Crezi că eu vreau să cad în greșeală și să rătăcesc binele? Sper că nu crezi asta. Atunci care este cauza greșelilor mele? Ignoranța. Nu vrei pentru mine să scap de ignoranță? A fost cineva vreodată învățat cu mânie arta de a cânta sau conduce corăbii? Crezi oare că prin intermediul mâniei tale voi putea învăța eu arta vieții?” Doar cel care a arătat aceste intenții poate folosi acest argument. Dar un om care studiază logica și participă la lecțiile filosofilor doar pentru a impresiona la un banchet cu cunoștințele sale, ce alt scop are decât de a căuta să câștige admirația senatorului care este așezat lângă el? Căci acolo oportunitățile de câștiguri sunt așa de mari, încât ce pare aici bogăție acolo sunt doar fleacuri. Din acest motiv este dificil pentru un om să fie stăpân peste impresiile sale, acolo unde lucrurile care îi distrag judecata sunt puternice.

Cunosc un om care se agăța de genunchii lui Epaphroditus și i se plângea că a rămas numai cu un milion și jumătate de dinari. Ce a făcut Epaphroditus? Crezi că râs de acel om, precum făceam noi, sclavii lui? Nu, cu uimire a spus “Om nefericit, cum ai putut tu răbda în tăcere?”

Odată, Epictet a corectat un elev care citea dintr-un tratat despre argumentele ipotetice. Văzând că profesorul care îi dăduse să citească acel tratat râde de elev, Epictet i-a spus acestuia: “Râzi de tine însuți. Tu ești cel care nu l-a pregătit pe acest tânăr și nici nu ai verificat dacă este capabil să înțeleagă aceste lucruri. Sau ai vrut doar să-l folosești ca și cititor?” Cum se face, spunea el, că atunci când o minte nu este capabilă să urmărească un argument complex, o considerăm totuși capabilă să aducă laude sau învinuiri și să formeze judecăți cu privire la ce este bun sau rău? Și dacă un asemenea om aduce o vină cuiva, îi pasă persoanei respective? Sau dacă aduce laude, se entuziasmează acel om, când persoana care l-a lăudat nu descurcă cu lucruri așa simple precum silogismele ipotetice?

Aici începe viața trăită filosofic, când un om descoperă starea adevărată a facultății sale conducătoare. Când un om înțelege că aceasta este într-o stare slabă, nu o va întrebuința în lucruri dificile. Dar, în realitate, chiar dacă oamenii nu pot să digere o bucățică, ei cumpără un întreg tratat și încearcă să-l devoreze. Acesta este motivul pentru care suferă de indigestie. De aici vin colici, scurgeri și febre. Asemenea oameni ar trebui să aibă în vedere care sunt limitele propriilor abilități.

În probleme de teorie este ușor să convingi o persoană ignorantă. În viața reală nimeni nu se oferă de bunăvoie să fie cercetat și toți ne supărăm pe cel care ne examinează. Totuși, Socrate ne învață să nu trăim o viață neexaminată.

XXV. Despre același subiect

By Cristian Martin

On 12/10/2020

In Cartea I

Dacă nu mințim sau nu greșim atunci când spunem că atât binele cât și răul se regăsește în sfera voinței și că orice altceva în afara acesteia nu ne preocupă, de ce suntem încă tulburați și de ce ne mai temem? Lucrurile care ne preocupă pe noi nu sunt în puterea altuia, iar de lucrurile care sunt în puterea altora nu ne pasă nouă. Ce ar putea încă să ne mai tulbure?

“Instruiește-mă!”

Ce instruire să-ți ofer? Nu ai primit instruire de la Zeus? Nu ai primit de la El ceea ce este al tău liber de piedici și obstacole, ceea ce nu este al tău supus piedicilor și obstacolelor? Cu ce instrucțiuni ai venit de la El? Păzește ce este al tău cu orice preț și nu pofti la ce aparține altora. Loialitatea și cinstea sunt ale tale, cine poate să ți le ia? Poate altcineva în afară de tine însuți să te împiedice să le folosești? Cum te poți împiedica singur? Când cauți ceea ce nu este al tău, atunci pierzi ce este al tău.

Având asemenea porunci și instrucțiuni de la Zeus, ce mai vrei de la mine? Sunt eu mai puternic decât El, mai demn de încredere? Dacă urmezi aceste instrucțiuni mai ai nevoie de altele? Dacă nu crezi că El ți-a lăsat aceste instrucțiuni, cercetează principiile generale, cercetează dovezile filosofilor. Cercetează ceea ce ai auzit și ceea ce ai spus tu însuți. Cercetează ceea ce ai citit și la ce ai cugetat.

“Cât timp să urmez aceste instrucțiuni și să nu întrerup joaca?”

Atâta timp cât este jucată cum se cuvine.

De Saturnalia sorții aleg un rege, după cum este obiceiul. Regele poruncește să bei, să amesteci vinul, să cânți, să pleci, să vii. Mă supun acestor porunci să nu fiu eu cel care strică jocul.

“Dar dacă poruncește să crezi că ai pățit o nenorocire?”

Asta nu cred și nimeni nu mă poate constrânge să cred așa ceva.

După aceea ne hotărâm să jucăm Agamemnon și Ahile. Cel care primește rolul lui Agamemnon îmi spune “Du-te la Ahile și răpește-o pe Briseis”. Mă duc. El spune “Vino!”, eu vin.

În viață ar trebuie să ne comportăm la fel cum o facem în ceea ce privește argumentele ipotetice.

“Să presupunem că este noapte.”

Presupun că este noapte.

“Ei bine, este zi?”

Nu, deoarece deja am fost de acord cu ipoteza că este noapte.

“Să presupunem că tu crezi că este noapte.”

De acord.

“Mai departe crezi că este chiar noapte.”

Asta nu rezultă din ipoteză.

La fel și în viață. “Să presupunem că ești lipsit de noroc.”

Să presupunem.

“În acest caz ești trist?”

Da.

“Putem spune că ai ghinion?”

Da.

“Atunci consideră că ai pățit ceva rău.”

Asta nu rezultă din ipoteza acceptată. Mai mult, există un altul care nu mă lasă să gândesc așa ceva.

Cât timp va trebui să ne supunem acestor porunci? Atâta vreme cât este folositor. Adică atâta timp cât păstrez ceea ce este cuviincios și corespunzător.

Unii oameni care sunt acri și ursuzi spun “nu pot cina cu acest om și să fiu obligat în fiecare zi să ascult poveștile sale de război din Mysia”. “Ți-am povestit frate, cum am escaladat dealul; apoi am fost încercuit din nou.” Dar altul spune “prefer să-mi mănânc cina și să-l ascult povestind cât îi poftește inima”. Este treaba ta să compari aceste două aprecieri. Numai să nu faci nimic într-un spirit afectat și deprimat, nici crezând că ai pățit ceva rău; căci nimeni nu te obligă la asta.

Este fum în casă? Dacă este tolerabil rămân, dacă este sufocant ies afară. Întotdeauna ține minte un lucru: ușa este deschisă.

Cineva spune “Nu-ți este permis să locuiești în Nicopole!”

Atunci nu locuiesc în Nicopole.

“Nici în Atena!”

Nu o să locuiesc în Atena.

“Nici în Roma!”

Nu o să locuiesc în Roma.

“Ești exilat în Gyaros.”

Locuiesc în Gyaros. Dar în Gyaros mi se pare că este prea mult fum și plec către acel loc unde niciun om nu mă poate opri să locuiesc, căci el este deschis tuturor. Și dincolo de acest ultim veșmânt care este trupul, nimeni nu mai are putere asupra mea.

Astfel, Demetrius i-a spus lui Nero “Mă ameninți cu moartea, dar natura te amenință pe tine.” Dacă admir umilul meu trup m-am predat ca sclav. Dacă pun preț pe măruntele mele posesiuni mă predau ca sclav. În ambele cazuri arăt limpede cum pot fi constrâns. La un șarpe care își trage înapoi capul, ți-aș spune să ataci partea care și-o protejează. La fel poți fi sigur că stăpânul tău va călca în picioare acea parte a ta pe care vei vrea să o protejezi. Știind acestea, pe cine să mai lingușești și de cine să te mai temi?

“Dar vreau să stau în loja rezervată senatorilor.”

Nu vezi că te bagi singur la strâmtoare și te înghesui?

“De unde altundeva pot vedea așa bine scena?”

Omule, nu te duce la spectacol și nu vei fi strivit. De ce îți creezi singur probleme? Sau mai bine așteaptă să se termine spectacolul, apoi poți să te sui în loja rezervată senatorilor și să stai la soare acolo.

Amintește-ți acest adevăr universal: suntem noi cei care ne înghesuim, cei care ne băgăm singuri la strâmtoare; mai exact opiniile noastre sunt acelea care ne înghesuie și ne bagă la strâmtoare. Căci ce înseamnă să fii insultat? Stai lângă o piatră și insult-o. Ce vei câștiga? Când un om poate să asculte ca o piatră, ce câștig are cel care îl insultă? Însă când cel care insultă are ca avantaj slăbiciunea celui insultat, atunci obține ceva.

“Dezbracă-l!”

Cum adică pe el? Să îi iei toga?

“Te-am insultat!”

Asta să fie câștigul tău!

Aceasta era practica lui Socrate, acesta este motivul pentru care era întotdeauna același om. Dar noi alegem să studiem și să practicăm orice altceva decât lucrurile care ne permit să fim nestingheriți și liberi. “Filosofii spun paradoxuri”, te plângi tu. Dar în alte arte nu există paradoxuri? Nu este paradoxal atunci când doctorii înțeapă ochiul pentru ca pacientul să poată vedea? Dacă îi vei spune asta unui om care nu cunoaște arta medicinei, nu o să râdă de tine? Este surprinzător că și în domeniul filosofiei multe adevăruri îi par celui nepriceput paradoxuri?

XXII. Despre principiile generale

By Cristian Martin

On 21/09/2020

In Cartea I

Principiile generale sunt comune tuturor oamenilor și nu sunt în conflict unele cu celelalte. De exemplu, cine dintre noi nu presupune că binele este folositor și de dorit și că în orice circumstanțe trebuie să-l căutăm și să-l urmăm? Cine dintre noi nu presupune că dreptatea este nobilă și potrivită? În acest caz, cum apar conflictele? Ele apar în aplicarea acestor principii generale în cazuri specifice. De exemplu, când un om spune “A făcut bine, a fost curajos”, iar altul spune “Nu, a fost nesăbuit”. Astfel conflictul se naște între oameni. Precum este conflictul dintre evrei, sirieni, egipteni și romani; nu dacă pietatea trebuie pusă înaintea altor lucruri și urmată indiferent de circumstanțe, dar dacă este sau nu impietate să mănânci carne de porc. Vei găsi același conflict între Agamemnon și Ahile. Cheamă-i în fața noastră!

“Ce spui, Agamemnon? N-ar trebui făcut ceea ce este drept și nobil?”

“Desigur.”

“Dar tu, Ahile? Nu ești de acord că trebuie făcut ceea ce este nobil?”

“Cum să nu? Mai mult decat oricare alt lucru.”

Acum aplicați aceste principii generale. De aici se naște conflictul. Unul spune “Nu trebuie să o dau pe Chryseis înapoi tatălui ei.” Celălalt spune “Ba da, trebuie.” Cu siguranță, unul dintre ei aplică greșit principiul dreptății.

Apoi, unul spune: “Bine, dacă trebuie să o dau înapoi pe Chryseis, atunci trebuie să iau un premiu de la unul dintre voi.”

“Cum? Să-mi iei mie iubita?”

“Da, o iau pe a ta.”

“Trebuie să fiu eu singurul care pierde?”

“Dar să fiu eu singurul fără un câștig?”

Astfel, conflictul se naște.

În ce constă atunci educația? A învăța cum să aplicăm principiile generale la situații particulare, cum să facem asta în armonie cu natura, și mai departe să distingem între lucrurile care sunt în puterea noastră și lucrurile care nu sunt în puterea noastră. În puterea noastră sunt voința și toate lucrurile care țin de voință. Dincolo de puterea noastră sunt corpul și membrele sale, proprietățile, părinții, frații, copiii, țara și în general cei alături de care trăim în societate. Unde să așezăm binele? La care categorie de lucruri să-l atașăm?

“La cele care sunt în puterea noastră.”

Rezultă de aici că sănătatea şi corpul şi viața nu sunt bune? Nici copiii, părinții sau ţara? Nimeni nu te va suferi dacă spui asemenea lucruri. Haide să ataşăm binele acestei categorii de lucruri. Este posibil pentru un om să fie fericit dacă este rănit şi nu obține lucruri bune?

“Este imposibil.”

Poate el să găsească o cale corectă de a trăi împreună cu semenii săi? Cum ar fi posibil? Spre exemplu, eu sunt înclinat în mod natural către propriul meu interes. Dacă este interesul meu să am pământ, este de asemenea interesul meu să-l fur de la vecin; dacă este în interesul meu să am o haină, atunci este în interesul meu să o fur de la băi. Aceasta este sursa războaielor, revoluţiilor, tiraniilor, comploturilor.

Cum voi putea să-mi fac datoria faţă de Zeus? Dacă sunt rănit şi lipsit de noroc, el nu are grijă de mine. Ce este el pentru mine dacă nu mă poate ajuta? Și ce este el pentru mine dacă îngăduie să fiu într-o asemenea condiție? Aşa încep să-l urăsc. De ce construim temple, de ce ridicăm statui lui Zeus ca şi cum ar fi o zeitate malefică? Cum putem să-l numim în continuare Cel care ne salvează sau Cel care aduce ploaia şi fructele? Cu siguranță, dacă aşezăm adevărata natură a binelui în lucrurile externe, toate aceste consecințe urmează de la sine.

Ce să facem? Asta trebuie să caute un adevărat filosof în muncile sale. Acestea sunt gândurile sale: “Nu văd ce este bun şi ce este rău. Nu sunt dement? Ba sunt.” Însă dacă îmi aşez binele între lucrurile care sunt în puterea mea, toți vor râde de mine. Va veni un bătrân, cu degetele încărcate cu inele de aur, va da din cap şi va spune “Ascultă băiete, trebuie să studiezi filosofie, dar să îţi păstrezi mintea limpede. Toată vorbăria aceasta este prostească. Înveți arta silogismelor de la filosofi, dar știi mai bine decât ei ce trebuie să faci.” Omule, de ce mă dojeneşti dacă tot știu eu mai bine? Ce ar trebui să răspund unui asemenea sclav? Dacă rămân tăcut o să se înfurie. Ar trebui să-i răspund astfel “Iartă-mă pe mine precum ai ierta pe îndrăgostiți. Nu sunt propriul meu stăpân, sunt nebun.”

XV. Ce promite filosofia

By Cristian Martin

On 03/08/2020

In Cartea I

Un om venise să ceară sfaturi cum să se împace cu fratele său, care era supărat pe el. Epictet i-a spus: Filosofia nu promite să asigure omului lucruri externe. Dacă ar face asta, filosofia s-ar ocupa cu lucruri care nu fac parte din obiectul ei de studiu. Căci, așa cum materia unui tâmplar este lemnul sau a unui sculptor este bronzul, materia cu care se ocupă arta vieții este viața fiecăruia.

“Dar ce poți să-mi spui despre fratele meu?”

Asta ține de cum își guvernează el viața; pentru tine este un lucru extern, precum un teren, precum sănătatea sau reputația. Iar filosofia nu promite nimic cu privire la acestea. Ea spune: “Indiferent de împrejurări voi menține partea conducătoare în armonie cu natura.” Care parte conducătoare? “A lui, a celui care mă practică.”

“Atunci cum îl fac pe fratele meu să nu mai fie supărat pe mine?”

Adu-l la mine și îi voi spune lui. Însă despre mânia lui nu am nimic să-ți spun ție.

“Atunci învață-mă cum pot rămâne eu în armonie cu natura, chiar dacă fratele meu nu se va împăca cu mine” a spus omul.

Nimic important nu este produs deodată, răspunde Epictet, nici măcar un ciorchine de struguri sau o smochină. Dacă vii și-mi ceri o smochină îți voi răspunde că necesită timp. Lasă-i timp să înflorească mai întâi, apoi să producă rod, iar abia apoi să se coacă. Dacă fructul unui smochin nu se produce deodată, într-o oră, tu vrei să stăpânești fructele minții așa repede și ușor? Îți spun să nu te aștepți la așa ceva.

XI. Despre dragostea părintească

By Cristian Martin

On 06/07/2020

In Cartea I

Pe când era vizitat de către un magistrat, aflând că acesta era căsătorit și avea copii, Epictet l-a întrebat cum se simte în aceasta ipostază.

“Mizerabil”, a răspuns omul.

Cum așa? Oamenii nu se căsătoresc şi nu fac copii ca să se simtă mizerabil, ci dimpotrivă, pentru a fi fericiți.

“Sunt îngrijorat datorită copilului, în ultima vreme fetița mea a fost grav bolnavă şi nu am putut suporta să rămân în preajma ei. Astfel că am plecat de acasă până am primit vești că s-a însănătoșit.”

Ei bine, crezi că ai reacționat corect? a întrebat Epictet.

“Am reacționat natural” a răspuns omul.

Arată-mi că ai reacționat natural şi eu îți voi arăta că orice este în armonie cu natura este şi corect.

“Dar toți tații, sau cel puțin majoritatea, reacționeaza aşa.”

Nu o să neg, a spus Epictet, că majoritatea părinților simt acest lucru. Însă adevărata întrebare este dacă acest comportament este corect. Fără îndoială, dacă judecăm în felul acesta, trebuie să spunem că şi tumorile sunt un bine pentru corp deoarece apar, sau că greșeala este naturală, deoarece toți, sau aproape toți, greșim. Demonstrează-mi deci că acest comportament este natural.

“Nu pot”, a recunoscut omul, “dar demonstrează-mi tu că este greșit şi că nu este natural.”

Să presupunem că am întreba despre un lucru dacă este alb sau negru, ce criteriu folosim ca să distingem între acestea?

“Văzul.”

Dar dacă am întreba dacă este cald sau rece, tare sau moale? Cum testăm acestea?

“Prin atingere.”

Foarte bine, dar pentru a vedea dacă un lucru este în armonie cu natura şi este corect sau opusul acesteia, ce criteriu ar trebui să folosim?

“Nu ştiu.”

Şi totuși, să nu știi prin ce criteriu se deosebesc culorile, mirosurile sau gusturile nu este un lucru grav; dar crezi că este doar o mică pagubă pentru om să nu știe să deosebească între bine şi rău, între ceea ce este în armonie cu natura sa şi ceea ce nu este?

“Cred că este un lucru grav să nu știi diferența între cele două.”

Oare un lucru care pare bun şi potrivit mai multor persoane este corect? Spre exemplu, astăzi, opiniile evreiilor, sirienilor, egiptenilor și romanilor cu privire la hrană sunt toate corecte?

“Sunt toate diferite între ele, cum ar putea fi toate corecte?”

Adevărat, căci dacă opiniile egiptenilor sunt cele corecte, atunci inevitabil opiniile celorlalte popoare cu privire la regimul alimentar sunt greșite. La fel dacă opiniile evreilor sunt corecte, rezultă că ale celorlalți sunt greșite.

“Bineînțeles.”

Ei bine, acolo unde exista ignoranță, tot acolo găsim și nevoia de a fi educat și instruit.

“Sunt de acord.”

Odată ce ai realizat acest lucru, spune Epictet, îți vei dedica atenția numai asupra lui, fără a te distrage nimic altceva; anume să descoperi criteriul prin care să judeci dacă un lucru este sau nu în armonie cu natura şi să înveți cum să te folosești de aceasta în fiecare caz particular.

Pentru prezent să ne întoarcem la ceea ce dorești să înțelegi acuma. Consideri că dragostea părintească este un lucru atât natural cât și bun?

“Desigur.”

Așadar, dacă dragostea este un lucru bun şi în armonie cu natura, putem spune în același timp că rațiunea nu este un lucru bun?

“În niciun caz.”

Este un conflict în cazul ăsta între dragoste și rațiune?

“Nu cred.”

Dacă ar exista un asemenea conflict şi una dintre ele ar fi în armonie cu natura, rezultă că cealaltă nu este în armonie cu natura?

“Desigur.”

Înseamnă că atunci când un comportament este în același timp rațional şi afectuos, putem afirma cu încredere că este corect şi bun.

“Aşa este.”

Ei bine, să-ți lași copilul bolnav și să pleci de acasă nu este un lucru rațional, și presupun că nu o să mă contrazici cu privire la asta. Rămâne să cercetăm dacă este în acord cu dragostea părintească sau nu.

“Da, să cercetăm acest aspect.”

Este corect ca datorită dragostei pe care i-o porți copilului tău, să fugi și să-l lași singur? Dar mama ei, ea își iubește fata?

“Fireste că o iubește.”

Ar trebui atunci ca și mama să fi plecat de lângă fată?

“Nu.”

Dar doica sau profesorul, ei o iubesc?

“Da.”

Ar fi trebuit și ei să o părăsească? Astfel, datorită dragostei care i-o poartă părinții și cei apropiați, ar fi trebuit să rămână fata singură și fără ajutor sau să moara în brațele unor străini care nu o iubesc și nici nu le pasă de ea.

“În niciun caz!”

Este nedrept și absurd ca un om să nu le permită altora, care iubesc copilul la fel de mult, acel lucru care îl consideră corect pentru el însuși. Spune-mi, dacă tu ai fi bolnav, ți-ai dori ca familia și prietenii tăi să își arate dragostea în acest mod, lăsându-te singur și neajutorat? Te-ai ruga să te iubească într-atât apropiații tăi, încât datorită dragostei lor să rămâi întotdeauna singur atunci când ești bolnav? Sau mai degrabă te-ai ruga ca, dacă acest lucru este posibil, să te iubească dușmanii și astfel să te lase în pace? Dacă așa este, atunci putem trage concluzia că acțiunile tale nu se datorează dragostei. Atunci ce motiv ai avut? Nu a fost nimic altceva care te-a îndemnat să-ți lași copilul?

“Cum ar fi posibil?”

Poate că este același gen de motiv care odată a făcut un om în Roma să-și acopere ochii, neputând să privească alergând calul pe care-l susținea. Același motiv care l-a făcut pe omul respectiv să leșine atunci când calul a depășit așteptările și a câștigat cursa. Care este acel motiv? Poate că acum nu este momentul potrivit pentru a-l defini; însă, dacă ceea ce spun filosofii este adevărat, este de ajuns să fii convins de un lucru și anume că nu trebuie să căutăm acel motiv în afara noastră. Este întotdeauna același motiv care ne împinge să facem sau să nu facem un lucru, să vorbim sau să tăcem, să fim euforici sau deprimați, să evităm sau să urmărim ceva. Este același motiv care ne-a adus pe noi doi aici, care te-a îndemnat pe tine să vii și să asculți și pe mine să discut asemenea lucruri. Ce motiv? Cu siguranță nimic altceva decât faptul că așa ne-am gândit.

Dacă opinia noastră ne-ar fi spus altceva, ce am fi putut face decât să o urmăm? La fel și pentru Ahile când jelea, motivul său nu era moartea lui Patrocle – căci un alt om, dacă ar fi murit camaradul său, ar fi fost afectat în mod diferit – ci opinia sa. La fel în cazul tău, ai fugit de lângă copil deoarece așa ai gandit; pe de altă parte, dacă ai fi rămas, motivul ar fi fost același, opinia ta. Acum te întorci la Roma deoarece asta îți este opinia, dar dacă aceasta s-ar schimba nu vei mai pleca. Pe scurt, nu lucruri precum moartea, exilul, durerea sau altele asemenea sunt cauzele acțiunilor noastre, ci propriile opinii și judecăți. Am reușit să te conving de acest lucru?

“Da.”

În fiecare caz, repercusiunile unei acțiuni corespund cu cauzele acesteia. Începând de astăzi, de fiecare dată când greșim, ar trebui să cautăm vina în opinia care ne-a determinat să greșim. Iar apoi, să depunem mai mult efort în încercarea de a extirpa această opinie greșită decât în extirparea tumorilor și abceselor corpului. La fel, atunci când acționăm corect, să fim conștienți că acțiunile noastre sunt determinate în același mod. Și nu vom mai căuta să învinuim sclavul, vecinul, soția sau copilul ca și cum aceștia ar fi cauza relelor care se abat asupra noastră. Trebuie să fim conștienți de acest lucru: dacă noi nu am avea o anumită opinie cu privire la un lucru, nu am face actele care decurg din acea opinie, iar opiniile si judecățile noastre depind numai de noi și de nimic extern nouă.

“Așa este”, a acceptat omul.

Începând de astăzi, nu vom mai cerceta și nu vom mai investiga natura sau starea niciunui alt lucru – nici pământuri, nici sclavi, nici cai sau câini – decât propriile noastre judecăți și opinii.

“Sper să reușesc.”

Vezi tu, dacă vrei cu adevărat să înveți cum să-ți examinezi propriile judecăți ar trebui să devii un student al filosofiei, să devii acea persoană de care toți râd și pe care toți o batjocoresc. Iar aceasta știi și fără să-ți spun eu că nu este o treabă pe care să o termini într-o oră sau într-o zi.

VIII. Facultățile nu sunt sigure pentru cel neinstruit

By Cristian Martin

On 15/06/2020

In Cartea I

După cum este posibil ca unii termeni echivalenți să fie folosiți alternativ, la fel este posibil ca un silogism sau o entimemă* să fie prezentate în moduri diferite. Vezi următorul exemplu: “Ai împrumutat bani de la mine și nu i-ai inapoiat; deci îmi datorezi bani” sau “Nu ai împrumutat bani fără să-i inapoiezi; prin urmare nu îmi datorezi bani.” Filosoful, mai mult decât orice altă persoană, este omul potrivit pentru a trata asemenea argumente cu abilitate. Căci dacă entimema este un silogism incomplet, atunci este de la sine înțeles că o persoană antrenată în silogisme complete se poate descurca la fel de bine și cu cele incomplete.

“Atunci de ce nu ne străduim să ne instruim în această manieră?” La momentul actual, deși nu ne-am devotat studiului logicii și nu suntem distrași de la studiul eticii – cel puțin nu de către mine – tot nu facem progrese către virtute. La ce ne putem aștepta dacă adăugăm și acest obiect de studiu celor cu care ne ocupăm deja? Nu numai că am avea mai puțin timp disponibil pentru alte lucruri mai importante, dar ar putea oferi unora o ocazie remarcabilă pentru îngâmfare și trufie. Căci logica și persuasiunea sunt abilități însemnate, în special pentru cineva care care s-a antrenat intens în folosința lor și care posedă pe deasupra și darul elocvenței. Iar orice facultate este periculoasă în mâinile celor slabi şi neinstruiți, încurajându-i să se exalte și să se umfle în pene. Cum poți convinge un tânăr care excelează în aceste abilități că nu ar trebui să devină dependent de ele, ci mai degrabă să facă ca acestea să depindă de el? Nu se va purta el în fața noastră semeț și infatuat, neîndurând în preajma sa niciun om care să-l admonesteze și să-i aducă aminte de cele pe care le neglijează?

“Vrei să spui că dacă Platon a fost iscusit în logică, nu a mai fost filosof?”

Și Hipocrate nu a fost medic? Doar știți cu toții cum vorbea Hipocrate. Oare se exprima așa elocvent datorită faptului că era medic? Atunci de ce amestecați calități care se regăsesc accidental în același om? Dacă Platon era chipeș și vânjos, ar trebui și eu să mă străduiesc să devin chipeș și vânjos, ca și cum acestea ar fi necesare pentru filosofie, doar pentru că s-a nimerit un filosof să fie chipeș? Nu reușiți să discerneți între ceea ce îl face pe om filosof și calitățile care s-au nimerit accidental în el? Dacă eu sunt filosof, ar trebui să fiți și voi ologi ca să deveniți filosofi?

Atunci? Vă întrebați dacă eu consider că aceste facultăți nu au nicio valoare? Departe de mine asta, ar fi ca și cum aș spune că darul vederii nu are nicio valoare. Dar dacă mă întrebați ce anume îl face pe om desăvârșit, vă voi răspunde că nimic altceva decât modul în care se folosește de impresii.

* formă incompletă de silogism, în care una din premise nu este exprimată, fiind subînțeleasă