Diatribe

...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Tag: Phantasiai Page 4 of 5

XXVIII. Despre lucrurile mari și mici dintre oameni și de ce nu trebuie să ne supărăm pe ei

By

On 02/11/2020

In Cartea I

    Care este motivul pentru care ne dăm acordul unui lucru? Deoarece ne pare că așa este. Nu este posibil să ne dăm acordul la ceva ce pare fals. De ce? Deoarece aceasta este natura înțelegerii – să încline către adevăr, să fie nemulțumită cu falsitatea și să se abțină în cazurile incerte.

    Cum demonstrăm asta? 

    “Crede acum, dacă poți, că este noapte.“ Nu este posibil.

    “Înlătură credința că este zi.“ Nu este posibil.

    “Convinge-te că numărul stelelor este par sau că nu este așa.“ Este imposibil.

    Atunci când cineva își dă acordul la ceva fals, poți fi sigur că nu face acest lucru intenționat, căci niciun suflet nu este lipsit de adevăr cu voia sa, după cum spunea Platon. O face deoarece falsitatea îi apare ca adevăr.

    În disciplina acțiunilor ce avem corespondent cu adevărul sau falsitatea despre care vorbim în sfera înțelegerii? Avem ce este potrivit și nepotrivit, profitabil și păgubitor, adecvat și inadecvat, și altele asemenea. Poate un om să creadă că un lucru este profitabil pentru el și să nu aleagă acel lucru? Nu poate.

    Cum spune Medea: “Este adevărat că știu ce rău urmează să fac, însă pasiunea copleșește sfatul bun.“ Ea a crezut că a da satisfacție pasiunii și a se răzbuna pe soțul său este mai profitabil decât să își cruțe proprii săi copii. 

    “Dar ea s-a înșelat.“ 

    Arată-i în mod clar că se înșeală și nu o s-o mai facă. Însă atâta timp cât nu-i arăți, ce poate face decât să urmeze ce-i pare ei profitabil și nimic altceva? De ce ești supărat pe nefericita femeie, care este confuză în legătură cu cele mai importante lucruri și care, din ființă umană s-a transformat în viperă? Mai degrabă, pe cât poți, ai milă de ea. Așa cum ne este milă de orb și de șchiop, la fel trebuie să ne fie milă de cei care sunt orbi și șchiopi în ceea ce privește cele mai importante facultăți.

    Păstrează clar în minte următorul lucru: pentru om, măsura fiecărei acțiuni este impresia. Impresiile pot fi corecte sau greșite. Dacă sunt corecte nu i se poate aduce niciun reproș. Dacă sunt greșite, el este cel care plătește pentru ele, deoarece este imposibil ca cel care este amăgit să fie o persoană, iar cel care suferă pentru asta să fie altul. Cine își amintește acestea nu se va mânia pe nimeni, nu se va supăra pe nimeni, nu va jigni și nu va învinui pe nimeni, nu va urî și nu se va certa cu nimeni.

    “Deci fapte așa mari și așa groaznice își au originea în impresiile minții?“

    Acolo este originea lor și niciunde altundeva. 

    În Iliada nu este vorba decât de impresii și de cum se folosesc oamenii de ele. Impresiile l-au făcut pe Paris să fure nevasta lui Menelau, impresiile au împins-o pe Elena să-l urmeze. Dacă impresiile l-ar fi condus pe Menelau să creadă că este avantajos pentru el să fie lipsit de o asemenea soție, ce s-ar fi întâmplat? Nu numai că nu am mai fi avut Iliada, dar nu am fi avut nici Odiseea. 

    “Asemenea lucruri mărețe depind de ceva așa neînsemnat?“

    Ce numești tu lucruri mărețe? Războaie și facțiuni, moartea multor oameni și distrugerea cetăților. Ce găsești măreț în acestea?

    “Nu este nimic măreț?“

    Ce este măreț în moartea multor bivoli sau oi, în distrugerea multor cuiburi de rândunici sau de berze?

    “Sunt aceste lucruri asemănătoare?“

    Foarte asemănătoare. Trupurile oamenilor sunt distruse la fel ca cele ale bivolilor sau ale oilor, casele oamenilor sunt arse la fel ca și cuiburile berzelor. Ce este măreț sau groaznic în asta? Arată-mi care este diferența între casa unui om și cuibul unei berze, în măsura în care ambele reprezintă un adăpost. Decât că oamenii își construiesc casele folosind grinzi, cărămizi și țigle; iar berzele le construiesc pe ale lor din bețe și lut. 

    “Sunt un om și o barză asemea?“

    Ce spui tu? În ceea ce privește trupul sunt foarte asemănători. 

    “Nu este nicio diferență între un om și o barză?“

    Nu susțin acest lucru, doar că nu este nicio diferență în aceste chestiuni. Unde este diferența? Caută și vei descoperi că diferența este altundeva. Caut-o la om în înțelegerea propriilor acțiuni, în capacitatea sa de a trăi în societate, în fidelitate, în modestie, în statornicie, în înțelepciune. Unde găsești binele și răul la oameni? Acolo unde este diferența! Dacă în jurul acesteia omul ridică un zid să o apere și să o păstreze; dacă modestia sa, fidelitatea și înțelepciunea sunt apărate, atunci și omul este în siguranță. Dar dacă acestea sunt asaltate și distruse, atunci și omul piere odată cu ele. Aici vei găsi lucruri cu adevărat mărețe.

    Tu spui că Paris a fost vătămat atunci când grecii au invadat și distrus Troia, atunci când au pierit frații lui. În niciun caz, căci niciun om nu poate fi vătămat de o acțiune care nu este a sa; acelea au reprezentat doar distrugerea unor cuiburi de barză. Ruina lui Paris a venit atunci când a pierdut modestia și fidelitatea, când a desconsiderat legile ospitalității și ale decenței. Când a fost Ahile pierdut? Atunci când a murit Patrocle? Nu. S-a întâmplat atunci când s-a mâniat, atunci când a plâns după o fată, când a uitat că este acolo să lupte într-un război, nu să-și caute iubite. Aceasta este ruina oamenilor, acesta este asediul și distrugerea cetății, când opiniile corecte sunt distruse sau corupte.

    “Dar când femeile sunt răpite, când copiii sunt captivi, când oamenii sunt uciși, nu sunt acestea rele?“

    Cum de adaugi această opinie faptelor menționate? Arată-mi și mie!

    “Nu voi face asta, mai degrabă arată-mi tu de ce spui că acestea nu sunt rele.“

    Să ne întoarcem la regulile noastre și la principiile generale. Nu mă pot mira îndeajuns de ce fac oamenii, atunci când acestea sunt neglijate. Când intenționăm să măsurăm greutatea, nu o facem pe ghicite. La fel procedăm atunci când intenționăm să măsurăm dacă un lucru este drept sau strâmb. În toate situațiile în care este important pentru noi să cunoaștem adevărul despre un lucru, nu ne hazardăm să ghicim. Însă atunci când este vorba de principala și singura cauză care determină dacă o acțiune este dreaptă sau greșită, care determină fericirea sau nefericirea, eșecul sau succesul; doar atunci suntem pripiți și la întâmplare. Nu găsim nicăieri ceva precum o balanță sau o nivelă. O impresie mi se prezintă și imediat acționez conform ei.

    Să mă consider eu mai bun decât Agamemnon sau Ahile? Precum ei fac și suferă rele urmându-și impresiile, nu mă mulțumesc și eu cu ale mele? Nu este aceasta sursa tuturor tragediilor? Ce este Atreu al lui Euripide? Impresii. Oedip al lui Sofocle? Impresii. Pasărea Phoenix sau Hipolit? Impresii. Ce fel de om presupui că este acela care nu acordă nicio considerație acestor chestiuni? Nu îi numim nebuni pe aceia care își urmează orice impresie? Procedăm noi altfel?

XXVII. În ce feluri ni se înfățișează impresiile și ce ajutoare trebuie să aducem împotriva lor

By

On 26/10/2020

In Cartea I

    Impresiile ni se înfățișează în patru feluri: fie lucrurile ne apar așa cum sunt; sau nu sunt și nici nu par să fie; sau sunt, dar nu par să fie; sau nu sunt și par să fie. Este caracteristic unui om educat să formeze opinii corecte în toate aceste cazuri.

    Oricare ar fi impresia care ne tulbură, aceleia trebuie să-i aplicăm un remediu. Dacă sofismele lui Pyrrhon sau ale academicilor sunt cele care ne tulbură, trebuie să aplicăm un remediu potrivit pentru ele. Dacă sunt impresii care fac să pară bune lucruri care nu sunt bune, să căutăm remediu împotriva acestora. Atunci când obiceiul este cel care ne tulbură, să căutăm ajutor împotriva obiceiului. Ce ajutor putem găsi împotriva obiceiului? Un obicei contrar.

    Auzi persoanele needucate spunând lucruri precum: “Acel nefericit este mort. Sărmanii săi părinți sunt copleșiți de durere. S-a sfârșit prematur și într-un ținut străin.” 

    Ascultă acum acest limbaj diferit de cel precedent: “Îndepărtează de tine aceste expresii. Opune-i unui obicei, obiceiul contrar. Împotriva sofismelor opune rațiunea și antrenează-te în disciplina rațiunii. Împotriva impresiilor înșelătoare trebuie să avem la îndemână principii limpezi și gata de folosit.”

    Când moartea pare un rău trebuie să avem următoarea regulă la îndemână: că se cade să eviți lucrurile rele și că moartea este un lucru necesar. Căci ce pot eu face și unde pot scăpa de ea? Nu sunt Sarpedon, fiul lui Zeus, să pot rosti acele cuvinte nobile: “Voi merge și voi dobândi gloria sau îi voi da altuia șansa să o obțină. Dacă nu voi izbândi eu, nu-i voi purta pică altuia pentru că a reușit ceva nobil.” Admițând că este peste puterile noastre să ne purtăm așa, nu este în puterea noastră să înțelegem asta?

    Spune-mi unde pot scăpa de moarte? Arată-mi țara, arată-mi oamenii la care să merg, pe care moartea nu-i vizitează. Arată-mi un farmec împotriva ei. Dacă nu am nici unul, ce ai vrea să fac? Nu pot scăpa de moarte. Să nu scap de frica de moarte? Să mor tremurând și lamentându-mă?

    Originea tulburărilor este următoarea: să-ți dorești ceva și acel lucru să nu se întâmple. Astfel, dacă voi putea schimba lucrurile externe după voia mea, le voi schimba. Însă dacă nu pot, sunt gata să scot ochii oricărui om care mă împiedică. Căci nu este în natura omului să îndure să fie lipsit de bine, și nici nu poate îndura să suporte răul. Atunci când nu sunt capabil nici să schimb circumstanțele, nici să scot ochii celui care mă împiedică, stau și suspin și înjur pe cine pot, pe Zeus și ceilalți zei. Căci dacă nu le pasă de mine, ce sunt eu pentru ei? “Dar asta te va face un ticălos.” Și cum mă va aduce asta într-o situație mai rea decât acuma? În concluzie, trebuie să reținem un lucru, dacă pietatea și adevăratul interes nu coincid, omul nu poate păstra pietatea. Nu îți par aceste lucruri esențiale? 

    Lasă discipolii lui Pyrrhon și ai Academiei să își spună obiecțiile. În ceea ce mă privește, eu nu am răgaz pentru aceste discuții, nici nu sunt capabil să susțin o apărare a opiniilor acceptate de toată lumea. Dacă aș fi implicat într-un proces pentru o bucată de pământ aș chema pe altcineva să-mi reprezinte interesele. Ce dovezi mă mulțumesc? Cele care aparțin subiectului discutat. Cum sunt înregistrate senzațiile, fie prin intermediul întregului corp sau numai prin intermediul unei anumite părți, asta nu pot să explic. Ambele opinii ridică probleme. Însă că eu și cu tine nu suntem același, asta știu cu certitudine. Cum știu asta? Când vreau să mănânc, nu duc mâncarea la gura ta, ci la gura mea. Când vreau să iau o felie de pâine, nu întind mâna după mătură, ci o îndrept către pâine ca și cum ar avea o țintă pe ea. Și voi, care nu vă încredeți în dovezile aduse de simțuri, vă comportați diferit? Care dintre voi, când a dorit să meargă la băi, s-a dus la moară?

    “Nu ar trebui, cu toată puterea noastră, să apărăm opiniile general acceptate și să ne păzim de argumentele aduse împotriva lor?” Cine contestă asta? Dar aceste lucruri sunt pentru cei care pot și au răgaz pentru ele. Însă omul care tremură, care este tulburat și a cărui inimă este frântă, el ar trebui să se ocupe cu altceva.

XXVI. Despre legea vieții

By

On 19/10/2020

In Cartea I

    Văzând pe cineva care studia argumentele ipotetice, Epictet a spus “Aceasta este legea pe care o urmăm în silogisme și anume că trebuie să acceptăm ceea ce rezultă din ipoteze”. Însă mai importantă decât aceasta, este legea vieții, care ne cere să acționăm în armonie cu natura. Iar dacă ne dorim ca în orice chestiune și în orice circumstanță să respectăm ceea ce este natural, este clar că nu trebuie să lăsăm să ne scape ceea ce este în armonie cu natura și să nu acceptăm ceea ce este în contradictoriu cu ea.

    La început, filosofii ne instruiesc în teorie, care este ușoară, apoi ne îndrumă către lucrurile grele. În teorie nu este nimic care să ne îndepărteze de la ceea ce este predat. În viața de zi cu zi multe sunt lucrurile care nu pot distrage atenția. Este caraghios cel care spune că dorește să înceapă cu problemele vieții, căci nu este deloc ușor să începi cu ce este mai greu. 

    Acesta trebuie să fie argumentul pe care să-l folosim cu părinții supărați pe copiii care studiază filosofia: “Greșesc tată și nu știu ce este corespunzător și potrivit pentru mine. Dacă acest lucru nu poate fi învățat sau predat, de ce să te superi pe mine? Dar dacă poate fi învățat, învață-mă; iar dacă nu poți, permite-mi să învăț de la cei care spun că știu să-l predea. Crezi că eu vreau să cad în greșeală și să rătăcesc binele? Sper că nu crezi asta. Atunci care este cauza greșelilor mele? Ignoranța. Nu vrei pentru mine să scap de ignoranță? A fost cineva vreodată învățat cu mânie arta de a cânta sau conduce corăbii? Crezi oare că prin intermediul mâniei tale voi putea învăța eu arta vieții?” Doar cel care a arătat aceste intenții poate folosi acest argument. Dar un om care studiază logica și participă la lecțiile filosofilor doar pentru a impresiona la un banchet cu cunoștințele sale, ce alt scop are decât de a căuta să câștige admirația senatorului care este așezat lângă el? Căci acolo oportunitățile de câștiguri sunt așa de mari, încât ce pare aici bogăție acolo sunt doar fleacuri. Din acest motiv este dificil pentru un om să fie stăpân peste impresiile sale, acolo unde lucrurile care îi distrag judecata sunt puternice.

    Cunosc un om care se agăța de genunchii lui Epaphroditus și i se plângea că a rămas numai cu un milion și jumătate de dinari. Ce a făcut Epaphroditus? Crezi că râs de acel om, precum făceam noi, sclavii lui? Nu, cu uimire a spus “Om nefericit, cum ai putut tu răbda în tăcere?”

    Odată, Epictet a corectat un elev care citea dintr-un tratat despre argumentele ipotetice. Văzând că profesorul care îi dăduse să citească acel tratat râde de elev, Epictet i-a spus acestuia: “Râzi de tine însuți. Tu ești cel care nu l-a pregătit pe acest tânăr și nici nu ai verificat dacă este capabil să înțeleagă aceste lucruri. Sau ai vrut doar să-l folosești ca și cititor?” Cum se face, spunea el, că atunci când o minte nu este capabilă să urmărească un argument complex, o considerăm totuși capabilă să aducă laude sau învinuiri și să formeze judecăți cu privire la ce este bun sau rău? Și dacă un asemenea om aduce o vină cuiva, îi pasă persoanei respective? Sau dacă aduce laude, se entuziasmează acel om, când persoana care l-a lăudat nu descurcă cu lucruri așa simple precum silogismele ipotetice? 

    Aici începe viața trăită filosofic, când un om descoperă starea adevărată a facultății sale conducătoare. Când un om înțelege că aceasta este într-o stare slabă, nu o va întrebuința în lucruri dificile. Dar, în realitate, chiar dacă oamenii nu pot să digere o bucățică, ei cumpără un întreg tratat și încearcă să-l devoreze. Acesta este motivul pentru care suferă de indigestie. De aici vin colici, scurgeri și febre. Asemenea oameni ar trebui să aibă în vedere care sunt limitele propriilor abilități. 

    În probleme de teorie este ușor să convingi o persoană ignorantă. În viața reală nimeni nu se oferă de bunăvoie să fie cercetat și toți ne supărăm pe cel care ne examinează. Totuși, Socrate ne învață să nu trăim o viață neexaminată.

XX. Despre rațiune, cum aceasta se contemplă pe ea însăși

By

On 07/09/2020

In Cartea I

    Fiecare artă și facultate contemplă anumite lucruri. Atunci când este de aceeași natură cu lucrul pe care-l contemplă, din necesitate se poate contempla și pe ea însăși. Atunci când este de altă natură nu se poate contempla singură. De exemplu, arta pantofarului se ocupă cu piei, dar ea este complet diferită de acest material, din acest motiv nu se poate contempla pe ea însăși. La fel gramatica se ocupă cu limbajul scris, dar este ea însăși limbaj scris? Cu siguranță că nu, așadar nu se poate contempla pe ea însăși. 

    Dar rațiunea, cu ce scop ne-a fost daruită de natură? Ca să ne folosim în mod corect de impresii. Și ce este ea? Un sistem format din anumite tipuri de impresii. Astfel, ea are în mod natural capacitatea de a se contempla pe ea însăși. La fel, înțelepciunea cu ce scop ne-a fost fost dată? Pentru a cerceta lucrurile bune și rele și cele indiferente. Ce este ea? Un bun. Și ce este sminteala? Un rău. Vezi deci că, din necesitate, înțelepciunea se contemplă atât pe ea însăși cât și opusul ei. 

    Din acest motiv principala și cea mai importantă sarcină a filosofului este să cerceteze impresiile, să le deslușească și să nu se folosească de niciuna fără să o testeze. După cum poți vedea, în ceea ce privește monezile, asupra cărora admitem că avem un oarecare interes, am inventat o artă cu care să le testăm. Vezi câte metode folosește cel care testează monedele: se uită la ele, le atinge, le miroase și în final le ascultă. Aruncă moneda și ascultă sunetul pe care îl face aceasta. Nu se mulțumește să asculte odată, ci prin practică dezvoltă o ureche muzicală. La fel, în cazurile în care considerăm că între a greși și a nu greși este o mare diferență, facem mari eforturi pentru a descoperi acele lucruri care ne pot induce în eroare.

         Dar în ceea ce privește săraca noastră facultate conducătoare, dormim și căscăm, și suntem gata să admitem orice impresie, căci nu băgăm de seamă ce avem de pierdut.

    Dacă vrei să vezi cât de neglijent ești în ceea ce privește binele și răul, și cât de atent ești la cele indiferente, întreabă-te ce consideri mai grav: orbirea sau o judecată oarbă? Astfel vei descoperi că ești departe de a avea o opinie corectă în ceea ce privește binele și răul. 

    “Dar este nevoie de multă pregătire, multă trudă și mult studiu.”

    Asta-i bună! Te aștepți să dobândești cea mai mare artă cu puțină trudă? Totuși, principala doctrină a filozofilor este foarte scurtă. Dacă vrei să o cunoști, citește lucrările lui Zenon și vei vedea. Nu-ți trebuie multe cuvinte să spui că scopul omului este să-i urmeze pe zei și că natura binelui constă în folosirea corectă a impresiilor. Dacă mă întrebi “Ce este Zeul? Ce este impresia? Care este natura individului și care este natura lumii?”, atunci este necesară o discuție mai lungă. 

    La fel, dacă Epicur ar veni să spună că binele trebuie să rezide în lucrurile trupești, aceasta de asemenea necesită o discuție lungă. În cadrul acesteia trebuie să fim învățați care este principiul care ne guvernează și în ce constă natura noastră substanțială și fundamentală. Dacă nu este probabil ca binele melcului să rezide în cochilie, de ce ar fi probabil ca binele omului să se regăsească în trup? Tu însuți, Epicur, deții ceva mai bun decât acesta. Ce este acel ceva în tine care deliberează, care examinează fiecare lucru? Care examinează trupul și decide că acesta este principalul lucru? De ce aprinzi lampa și trudești pentru noi, scriind atât de multe cărți? Ca să nu fim ignoranți cu privire la adevăr? Cu privire la cine suntem și ce suntem în raport cu tine? Astfel, discuția se lungește.

XII. Despre gratitudine

By

On 13/07/2020

In Cartea I

    În ceea ce privește zeii, sunt unii care spun că nu există divin; alții spun că există, dar este inactiv, nepăsător și nu acordă atenție la nimic; al treilea grup spune că Zeul exista, dar se ocupă cu treburile importante și cu cele din ceruri, nicidecum cu ce se întâmplă pe pământ; al patrulea grup spune că El se ocupă și de cele pământești, însă numai la modul general și nu de fiecare lucru în particular. Există și al cincilea grup, din care fac parte Ulise și Socrate, care spun: “Nu fac niciun pas fără cunoștința Ta.”

    Înainte de orice altceva, este necesar să investigăm fiecare dintre aceste opinii, dacă cele afirmate sunt adevărate sau false. Dacă nu există zei, atunci mai este țelul specific al omului să-i urmeze? Și dacă există, dar nu se ocupă cu nimic, mai este corect să-i urmăm? Dacă într-adevăr există și se ocupă de lucruri, dar nu există nicio comunicare între ei și oameni, nicio comunicare cu mine, cum ar mai fi corect să-i urmez? Înțeleptul, după ce a examinat toate aceste întrebări, își supune propria minte celui care administrează întregul, precum un bun cetățean se supune legilor cetății. Pentru cel care se instruiește, este necesar să-și abordeze educația cu aceste gânduri în minte: “Cum să-i urmez pe zei în toate? Cum să fiu mulțumit cu administrația divină? Cum să devin liber?”

    Este liber acela pentru care fiecare lucru se întâmplă după propria voință.

    “Vrei să spui că libertatea este nebunie?”

    Cu siguranță nu, căci nebunia și libertatea sunt lucruri incompatibile. Când spui “aș vrea ca fiecare lucru să se întâmple după dorința mea, indiferent ce ar fi acel lucru” nu ești în toate mințile. Nu știi că libertatea este un lucru nobil și demn de considerație? Să-ți dorești ca lucrurile să se întâmple după dorința ta nechibzuită nu este un lucru nobil, ci unul dintre cele mai rușinoase.

    Cum procedăm în gramatică? Îi scriu numele lui Dion cum mă taie pe mine capul? Nu, căci am fost învățat să aleg a-l scrie așa cum este corect. Cum procedăm în ceea ce privește muzica? În aceeași manieră. Și la fel procedăm în orice altă artă sau știință. Altfel nu ai avea niciun merit să cunoști ceva, dacă cunoașterea s-ar schimba după dorințele fiecăruia.

    Atunci în acest domeniu, cel mai mare și mai important dintre toate, al libertății, îmi este permis să am capricii nechibzuite? În niciun caz! Să fii instruit în acest domeniu înseamnă să înveți să-ți dorești ca lucrurile să se împlinească după firea lor. Ce înseamnă după firea lor? Așa cum Zeul le-a dispus! Și El a stabilit vara și iarna, abundența și sărăcia, virtutea și viciul, și toate aceste lucruri contrare pentru armonia întregului. Fiecăruia dintre noi, El ne-a dăruit un trup, membrele acestuia, proprietăți și oamenii care ne însoțesc.

    Ar trebui să abordăm educația amintindu-ne de această ordine a lucrurilor, nu cu gândul că am putea schimba constituția lucrurilor – pentru că aceasta nici nu este în puterea noastră și nici nu ar fi bine să fie – ci, având în vedere împrejurările care sunt și care au fost create de natură, pentru a ne păstra mintea în armonie cu lucrurile care se întâmplă. Căci, putem scăpa noi de oameni? Cum ar fi posibil? Iar dacă ne asociem cu ei, putem să-i schimbăm? Cine ne dă această putere? Și ce ne rămâne nouă, decât să descoperim metoda prin care să lucrăm cu ei? Trebuie să acționăm în așa fel încât să rămânem noi în armonie cu natura, în timp ce ei fac ceea ce li se pare lor potrivit.

    Însă tu nu vrei să înduri și ești nemulțumit! Dacă ești singur îi spui pustietate; dacă ești împreună cu oameni îi numești hoți și escroci; cauți vină propriilor părinți și propriilor copii, fraților și vecinilor. Însă atunci când ești singur ar trebui să numești această condiție liniște și libertate și să te consideri asemenea zeilor. Iar atunci când ești împreună cu alții ar trebui să-i spui festival sau sărbătoare, nu mulțime, gloată sau gălăgie. În acest fel să accepți totul mulțumit.

    Care este pedeapsa celor care nu acceptă? Pedeapsa lor este să fie așa cum sunt. Este un om neîmpăcat cu singuratatea? Lasă-l să rămână singur. Este un om nemulțumit cu părinții săi? Lasă-l să fie un fiu rău și să se plângă. Este un om nemulțumit de copiii săi? Lasă-l să fie un părinte rău.

    “Aruncă-l în închisoare!” Ce închisoare? Este deja acolo, deoarece se află în acel loc împotriva voinței sale; iar acolo unde un om se află împotriva voinței sale, aceea este închisoarea sa. În acest fel, Socrate nu era în închisoare, deoarece el a ales să fie acolo.

    “Trebuie ca piciorul meu să fie șchiop?” Nenorocitule, tu datorită unui amărât de picior găsești vină lumii? Nu vrei să-l cedezi de bunăvoie întregului? Nu vrei să renunți la el? Nu vrei să-l înapoiezi cu dragă inima celui care ți l-a dat? Ești contrariat și nemulțumit cu lucrurile stabilite de Zeus, pe care El le-a așezat și le-a pus în ordine împreună cu ursitoarele prezente la nașterea ta? Nu știi ce mică parte ești tu în comparație cu întregul? Mă refer în ceea ce privește trupul, deoarece în ceea ce privește rațiunea nu ești cu nimic inferior zeilor, fiindcă măreția acesteia nu se măsoară în lungime sau înălțime, ci prin gânduri. Nu vrei să alegi să-ți așezi binele acolo unde ești egal zeilor?

    “Sărmanul de mine, uite ce părinți am!” Cum așa? Ți-a fost ție permis să alegi și să spui: “Fie ca acest bărbat să se împreuneze cu această femeie ca să mă nasc eu”? Un asemenea lucru nu ți-a fost permis, fiindcă este necesar ca părinții tăi să existe înainte, apoi să te naști tu. Ce fel de părinți? Așa precum erau. Dacă ei sunt așa precum sunt, nu ți-a fost dat ție niciun remediu pentru aceasta? Dacă nu ai cunoaște pentru ce scop posezi darul vederii, ai fi nefericit și mizerabil dacă ai închide ochii atunci când culori sunt aduse în fața lor. Și nu ești mai nefericit și mai mizerabil dacă nu știi că posezi măreția sufletului și noblețea spiritului pentru a înfrunta orice situație care se poate ivi? Îți sunt puse în față lucruri pe măsura puterii pe care o deții, dar tu neglijezi această putere tocmai atunci când ar trebui să o păstrezi trează și vigilentă.

Nu ar trebui mai degrabă să mulțumești zeilor pentru că te-au așezat deasupra lucrurilor care nu le-au lăsat sub controlul tău, și te-au lăsat răspunzător numai pentru acele lucruri care sunt sub controlul tău? Cât despre părinții tăi, zeii te-au lăsat liber de orice responsabilitate cu privire la cum sunt aceștia; la fel în ceea ce privește frații tăi, trupul tău și proprietățile tale, moartea și viața. Cu privire la ce anume te-au lăsat responsabil? Pentru acel lucru care este în totalitate în puterea ta, și anume cum să te folosești corect de impresii. De ce tragi după tine lucrurile pentru care nu ai fost lăsat responsabil? Așa îți creezi singur probleme.

VIII. Facultățile nu sunt sigure pentru cel neinstruit

By

On 15/06/2020

In Cartea I

    După cum este posibil ca unii termeni echivalenți să fie folosiți alternativ, la fel este posibil ca un silogism sau o entimemă* să fie prezentate în moduri diferite. Vezi următorul exemplu: “Ai împrumutat bani de la mine și nu i-ai inapoiat; deci îmi datorezi bani” sau “Nu ai împrumutat bani fără să-i inapoiezi; prin urmare nu îmi datorezi bani.” Filosoful, mai mult decât orice altă persoană, este omul potrivit pentru a trata asemenea argumente cu abilitate. Căci dacă entimema este un silogism incomplet, atunci este de la sine înțeles că o persoană antrenată în silogisme complete se poate descurca la fel de bine și cu cele incomplete.

    “Atunci de ce nu ne străduim să ne instruim în această manieră?” La momentul actual, deși nu ne-am devotat studiului logicii și nu suntem distrași de la studiul eticii – cel puțin nu de către mine – tot nu facem progrese către virtute. La ce ne putem aștepta dacă adăugăm și acest obiect de studiu celor cu care ne ocupăm deja? Nu numai că am avea mai puțin timp disponibil pentru alte lucruri mai importante, dar ar putea oferi unora o ocazie remarcabilă pentru îngâmfare și trufie. Căci logica și persuasiunea sunt abilități însemnate, în special pentru cineva care care s-a antrenat intens în folosința lor și care posedă pe deasupra și darul elocvenței. Iar orice facultate este periculoasă în mâinile celor slabi şi neinstruiți, încurajându-i să se exalte și să se umfle în pene. Cum poți convinge un tânăr care excelează în aceste abilități că nu ar trebui să devină dependent de ele, ci mai degrabă să facă ca acestea să depindă de el? Nu se va purta el în fața noastră semeț și infatuat, neîndurând în preajma sa niciun om care să-l admonesteze și să-i aducă aminte de cele pe care le neglijează?

    “Vrei să spui că dacă Platon a fost iscusit în logică, nu a mai fost filosof?”

    Și Hipocrate nu a fost medic? Doar știți cu toții cum vorbea Hipocrate. Oare se exprima așa elocvent datorită faptului că era medic? Atunci de ce amestecați calități care se regăsesc accidental în același om? Dacă Platon era chipeș și vânjos, ar trebui și eu să mă străduiesc să devin chipeș și vânjos, ca și cum acestea ar fi necesare pentru filosofie, doar pentru că s-a nimerit un filosof să fie chipeș? Nu reușiți să discerneți între ceea ce îl face pe om filosof și calitățile care s-au nimerit accidental în el? Dacă eu sunt filosof, ar trebui să fiți și voi ologi ca să deveniți filosofi?

    Atunci? Vă întrebați dacă eu consider că aceste facultăți nu au nicio valoare? Departe de mine asta, ar fi ca și cum aș spune că darul vederii nu are nicio valoare. Dar dacă mă întrebați ce anume îl face pe om desăvârșit, vă voi răspunde că nimic altceva decât modul în care se folosește de impresii.

    * formă incompletă de silogism, în care una din premise nu este exprimată, fiind subînțeleasă

VII. Despre premisele variabile, argumentele ipotetice și altele asemenea

By

On 08/06/2020

In Cartea I

    Mulți ignoră că folosința premiselor variabile, a argumentelor ipotetice sau a silogismelor prin care se ajunge la o concluzie în urma întrebărilor, într-un cuvânt al tuturor acestor raționamente, este importantă pentru conduita oamenilor. În orice chestiune ar trebui să ne întrebăm cum un om înțelept descoperă calea sau metoda corectă prin care să se ocupe de chestiunea respectivă. Drept concluzie, fie înțeleptul nu se apleacă asupra disputelor purtate prin întrebări și răspunsuri sau, în cazul în care se angajează în asemenea dispute, nu va avea grijă dacă se avântă în răspunsuri sau întrebări pripit și la intamplare; sau dacă considerăm că niciuna din aceste concluzii nu este corectă, trebuie să admitem că este necesar să studiem cu atenție acest subiect. Care este așadar scopul pentru care studiem aceste raționamente? Să stabilim ce este adevărat, să respingem ce este fals și, în cazurile incerte, să ne abtinem de la a forma o judecată. 

    Este de ajuns să cunoaștem acest lucru?

    “Da.” 

    Atunci este de ajuns pentru cel care se folosește de bani să cunoască motivul pentru care trebuie respinși banii falși?

    “Nu, deoarece trebuie să știi și cum să deosebești între monedele autentice și cele false.”

    Atunci, este adevărat și că într-un argument nu este de ajuns să auzi ce se spune, trebuie să știi și să deosebești ce este adevărat de ceea ce este fals sau incert?

    “Așa este.”

    Dacă este adevărat, atunci care este regula prin care poți demonstra un argument?

    “Să accepți ceea ce decurge dintr-o premisă pe care ai acceptat-o ca adevărată.”

    Este îndeajuns să cunoști acest lucru? Nu este, trebuie să cunoști mecanismul prin care o concluzie decurge din premise, cum câteodată o propoziție decurge din altă propoziție și altădată din mai multe propoziții. Putem spune că este necesar pentru un om să-și antreneze această facultate, puterea de a demonstra argumentele care le propune, de a urmări argumentele altora și de a nu fi înșelat de sofisme. Din acest motiv considerăm că este necesar să studiem aceste forme de argumente deductive.

    Dar ia în considerare acest caz: poți accepta premisele în mod corect, iar concluzia care decurge din ele, deși decurge într-un mod aparent corect, este falsă. Ce este de făcut in acest caz? Trebuie să accept concluzia falsă? Cum aș putea face asta? Trebuie să recunosc că am greșit atunci când am acceptat premisele? 

“Nu poți face nici asta.”

    Pot să spun că o concluzie nu decurge cu necesitate din premise?

    “Nu, nici asta nu este îngăduit.”

    Ce aș putea să fac în această circumstanță? Luați în considerare acest exemplu: să iei bani cu împrumut nu este de ajuns pentru a fi considerat debitor, este de asemenea necesar ca persoana respectivă să fie în continuare datoare și datoria să rămână neplătită, deci pentru a admite o concluzie nu este de ajuns să admiți o premisă în trecut, este necesar să verifici și dacă premisa respectivă este încă valabilă. Într-un cuvânt, dacă rămân în același stadiu precum atunci când le-am admis, suntem obligați să acceptăm concluzia care decurge din premisele pe care le-am acceptat; dacă, pe de altă parte, premisele acceptate inițial s-au schimbat, nu suntem în niciun fel obligați să acceptăm în continuare și concluzia care decurgea din ele. Trebuie să examinăm corect premisele de acest gen, supuse schimbărilor, care se pot modifica chiar în cursul prezentării argumentelor, creând astfel probleme neghiobilor care se lasă înșelați atunci când nu urmăresc cu atenție un argument. Care este motivul pentru o asemenea examinare? Tocmai pentru ca în aceste chestiuni să procedăm corect și să evităm ceea ce este confuz într-un argument.

    La fel trebuie să procedăm și cu ipotezele și argumentele ipotetice. Câteodată este necesar să presupui o ipoteză ca un pas pentru un argument care decurge din aceasta. Trebuie însă să acceptăm orice ipoteză propusă? Și dacă nu putem accepta orice ipoteză, care sunt acelea pe care le putem accepta? Dacă acceptăm o ipoteză, este necesar să o acceptăm și pe viitor sau în unele cazuri o putem abandona? Ar trebui să acceptăm concluziile care decurg din ipoteza acceptată și să le respingem pe cele care sunt în conflict cu ea? “Da.”

    Dar presupune că un om îți spune “Dacă accepți aceasta ipoteză, îți voi demonstra că pot ajunge la o concluzie imposibilă care decurge din ea.”

    Ar trebui oare ca un om prudent să refuze să intre într-o dispută cu persoana respectivă? Tocmai un om prudent este capabil să urmărească un raționament logic, să pună întrebări și astfel să dovedească înșelătoriile și sofismele. Dacă ar accepta acea dispută, s-ar angaja în aceasta pripit sau neatent? Ar mai fi atunci omul care-l socotim noi că este?  Fără instruire și exercițiu, poate să-și mențină consistența argumentelor sale? Să ne demonstreze cineva că acestea pot fi adevărate și toate presupunerile noastre sunt în van, devin absurde și inconsistente cu noțiunea pe care o avem cu privire la ce este un om bun.

    De ce persistăm în lene, indolență si procrastinare? De ce căutăm pretexte pentru a evita să ne desăvârșim cunoștințele de logică?

    “Doar n-o fi la fel de grav ca și cum aș comite un paricid?”

    Sclavule, e vreun părinte aici ca să-l omori? Întrebi ce mare greșeală ai facut? Cea care era posibilă în acest domeniu. Răspunsul tău este același pe care i l-am dat și eu lui Musonius Rufus cand m-a admonestat că nu am reușit să descopăr eroarea într-un anumit silogism: “Presupun, am spus, că n-am dat foc Capitoliului”.

    “Sclavule, mi-a răspuns, este lucrul omis aici Capitoliul?”

    Asta îmi spuneți voi? Că să dai foc Capitoliului sau să-ți ucizi tatăl sunt singurele greșeli care le poți face în viață? Dar să te folosești de impresii fără atenție sau metodă; să nu reușești să înțelegi un argument, o demonstrație sau un sofism; să nu poți urmări într-o dispută ceea ce este sau nu în acord cu premisele pe care le-ai acceptat; în toate acestea nu găsești nimic greșit?

VI. Despre Providență

By

On 01/06/2020

In Cartea I

    În toate lucrurile care sunt sau care se întâmplă în lume, este ușor să aduci laude Providenței, dacă ai aceste calități: capacitatea de a privi lucrurile în ansamblu și o atitudine recunoscătoare. Fără aceste calități, un om nu va reuși să vadă folosința lucrurilor; altul, chiar dacă o cunoaşte, nu va fi recunoscător. Dacă Zeul ar fi creat culorile, dar nu ți-ar fi dat ochi să le vezi, ce folosință ar mai fi avut ele? Nici una. Pe de alta parte, ce folos ar fi avut văzul fără obiectele asupra cărora ne aruncăm privirea? Nici unul. Să presupunem, că ar fi creat toate acestea, dar nu ar fi creat lumina? În acest caz culorile sau văzul nu ar fi fost de niciun folos. Cine este cel care a aranjat toate aceste lucruri compatibile între ele? Cine a potrivit sabia cu teaca și teaca cu sabia? Nimeni? Cu siguranță, însăși structura unor asemenea lucruri compatibile între ele ne îndreaptă către concluzia că acestea sunt opera unui artizan și nu au apărut accidental. Dacă o sabie și o teacă care se potrivesc demonstrează existența unui meșteșugar care le-a creat cu acest scop; atunci obiectele vizibile, văzul și lumina nu demonstrează același lucru? Existența femeii și a bărbatului, dorința fiecăruia dintre ei pentru uniune și puterea de a folosi organele adaptate pentru aceasta – nu demonstrează acestea existența unui Creator? Dar intelectul uman, capacitatea lui de a alege dintre nenumărate impresii, de a adăuga la ele sau de a le combina astfel încât să formeze anumite idei și concluzii? Nu sunt aceste lucruri îndeajuns pentru a stârni un om, pentru a-i aduce aminte că există un Creator? Dacă nu sunt de ajuns, atunci lăsați-i pe cei care cred asta să ne explice cum au apărut din întâmplare toate aceste lucruri minunate.

    Și sunt aceste facultăți specifice doar oamenilor? Multe dintre ele da, mai exact facultățile de care are nevoie o ființă rațională; însă vei găsi și multe altele care le avem în comun cu animalele. Înțeleg acestea esența lucrurilor şi a întâmplărilor? Nu, căci a folosi este un lucru, iar a înțelege este altceva. Pentru animale este de ajuns să se folosească de impresiile care le primesc cu ajutorul simțurilor, însă omul trebuie să le şi înțeleagă. Este îndeajuns pentru animale să se hrănească și să bea, să doarmă și să se împerecheze, și să facă toate acele lucruri care sunt în natura lor. Însă pentru noi, care am primit și facultățile intelectuale, aceste lucruri nu sunt suficiente; căci dacă nu acționăm într-o manieră sistematică şi consistentă cu natura noastră, nu ne vom atinge adevăratul țel. Așa cum natura ființelor este diferită, la fel sunt scopul și țelul acestora. În acele animale a căror constituție este adaptată pentru folosința lucrurilor, aceasta este îndeajuns; dar acela a cărui constituție este adaptată atât pentru folosința cât și pentru înțelegerea lucrurilor, nu-și va atinge adevăratul scop fără exercițiul cuvenit al rațiunii. Așa Zeul a creat fiecare animal, unul pentru a fi hrană, altul pentru a trage în jug, altul pentru a produce lapte și altul pentru o altă asemenea folosință. Pentru asemenea scopuri ce nevoie au ele sa înțeleagă impresiile și să poată deosebi între ele? Dar Zeul l-a creat pe om pentru a fi martor al creației Sale, nu doar pentru a lua cunoștință ci și pentru a o interpreta. Din acest motiv ar fi rușinos pentru om să se mărginească la acele activități specifice animalelor; mai potrivit ar fi să înceapă cu acestea și să sfârșească cu ceea ce natura noastră cere; iar aceasta ne îndeamnă la contemplare și înțelegere, și la un stil de viață în armonie cu natura. Ia seama să nu-ți trăiești viața fără să fii martor al acestor lucruri.

    Însă tu ai grijă să mergi la Olympia pentru a admira opera lui Phidias, și voi toți considerați o nenorocire să mori fără să vezi asemenea opere. Dar nu este nevoie să faci nicio călătorie, căci acolo unde te afli acuma eşti înconjurat de creația Zeului; și tu nu ai nicio dorință să o vezi și să o admiri? Nu vrei să înțelegi cine ești, pentru ce te-ai nascut şi pentru ce ai primit acest dar al vederii? 

    “Înțeleg, dar sunt atâtea lucruri grele și neplăcute în viață.”

    Și nu vei găsi asemenea lucruri şi la Olympia? Nu te bate soarele? Nu ești înghesuit în mulțime? Nu este greu să găsești o baie decentă acolo? Nu te udă când plouă? Nu te deranjează toată larma, toate zgomotele? Cu toate acestea când compari toate aceste neplăceri cu măreția spectacolului alegi să le înduri şi să le accepți. Știind asta, nu realizezi că ai primit virtuți care să te ajute să înduri tot ce întâmplă? Nu ai fost înzestrat cu măreția spiritului, curaj sau răbdare? Știind acestea cum să mă îngrijorez cu privire la ce se poate întâmpla? Ce mă poate tulbura, încurca sau necăji? În loc să mă folosesc de aceste virtuți în scopul pentru care le-am primit, ar trebui să mă plâng și să jelesc toate întâmplările nefericite?

    “Dar îmi curge nasul!”

    “Şi pentru ce ai mâini sclavule? Nu pentru a-ți șterge nasul?”

    “Este oare normal să fie asemenea lucruri precum boala în lume?”

    “Asta-i bună! Nu este mai sănătos să-ți ștergi nasul decât să te plângi că-ți curge în primul rând?”

    Ce crezi că ar fi devenit Hercule dacă nu ar fi fost niciun leu, hidră, cerb, vier sau oameni nedrepți și brutali pe care să-i alunge și să curețe lumea de ei? Ce ar fi făcut, dacă nu era nimic de felul acesta cu care să se lupte? Nu este clar că s-ar fi învelit în pături și ar fi dormit? Nici nu ar mai fi fost vreun Hercule, dacă toata viața și-ar fi petrecut-o în lux și în comoditate; și chiar dacă printr-un miracol ar fi fost același Hercule, ce nevoie ar mai fi fost de el? Și ce folos ar fi fost de brațele sale, de puterea sa, de răbdarea sa sau de noblețea spiritului său; dacă nu ar fi fost asemenea pericole care să-l testeze și să-l antreneze?

    “Dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit el să caute aceste posibilități de a se antrena și să aducă asemenea lei, hidre sau vieri în țara sa?”

    Aceasta ar fi nebunie. Însă cum ei existau deja, acești monștri au avut scopul lor, anume de a ne arăta natura lui Hercule și de a-l antrena.

    La rândul vostru, luați în considerare virtuțile cu care ați fost înzestrați și spuneți așa: “Trimite-mi, tu Zeus, ce încercări consideri necesare; căci am primit aceste înzestrări din partea Ta și puterea să fac față onorabil la orice se poate întâmpla.” În schimb, tu stai tremurând de frica a ceea ce s-ar putea întâmpla sau te plângi şi te lamentezi de cele ce se întâmpla, şi aduci vină zeilor. Căci ce altceva decât hulă poate produce un spirit de origine modestă? Și cu toate acestea, Zeul nu numai că ți-a dat aceste virtuți care să te ajute să suporți orice s-ar intampla fără a fi deprimat sau înfrânt; precum un adevărat tată, El ți-a dat aceste virtuți libere de orice constrângere, în întregime în puterea ta, fără a-şi păstra pentru El capacitatea de a te opri sau împiedica în exercitarea lor. Dar tu, ai primit aceste virtuți libere și în totalitate în puterea ta și nu folosești de ele; nu vezi ce ai primit și nici de la cine. Unii sunt orbi, necunoscând binefăcătorul lor. Alții, prin josnicia lor, caută vina Zeului. Totuși, eu sunt aici să-ți arăt că ai fost înzestrat cu resurse și daruri potrivite pentru un caracter nobil și curajos; arată-mi tu, dacă poți, ce argumente ai pentru a te plânge și pentru a aduce reproșuri.

V. Împotriva adepților Academiei

By

On 25/05/2020

In Cartea I

    Dacă un om, spune Epictet, neagă ceea ce este evident, este greu să găsești argumente prin care să-i schimbi opinia. Dar asta nu deoarece omul respectiv este puternic sau cel care încearcă să-l instruiască este slab; ci deoarece este greu să discuți cu un om care devine îndârjit și încăpățânat, atunci când a fost contrazis într-un raționament.

    Această rigiditate poate apărea în două moduri: în primul mod când se manifestă la nivelul facultăților raționale, în al doilea atunci când se manifestă la nivelul bunului-simț, atunci când un om, în mod intenționat, refuză să accepte ceea ce este evident sau să abandoneze ceea ce este în conflict cu adevărul. Mulți dintre noi trăim cu frica morții trupului și facem tot posibilul să o evităm, însă puțin ne pasă de moartea sufletului. Atunci când o persoană este incapabilă să urmărească sau să înțeleagă ceva, considerăm că acea persoană este într-o stare gravă; însă atunci când rușinea și modestia sunt moarte într-un om, ajungem să numim acest lucru putere sau tărie de caracter.

    “Înțelegi că eşti treaz în acest moment?”

    “Nu”, este răspunsul unui sceptic. “Nu mai mult decât atunci când visez și cred că sunt treaz.”

    “Și nu este nicio diferență între cele două impresii?”

    “Nu, absolut niciuna.”

    Cum poți sa argumentezi mai departe în fața unui asemenea om? Ce foc, ce oțel îi pot administra pentru a-l face să înțeleagă că este lipsit de viață? El observă, însă pretinde că nu vede, este într-o condiție mai rea decât un cadavru. Despre un om care nu vede nepotrivirea din propriile argumente putem spune că este într-o condiție deplorabilă. Dar altul care o vede, însă nu este mișcat de către aceasta şi nu învață din ea, acela este într-o stare mult mai gravă decât primul. Celui de-al doilea îi lipsește modestia și rușinea, iar facultatea rațională, chiar dacă nu-i lipsește cu desăvârșire, este abrutizată. Să numesc această condiție tărie de caracter? Cu siguranță nu, altfel ar trebui să o numim la fel și în cazul desfrânaților care fac și spun în public orice le trece prin minte.

III. Ce concluzii putem trage pornind de la principiul că Zeul este tatăl tuturor oamenilor

By

On 11/05/2020

In Cartea I

    Dacă un om acceptă această dogmă, și anume că toți suntem, înainte de orice altceva, fiii Zeului și că El este tatăl tuturor oamenilor și al zeilor deopotrivă, sunt de părere că acel om nu poate să nutrească gânduri rușinoase sau josnice cu privire la propria persoană. Căci, dacă Cezarul te-ar adopta aroganța ta nu ar mai avea limite; însă dacă realizezi că ești fiu al lui Zeus, nu ai niciun simțământ de exaltare? Ar trebui să fim mândri, însă nu suntem; căci aceste două lucruri sunt amestecate în alcătuirea oamenilor, trupul, pe care îl avem în comun cu animalele, și rațiunea și inteligența pe care le avem în comun cu zeii. Mulți oameni decad către ceea ce au în comun cu sălbăticiunile, în schimb, foarte puțini înclină către ceea ce este divin și binecuvantat.

    Cum fiecare om se folosește de lucruri după opinia pe care o are cu privire la ele, aceia, puțini, care consideră că au fost născuți pentru a fi loiali și onorabili, și pentru a judeca impresiile în mod corect, nu au cu privire la ei înșiși gânduri rușinoase și josnice, precum sunt gândurile celor mulți. Căci ei spun “Ce sunt eu? Un biet om, doar un trup prăpădit.” Prăpădit într-adevăr, însă deții ceva mai de preț decât această bucată de carne. De ce neglijezi ceea ce este bun și te atașezi de ceea ce este mizerabil și prăpădit?

    Prin intermediul acestei înrudiri cu sălbăticiunile, unii dintre noi decad și devin lupi, necinstiți, perfizi și răutăcioși; alții precum leii, sălbatici, neîmblânziți și feroce; dar cei mai mulți ajung precum vulpile sau alte animale mărunte. Căci cu ce este superior un om înrăit și clevetitor față de o vulpe, sau  față de cel mai josnic și mizerabil animal? Fii deci atent la aceste lucruri și ai grijă ca nu cumva să ajungi precum o sălbăticiune.

Page 4 of 5

Previous

Next

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén