Diatribe

...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Tag: Musonius Rufus

XV. În orice facem, nu trebuie să ne avântăm fără să gândim înainte

By

On 15/11/2021

In Cartea a III-a

    În orice faci, consideră ce îl precedă și ce vine după, înainte de a te apuca de ceva. Dacă nu faci asta, vei porni la început cu avânt, deoarece nu te-ai gândit deloc la ce vine după; pentru ca apoi, după ce apar consecințele, să renunți în mod rușinos.

    “Vreau să fiu învingător la jocurile olimpice.“

    Și eu, pe toți zeii, că-i un lucru minunat! Dar întâi consideră ce îl precedă și ce vine după. După aceea, dacă este spre binele tău, apucă-te de treabă. Trebuie să te supui regulilor, să urmezi o dietă strictă, să te abții de la dulciuri, să te supui antrenamentelor la intervalele stabilite, indiferent că este arșiță sau frig, să nu bei apă rece, nici vin, chiar dacă se va ivi ocazia. Într-un cuvânt, trebuie să i te supui antrenorului, la fel cum te-ai supune unui doctor. Apoi, în ziua întrecerii, va trebui să te tăvălești în țărână, câteodată să-ți luxezi o mână sau să-ți scrântești un picior, va trebui să înghiți praf și să înduri lovituri. Și cu toate acestea, în unele lupte tot vei fi învins. După ce vei lua în considerare toate acestea, dacă încă mai vrei să te faci atlet, fă-o.

    Vezi tu, dacă nu le iei în considerare, te comporți precum copiii, care acuma vor să fie atleți, apoi gladiatori, apoi cântăreți la trompetă, iar după aceea să fie actori, în funcție de ce văd și ce admiră pe moment. La fel și tu, acuma ești atlet, apoi gladiator, apoi filosof, apoi orator; însă nu ești niciodată ceva cu tot sufletul. Precum o maimuță, imiți tot ce vezi. Îți cauți plăcerea într-un lucru nou după altul, însă odată ce devine familiar te plictisește. Asta deoarece nu te-ai gândit dinainte la ce te înhami și nu ai cercetat lucrul respectiv în întregul său, ci te-ai apucat de el la întâmplare și cu jumătate de inimă. 

    Astfel, unii oameni vor să fie și ei filosofi atunci când văd un filosof sau când ascultă pe cineva vorbind ca Euphrates, de parcă ar putea cineva să vorbească ca el.

    Omule, gândește-te întâi la ce te înhami, apoi la natura ta și la ce poți duce. Dacă vrei să fii atlet, uită-te la umerii tăi, la coapse, la șale. Căci oameni diferiți sunt făcuți pentru lucruri diferite.

    Crezi că poți fi un filosof dacă faci aceleași lucruri ca și acuma? Crezi că poți să mănânci și să bei ca până acuma? Crezi că poți să cedezi furiei și frustrărilor ca până acuma? Va trebui să veghezi, va trebui să muncești, să învingi unele dorințe, să te desparți de semenii tăi, să fii disprețuit chiar și de un sclav, să fii batjocorit de cei pe care-i întâlnești, să fii mai prejos în funcții, în onoruri sau în curțile de judecată. După ce ai luat în considerare toate aceste lucruri, dacă tu consideri că este potrivit, vin-o, dacă vrei să le dai la schimb pentru lipsă de tulburare, pentru libertate și liniște. Însă dacă nu le-ai luat în considerare, nu te apropia. Nu fi precum copiii: acum filosof, apoi perceptor, apoi orator și apoi procurator al împăratului. Aceste roluri nu se împacă între ele. Trebuie să fii un singur om, fie bun, fie rău. Va trebui să muncești la facultatea ta conducătoare sau la cele externe, la cele dinăuntru sau la cele din afară. Asta înseamnă să alegi între poziția unui filosof sau a unui simplu particular.

    Atunci când Galba a fost asasinat, cineva l-a întrebat pe Rufus: “Este acum lumea guvernată de providență?“ La aceasta, Rufus a răspuns: “Am pornit eu vreodată de la Galba ca să demonstrez că lumea este guvernată de providență?“

VI. Subiecte diverse

By

On 13/09/2021

In Cartea a III-a

    Cineva l-a întrebat pe Epictet, cum se face că, deși în zilele noastre se depune mai mult efort în vederea dezvoltării rațiunii, progresul făcut în trecut este mai mare. În ce privință se depune efort acuma, a răspuns el, și în ce s-au făcut progrese în trecut? Căci acolo unde se depun eforturi acuma, în acel lucru vei găsi și progresul. În prezent se depun eforturi în vederea rezolvării silogismelor, și în asta se fac progrese. În trecut s-au depus eforturi în vederea menținerii facultății conducătoare în armonie cu natura, și acolo s-au făcut progrese. Nu amesteca lucruri care sunt diferite, și nu te aștepta să muncești la un lucru și să progresezi în altul. Caută printre noi pe acela care se dedică unei vieți trăite în armonie și trăiește astfel. Vei vedea că nu există nimeni care să facă asta și să nu progreseze.

    Omul bun este invincibil, deoarece el nu intră niciodată într-o luptă în care să nu fie superior. “Ia-mi pământurile, dacă asta dorești. Ia de la mine sclavi sau funcții publice, ia-mi și sărmanul meu corp. Însă nu mă poți face să eșuez în a obține ceea ce-mi doresc sau să cad în ceea ce doresc să evit.“ Singura luptă în care intră este cea care privește lucrurile care sunt în puterea sa. Cum să nu fie invincibil?

    Epictet a fost întrebat ce este percepția comună. Facultatea care distinge sunetele este comună tuturor, a răspuns el, iar cea care distinge notele muzicale este o tehnică specifică. Tot la fel, unele lucruri sunt percepute cu ajutorul facultăților comune, de către toți oamenii, mai puțin cei care sunt complet pervertiți. Acestea reprezintă percepția comună.  

  Nu este ușor să-i îmboldești pe tinerii cărora le lipsește tăria de caracter, cum nu-i ușor nici să pui brânza în cârlig. Însă tinerii înzestrați, se agață mai ferm de rațiune cu cât vrei să-i îndepărtezi mai tare. Din acest motiv, Rufus încerca să-i descurajeze pe cei care veneau la el. Se folosea de această metodă pentru a verifica care sunt înzestrați și care nu. El obișnuia să spună “Precum o piatră pe care dacă o arunci în sus, natura sa o face să cadă înapoi la pământ; la fel sunt și oamenii înzestrați de la natură. Cu cât vei încerca mai tare să-i îndepărtezi, cu atât mai mult vor fi atrași de ceea ce este în natura lor.“

IX. La ce concluzii putem ajunge din faptul că suntem înrudiți cu Zeul

By

On 22/06/2020

In Cartea I

    Dacă ceea ce spun filosofii despre înrudirea omului cu Zeul este adevărat, există un singur răspuns la întrebarea “Care este țara ta?” Niciodată să nu răspunzi că ești atenian sau corintian, ci, la fel ca și Socrate, să răspunzi că ești cetățean al lumii. Căci de ce să răspunzi că ești atenian când poți răspunde că aparții acelui ungher în care micul tău corp a fost azvârlit în lumea aceasta? Te numești atenian sau corintian după acea regiune suverană care include nu numai acel mic ungher în care te-ai născut sau numai casa și familia ta, cât și locul de unde se trag strămoșii tăi. Când un om înțelege modul în care este lumea cârmuită, constată că nu există obște mai mare și mai atotcuprinzătoare decât aceea care include atât Zeul cât și oamenii; și mai constată că Zeul este la originea tuturor lucrurilor care se nasc și cresc pe pământ, și a ființelor raționale în special, căci acestea sunt prin natura lor în comuniune cu Zeul, unite cu El prin intermediul rațiunii. De ce un om care a ajuns la aceste concluzii nu s-ar identifica ca cetățean al lumii și fiu al Zeului? De ce ar trebui el să se teamă de lucrurile care se întâmplă între oameni? Dacă înrudirea cu Cezar sau cu o altă persoană puternică în Roma este de ajuns pentru un om să trăiască în siguranță, deasupra de dispreț și liber de frică; atunci faptul că Zeul ne este părinte nu ar trebui să ne elibereze de durere și frică?

    Un om poate întreba “De unde să găsesc pâine să mănânc, dacă eu nu am nimic?”

    Dar sclavii fugari, ei pe ce se bazează când își părăsesc stăpânii? Au ei pământuri, servitori sau argintărie? Nu au nimic decât pe ei însuși și cu toate acestea se descurcă să mănânce. Oare acela dintre noi care este filosof ar trebui să-și pună încrederea în alții în călătoriile sale, în loc să se îngrijească singur de nevoile sale? Să fie inferior animalelor iraționale și mai laș decât ele? Căci acestea se descurcă singure, nu le lipsesc nici hrana, nici un mod de viață adecvat, în armonie cu natura lor.  

    Cred că menirea acestui bătrân care șade acum în fața voastră nu este să vă convingă să nu aveți gânduri joase și ignobile cu privire la voi înșivă, ci mai degrabă să împiedice tinerii care – descoperind că sunt înrudiți cu zeii și văzând aceste lucruri care ne înlănțuie, precum trupul, posesiunile și altele necesare în viață – ar vrea să se elibereze de acestea ca și cum ar fi niște poveri dureroase și intolerabile, și să se întoarcă la zei. În acest caz este datoria învățătorului si instructorului să-i întoarcă înapoi de la astfel de gânduri, dacă este cu adevărat un învățător. Puteți veni la mine să-mi spuneți “Epictet, nu mai putem îndura să fim legați de acest biet trup care cere hrană, apă, odihnă sau curățenie și din cauza căruia trebuie să ne supunem dorințelor altora. Nu am învățat noi că aceste lucruri ne sunt indiferente și că moartea nu este ceva rău? Nu suntem noi înrudiți cu Zeul și nu ne tragem de la El? Permite-ne să ne întoarcem în locul de unde am venit, permite-ne să fim eliberați de aceste lanțuri care ne leaga şi ne îngreunează. Aici sunt hoți, tâlhari, curți de judecată și cei pe care-i numim tirani, care datorită acestui trup și posesiunilor sale au o anume putere asupra noastră. Lasă-ne să le arătăm că nu au nicio putere asupra altor oameni.” În acest caz aş răspunde “Prieteni, așteptați Zeul! Atunci când El dă semnalul și te eliberează din post, atunci să te întorci la El. Până atunci, îndură să rămâi acolo unde El te-a pus. Scurt este timpul în care trăiești aici și ușor de îndurat pentru cei care gândesc astfel: ‘Ce tiran, ce hoț, ce curte de judecată par formidabile celui care consideră trupul și posesiunile acestuia doar niște lucruri fără valoare?’ Așteaptă așadar și nu pleca dintre noi fără motiv.”

    Asemenea lucruri ar trebui discutate de învățător cu tinerii înzestrați. În schimb, învățătorul vostru este doar un corp fără de viață și voi sunteți la fel. Căci după ce v-ați ghiftuit bine astăzi, stați și vă lamentați dacă mâine veți avea sau nu ce mânca. Sclavule, dacă vei avea mâncare o să mănânci; dacă nu vei avea o să mori! Ce motiv ai să te plângi? Unde rămâne loc pentru lacrimi sau pentru linguşiri? De ce ar trebui un om să invidieze pe altul? De ce să-i admiri pe cei bogați și sus-puși, chiar și atunci când aceștia sunt puternici și iuți la mânie? Căci ce-ți pot face ei ție? Nu ne va păsa de lucrurile asupra cărora au ei putere, iar de lucrurile care ne interesează pe noi nu se pot ei atinge. Cine, vă întreb, poate fi stăpân asupra unui om care gândește astfel?

    Cum a abordat Socrate acest subiect? Precum un om care este convins de înrudirea sa cu zeii. Le-a spus judecătorilor săi “Dacă spuneți că mă lăsați liber cu condiția să nu mai discut despre lucrurile de care am discutat până acuma și să nu mai deranjez pe tineri sau bătrâni, vă răspund: Ar fi ridicol din partea voastră să credeți că, deși atunci când sunt așezat într-un post de către comandantul meu și instruit să-l apăr, prefer să mor de o mie de ori decât să-l abandonez, aş putea să abandonez locul și munca care mi-au fost hărăzite mie de către Zeu.” Aici vedeți un om care este cu adevărat înrudit cu zeii. Dar noi ne identificăm mai degrabă cu stomacul nostru, cu carnea noastră și cu dorințele noastre animalice; acestea ne sunt fricile și pasiunile; iar pe cei care ne pot ajuta în aceste lucruri îi linguşim și ne temem de ei în același timp.

    Într-o zi, un om mi-a cerut să scriu în numele lui o scrisoare către Roma. Este vorba de un om pe care lumea îl considera oropsit, deoarece odată deținuse funcții importante și fusese bogat, însă între timp pierduse totul și trăia printre noi. Am compus scrisoarea într-o manieră umilă. După ce a citit-o mi-a dat-o înapoi și a spus: “Ți-am cerut ajutorul, nu mila ta; nimic rău nu mi s-a întâmplat mie.”

    La fel, Musonius Rufus, ca să mă testeze obișnuia să spună “Stăpânul tău îți va face diverse greutăți”. Când i-am răspuns că acestea sunt lucruri obișnuite în afacerile oamenilor, a spus “Atunci de ce aş cere ceva de la stăpânul tău când pot obține totul de la tine?” Într-adevăr, este inutil și stupid pentru un om să primească din partea altuia ceea ce poate avea de la el însuși. Este normal ca eu, care pot cultiva de unul singur un spirit nobil și măreț, să aștept de la altcineva pământuri, bani sau poziție socială? În niciun caz, nu voi fi atât de ignorant cu privire la ceea ce este al meu. 

    Dar atunci când un om este umil și laş, pentru el cineva trebuie să scrie scrisori ca și cum le-ar scrie pentru un cadavru. Căci o asemenea persoană nu este decât un cadavru și un sextarius de sânge, și nimic altceva. Iar dacă ar fi mai mult, atunci ar realiza că niciun om nu are puterea de a-l face mizerabil pe celălalt.

VII. Despre premisele variabile, argumentele ipotetice și altele asemenea

By

On 08/06/2020

In Cartea I

    Mulți ignoră că folosința premiselor variabile, a argumentelor ipotetice sau a silogismelor prin care se ajunge la o concluzie în urma întrebărilor, într-un cuvânt al tuturor acestor raționamente, este importantă pentru conduita oamenilor. În orice chestiune ar trebui să ne întrebăm cum un om înțelept descoperă calea sau metoda corectă prin care să se ocupe de chestiunea respectivă. Drept concluzie, fie înțeleptul nu se apleacă asupra disputelor purtate prin întrebări și răspunsuri sau, în cazul în care se angajează în asemenea dispute, nu va avea grijă dacă se avântă în răspunsuri sau întrebări pripit și la intamplare; sau dacă considerăm că niciuna din aceste concluzii nu este corectă, trebuie să admitem că este necesar să studiem cu atenție acest subiect. Care este așadar scopul pentru care studiem aceste raționamente? Să stabilim ce este adevărat, să respingem ce este fals și, în cazurile incerte, să ne abtinem de la a forma o judecată. 

    Este de ajuns să cunoaștem acest lucru?

    “Da.” 

    Atunci este de ajuns pentru cel care se folosește de bani să cunoască motivul pentru care trebuie respinși banii falși?

    “Nu, deoarece trebuie să știi și cum să deosebești între monedele autentice și cele false.”

    Atunci, este adevărat și că într-un argument nu este de ajuns să auzi ce se spune, trebuie să știi și să deosebești ce este adevărat de ceea ce este fals sau incert?

    “Așa este.”

    Dacă este adevărat, atunci care este regula prin care poți demonstra un argument?

    “Să accepți ceea ce decurge dintr-o premisă pe care ai acceptat-o ca adevărată.”

    Este îndeajuns să cunoști acest lucru? Nu este, trebuie să cunoști mecanismul prin care o concluzie decurge din premise, cum câteodată o propoziție decurge din altă propoziție și altădată din mai multe propoziții. Putem spune că este necesar pentru un om să-și antreneze această facultate, puterea de a demonstra argumentele care le propune, de a urmări argumentele altora și de a nu fi înșelat de sofisme. Din acest motiv considerăm că este necesar să studiem aceste forme de argumente deductive.

    Dar ia în considerare acest caz: poți accepta premisele în mod corect, iar concluzia care decurge din ele, deși decurge într-un mod aparent corect, este falsă. Ce este de făcut in acest caz? Trebuie să accept concluzia falsă? Cum aș putea face asta? Trebuie să recunosc că am greșit atunci când am acceptat premisele? 

“Nu poți face nici asta.”

    Pot să spun că o concluzie nu decurge cu necesitate din premise?

    “Nu, nici asta nu este îngăduit.”

    Ce aș putea să fac în această circumstanță? Luați în considerare acest exemplu: să iei bani cu împrumut nu este de ajuns pentru a fi considerat debitor, este de asemenea necesar ca persoana respectivă să fie în continuare datoare și datoria să rămână neplătită, deci pentru a admite o concluzie nu este de ajuns să admiți o premisă în trecut, este necesar să verifici și dacă premisa respectivă este încă valabilă. Într-un cuvânt, dacă rămân în același stadiu precum atunci când le-am admis, suntem obligați să acceptăm concluzia care decurge din premisele pe care le-am acceptat; dacă, pe de altă parte, premisele acceptate inițial s-au schimbat, nu suntem în niciun fel obligați să acceptăm în continuare și concluzia care decurgea din ele. Trebuie să examinăm corect premisele de acest gen, supuse schimbărilor, care se pot modifica chiar în cursul prezentării argumentelor, creând astfel probleme neghiobilor care se lasă înșelați atunci când nu urmăresc cu atenție un argument. Care este motivul pentru o asemenea examinare? Tocmai pentru ca în aceste chestiuni să procedăm corect și să evităm ceea ce este confuz într-un argument.

    La fel trebuie să procedăm și cu ipotezele și argumentele ipotetice. Câteodată este necesar să presupui o ipoteză ca un pas pentru un argument care decurge din aceasta. Trebuie însă să acceptăm orice ipoteză propusă? Și dacă nu putem accepta orice ipoteză, care sunt acelea pe care le putem accepta? Dacă acceptăm o ipoteză, este necesar să o acceptăm și pe viitor sau în unele cazuri o putem abandona? Ar trebui să acceptăm concluziile care decurg din ipoteza acceptată și să le respingem pe cele care sunt în conflict cu ea? “Da.”

    Dar presupune că un om îți spune “Dacă accepți aceasta ipoteză, îți voi demonstra că pot ajunge la o concluzie imposibilă care decurge din ea.”

    Ar trebui oare ca un om prudent să refuze să intre într-o dispută cu persoana respectivă? Tocmai un om prudent este capabil să urmărească un raționament logic, să pună întrebări și astfel să dovedească înșelătoriile și sofismele. Dacă ar accepta acea dispută, s-ar angaja în aceasta pripit sau neatent? Ar mai fi atunci omul care-l socotim noi că este?  Fără instruire și exercițiu, poate să-și mențină consistența argumentelor sale? Să ne demonstreze cineva că acestea pot fi adevărate și toate presupunerile noastre sunt în van, devin absurde și inconsistente cu noțiunea pe care o avem cu privire la ce este un om bun.

    De ce persistăm în lene, indolență si procrastinare? De ce căutăm pretexte pentru a evita să ne desăvârșim cunoștințele de logică?

    “Doar n-o fi la fel de grav ca și cum aș comite un paricid?”

    Sclavule, e vreun părinte aici ca să-l omori? Întrebi ce mare greșeală ai facut? Cea care era posibilă în acest domeniu. Răspunsul tău este același pe care i l-am dat și eu lui Musonius Rufus cand m-a admonestat că nu am reușit să descopăr eroarea într-un anumit silogism: “Presupun, am spus, că n-am dat foc Capitoliului”.

    “Sclavule, mi-a răspuns, este lucrul omis aici Capitoliul?”

    Asta îmi spuneți voi? Că să dai foc Capitoliului sau să-ți ucizi tatăl sunt singurele greșeli care le poți face în viață? Dar să te folosești de impresii fără atenție sau metodă; să nu reușești să înțelegi un argument, o demonstrație sau un sofism; să nu poți urmări într-o dispută ceea ce este sau nu în acord cu premisele pe care le-ai acceptat; în toate acestea nu găsești nimic greșit?

I. Despre lucrurile care sunt în puterea noastră și cele care nu se află în puterea noastră

By

On 27/04/2020

In Cartea I

    Dintre toate facultățile (cu excepția celei pe care urmează să o menționez), nu vei găsi niciuna capabilă să se contemple pe ea însăşi, şi, în consecință, niciuna capabilă de a se aproba sau dezaproba. Cât de departe posedă gramatica puterea de contemplare? Doar până la a putea forma o judecată legată de modul în care cuvintele sunt scrise sau vorbite. Dar arta muzicii? Doar până la a putea judeca linia melodică. Poate vreuna dintre ele să se contemple pe ea însăşi? În niciun caz. Atunci când trebuie să scrii ceva prietenului tău, gramatica îți va spune ce cuvinte să folosești și în ce ordine să le scrii; dar ce să scrii şi ce să nu scrii, gramatica nu-ți poate spune. La fel și muzica cu sunetele muzicale; dar dacă ar trebui în momentul actual să cânți din voce sau la lăută, sau să nu cânți deloc, asta muzica nu-ți poate spune. Atunci, ce facultate îți poate răspunde la aceste întrebări? Cea care se contemplă atât pe ea însăși cât și toate celelalte lucruri. Și cum se numește această facultate? Rațiunea, ea singură se poate examina pe ea însăși, ce este, ce putere și ce talent posedă, doar ea poate cerceta celelalte facultăți. Ce altceva îți poate spune că aurul este frumos? Căci aurul nu-ți poate spune. Evident, doar facultatea capabilă de a judeca impresiile îți poate spune asta. Ce altceva poate judeca celelalte facultăți, precum gramatica sau muzica, arătându-ți când și cum anume să le folosești? Este doar rațiunea și nimic altceva.

    Așa cum se cade, zeii au lăsat în mâinile noastre acel ceva ce este mai bun decat toate și stăpân al tuturor celorlalte lucruri, puterea de a judeca în mod corect impresiile. Însă toate celelalte nu le-au lăsat în mâinile noastre. Oare nu au vrut să ni le lase și pe celelalte în puterea noastră? După mine, eu cred că dacă ar fi putut, ne-ar fi lăsat și alte lucruri în puterea noastră, însă în mod sigur nu au putut. Trăind pe acest pământ, legați fiind de trupul acesta și de cei din jurul nostru, cum ar fi fost posibil să avem și celelalte în puterea noastră fără a fi stânjeniți în aceasta de cele externe nouă?

    Dar ce spune Zeus? “Epictet, dacă ar fi fost posibil, ți-aș fi lăsat și bietul tău trup și măruntele tale proprietăți libere și lipsite de piedici. Însă nu uita niciodată asta – acest corp nu este al tău, este doar lut însuflețit. Şi cum nu am putut să ți-l las liber și lipsit de piedici, ți-am lăsat în schimb un mic fragment de divinitate, facultatea de a căuta sau de a evita un lucru, cea în puterea căreia se află dorința și aversiunea, într-un cuvânt, facultatea de a judeca în mod corect impresiile. Dacă vei fi atent cu aceasta și o vei considera singurul tău lucru de preț, niciodată nu vei fi stânjenit, nu vei întâlni piedici, nu te vei plânge, nu vei învinui și nu vei linguși pe nimeni.”

    Îți par toate astea lucruri mărunte? Sper că nu. Fii mulțumit cu ele și mulțumește zeilor.

    Însă, după cum stau lucrurile, deşi este în puterea noastră să fim atenți la un lucru și să ne dedicam acestuia, noi preferăm să fim atenți la multe alte lucruri și să fim legați de acestea – de trup sau proprietăți, de frate, copil, prieten sau sclav. De vreme ce suntem legați de toate aceste lucruri, suntem supuși constrângerilor și suntem tulburați de ele. Astfel când vremea este potrivnică pentru a ieși în larg, stăm, ne frământăm și ne întrebăm în ce direcție bate vântul. Vântul bate către nord. Ce treabă avem noi cu asta? “Dar cand va bate într-o direcție propice?” Când va dori el, omule, sau când va vrea Aeolus; deoarece Zeul l-a lăsat pe Aeolus stăpân peste vânturi, nu pe tine. În cazul ăsta ce pot face? În cazul ăsta trebuie să ne folosim cât mai bine de lucrurile care depind de noi, iar de celelalte după cum este natura lor. La ce mă refer prin natura lor? După cum este voința divină. 

    “Și dacă urmează să-mi pierd capul? Trebuie să fiu eu singurul?” Dar ce-ai vrea omule, dacă și-ar pierde toți capul, te-ar consola cu ceva? Nu-ți vei întinde singur grumazul, precum a făcut Lateranus la Roma când Nero a ordonat să fie decapitat? Căci el și-a întins grumazul și a primit prima lovitură, însă cum aceasta a fost firavă, a tresărit și s-a retras pe moment, dar l-a întins înapoi. Și înainte de asta, când a fost vizitat de Epaphroditus, libertul lui Nero, iar acesta a început să-l interogheze cu privire la ofensa adusă, Lateranus a spus “Dacă aleg sa spun ceva, îi voi spune direct stăpânului tău.”

    Ce-ar trebui un om sa aibă la îndemână în aceste situații? Ce altceva decât aceasta: “Ce este treaba mea și ce nu este treaba mea? Ce depinde de mine și ce nu depinde de mine”?

    Trebuie să mor. Trebuie oare să mor lamentându-mă? Trebuie să fiu înlănțuit. Oare trebuie să mă și plâng de asta? Voi fi exilat. Mă poate opri cineva să merg în exil cu zâmbetul pe față, mulțumit și cu bunǎ dispoziție?

    “Spune-mi secretul tău?” Asta nu o s-o fac, deoarece asta este în puterea mea. “Dar te voi pune în lanțuri.” Omule, ce spui acolo? Eu, în lanțuri? Poți să-mi pui piciorul în lanțuri, dar voința nici măcar Zeus nu poate să mi-o inlantuie. “Te voi arunca în închisoare!” Bietul meu trup, vrei să spui. “Voi pune să ți se taie capul!” Și? Când am pretins eu că sunt singurul om din lume care nu poate fi descăpățânat?

    Acestea sunt lucrurile la care filosofii ar trebui sǎ se gândească, pe care ar trebui să le scrie în lecțiile lor zilnice, în care ar trebui să se instruiască singuri.

    Thrasea obișnuia să spună “Aş prefera să fiu ucis astăzi decât să fiu exilat mâine.” Ce i-a spus atunci Rufus? “Dacă ai alege moartea pentru că este nenorocirea mai mare, cât de mare este atunci nebunia ta? Însă dacă o alegi ca fiind nenorocirea mai mică, cine ți-a dat această alegere? Oare nu ar trebui să înveți cum să fii mulțumit cu ceea ce ți-a fost dat ție?”

    În același spirit, Agrippinus obișnuia să spună “Nu o să fiu un obstacol pentru mine.” Când a primit vești că urmează să fie judecat în Senat a răspuns: “Să sperăm că va ieși bine, însă este a cincea oră din zi” – aceea era ora la care își făcea exercițiile fizice urmate de o baie rece – “să ne apucăm deci de exerciții”. Tocmai cand terminase cu acestea, au venit și i-au dat vestea “Ai fost condamnat!”. “La exil sau la moarte?”, întreabă el. “Exil.” “Și proprietățile mele?” “Nu-ți vor fi confiscate.” “În cazul acesta, să mergem la Aricia și să luăm cina.”

    Asta înseamnă să fii instruit în ceea ce un om ar trebui să studieze; despre cum poți să-ți păstrezi voința de a obține și de a evita liberă de orice impediment, liberă de tot ceea ce un om ar trebui să evite. Trebuie să mor? Dacă acuma, atunci sunt gata să mor. Dacă mai încolo, atunci acum voi cina deoarece este ora cinei; apoi cand va veni vremea o să mor. Cum? Precum un om care înapoiază ceva ce nu-i aparține.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén