Diatribe

...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Tag: Epicur

VII. Dialog cu guvernatorul epicurian al orașului

By

On 20/09/2021

In Cartea a III-a

    Fiind vizitat de guvernator, care era epicurian, Epictet a spus: este normal ca noi, cei care suntem ignoranți, să vă întrebăm pe voi, filosofii, care este cel mai bun lucru pe lume, la fel cum cei care ajung într-un oraș nou pun întrebări localnicilor. Iar odată ce vom învăța care este acest lucru bun, să-l căutăm și să-l vedem noi înșine, așa cum fac călătorii cu lucrurile de vizitat dintr-un oraș. 

    Toată lumea este de acord există trei lucruri specifice oamenilor: sufletul, corpul și cele exterioare. Rămâne ca voi, filosofii, să ne spuneți care este cel mai important dintre acestea. Ce să le spunem oamenilor? Carnea este cea mai importantă? Pentru asta a călătorit Maximus pe furtună până la Casiopeea, să-și însoțească fiul? Pentru a-și satisface plăcerile cărnii?

    “În niciun caz“, a negat guvernatorul.

    Este normal să ne îndreptăm eforturile către ceea ce este mai bun în noi?

    “Desigur.“

    Și ce avem mai bun decât carnea?

    “Sufletul.“

    Care sunt superioare? Bunurile lucrului superior sau bunurile celui inferior?

    “Ale celui superior.“

    Depind bunurile sufletului de voință sau sunt independente de ea?

    “Depind de voință.“

     În acest caz, plăcerea sufletească este unul din lucrurile care țin de voință?

    “Așa este“, a răspuns el.

    Și ce dă naștere acestei plăceri? Se naște din ea însăși? Este imposibil. Trebuie să presupunem că există o esență a binelui, care are valoare prin ea însăși, și prin intermediul căreia obținem plăcerea sufletească.    

    Guvernatorul a fost de acord și cu această afirmație.

    Atunci ce dă naștere acestei plăceri sufletești? Dacă bunurile sufletului îi dau naștere, atunci am descoperit natura binelui; căci este imposibil ca binele și ceea ce ne aduce bucurii cumpătate să fie două lucruri diferite sau ca dintr-un lucru care nu este bun să rezulte ceva bun. Dacă rezultatul principal este bun, atunci și ce îl precedă este bun. Dar tu nu poți afirma așa ceva dacă ești întreg la minte, deoarece l-ar contrazice pe Epicur și învățăturile școlii din care faci parte. În acest caz, ce îți rămâne ție să afirmi este că plăcerea sufletească rezultă din lucrurile care țin de corp, că acestea sunt lucrurile care precedă și, astfel, reprezintă esența binelui. 

    Așadar, Maximus nu a procedat rațional dacă a avut alte motive să călătorească decât plăcerile cărnii, cel mai important lucru pentru el. Nu procedează rațional nici atunci când, ca și judecător, se abține să ia lucrurile altora, deși poate să o facă. Haide să vedem cum se poate face asta în secret, în siguranță, fără să știe nimeni. Căci nici Epicur nu a spus că este un lucru rău să furi. Numai să fii prins este. Acesta este motivul pentru care el spune să nu furi, deoarece nu poți fi sigur că nu vei fi descoperit. Dar eu îți voi spune că dacă furăm cu cap și cu grijă, nu vom fi descoperiți. Pe lângă asta, avem prieteni, bărbați și femei, sus-puși, iar grecii sunt neputincioși, nu va avea niciunul curajul să meargă la Roma pentru a ne da în judecată. De ce să te abții de la binele tău? Este irațional și prostesc. Dacă îmi spui că te abții, nu te cred. La fel cum este imposibil să fii de acord cu ceea ce pare fals sau să respingi adevărul, la fel este imposibil să te ții la distanță de ceea ce pare bun. Averea este un lucru bun, cel mai eficient pentru a obține plăcere. De ce să nu o dobândești? De ce să nu o corupi pe soția vecinului tău, dacă o poți face fără să fii prins? Iar dacă vecinul face scandal, de ce să nu-i frângi gâtul?

    Asta înseamnă să fii un filosof adevărat, să fii consecvent cu principiile tale, dacă vrei să fii un filosof cum trebuie. Altfel nu vei fi cu nimic mai bun decât noi care ne spunem stoici. Și noi spunem un lucru și facem altceva. Vorbim de lucruri nobile și facem lucruri de ocară. Tu vei fi ipocrit în celălalt sens, spunând vorbe de ocară și făcând fapte nobile.

    Pe Zeus! Poți să-ți imaginezi un oraș de epicurieni? Unul va spune “nu o să mă însor“. “Nici eu, va spune un altul, că este rău să te căsătorești.“ Și este rău să faci copii sau să te implici în lucrurile publice. Ce se va întâmpla cu un asemenea oraș? De unde vor veni cetățenii lui? Cine îi va crește? Cine va fi căpitan al efebilor? Cine va administra gymnasiumul? Care va fi educația lor? Va fi aceeași cu cea primită de spartani sau de atenieni? 

    Ia un tânăr și educă-l în conformitate cu învățăturile voastre. Învățăturile acestea sunt greșite, subversive pentru stat, dezastruoase pentru familie, nu sunt potrivite nici pentru femei. Omule, lasă aceste principii deoparte. Trăiești într-un oraș imperial, este datoria ta să îndeplinești funcții publice, să judeci drept, să te abții de la ceea ce aparține altora; nicio femeie, cu excepția soție tale, să nu fie frumoasă în ochii tăi, și nici băieți, nici aur sau argint. Caută să ai opinii consecvente cu această purtare. Ele îți vor permite să te abții cu plăcere de la lucruri care te atrag și te copleșesc cu o mare putere de convingere. Dacă tu, în schimb, întărești acea putere de convingere cu o filosofie precum aceasta, care ne împinge și ne îndrumă în aceeași direcție, ce se va întâmpla?

    Ce este mai bun la o sculptură? Argintul sau meșteșugul? Substanța din care este făcută mâna este doar carne, însă munca pe care o face mâna are întâietate. Cele ce trebuiesc făcute se încadrează în trei categorii: cele care țin de existență, cele care țin de un anumit fel de existență și cele care au întâietate. Așadar, la om nu trebuie să apreciem substanța, carnea, ci lucrurile care au întâietate. Care sunt acestea? Implicarea în activitățile publice, căsătoria, creșterea copiilor, pietatea, grija față de părinți, și, în general, dorința și aversiunea, impulsul de a acționa și de a te înfrâna, folosite așa cum trebuie și în armonie cu natura.

    După natura noastră suntem liberi, nobili, modești. Căci ce alt animal roșește? Ce alt animal simte rușine? Este în natura noastră să subordonăm plăcerea lucrurilor care au întâietate, să le slujească acestora, astfel încât să ne stârnească și să ne păstreze constanți în activități conforme cu natura noastră.

    “Dar eu sunt bogat și nu-mi lipsește nimic.“

    Atunci de ce pretinzi că ești filosof? Aurul și argintul îți sunt de ajuns, ce nevoie mai ai de principii?

    “Dar eu sunt judecător peste greci.“

    Știi cum să judeci? Cum ai ajuns să știi asta?

    “Mi-a dat scrisoare împăratul.“

    Dacă ți-ar da o scrisoare în care te numește judecător la un concurs de muzică, cu ce te-ar ajuta? Dar să lăsăm asta. Cum te-a numit judecător? Cui i-ai pupat mâna? Lui Symphorus sau lui Numenius? La cine ai făcut anticameră? Cui i-ai făcut cadouri? Nu înțelegi că să fii judecător nu are mai multă valoare decât are Numenius? 

    “Dar eu pot să arunc pe oricine în închisoare.“

    Și o piatră poți să o arunci.

    “Dar eu pot să ciomăgesc pe cineva până la moarte.“

    Și un măgar poți să-l ciomăgești. Asta nu este același lucru cu a conduce oameni. Condu-ne ca pe ființe raționale. Arată-ne ce este folositor și vom urma. Arată-ne ce este dăunător și ne vom feri. Fă-ne să te admirăm și să te imităm, cum făcea Socrate cu oamenii. El era un conducător adevărat, căci i-a determinat pe alții să-și supună lui propriile lor dorințe și aversiuni, propriile lor impulsuri de a acționa sau de a se înfrâna. 

    Tu vii și spui “Fă asta și nu fă astalaltă, că de nu, te arunc în închisoare“. Nu așa sunt conduse ființele raționale.

    Mai bine spune “Fă cum a poruncit Zeus, că de nu, vei fi pedepsit și vei suferi“. Ce pedeapsă? Nu vei suferi nimic altceva decât că vei eșua în ceea ce trebuie să faci, vei pierde omul de încredere, modest și cu bună-cuviință, din tine. Nu vei găsi o pierdere mai mare decât aceasta.

XXIII. Despre elocvență

By

On 12/07/2021

In Cartea a II-a

    Oricine va citi o carte cu mai multă plăcere și ușurință, dacă aceasta este scrisă cu caractere cât mai clare. La fel, oricine va putea urmări mai ușor un discurs exprimat într-un limbaj potrivit și agreabil. Așadar, nu putem spune că elocvența este ceva irelevant. A spune asta este caracteristic unui om lipsit de pietate și, în același timp, timid. Este lipsit de pietate deoarece nu prețuiește darurile primite de la Zeu la adevărata lor valoare, ca și cum ar nega necesitatea altor facultăți precum vederea, auzul sau chiar vocea.

    Ți-a dat ochi degeaba, Zeul? Degeaba le-a insuflat un spirit atât de puternic și de meșteșugit, încât este capabil să surprindă de la distanță lucrurile și să-ți înfățișeze formele acestora? Ce alt mesager este atât de atent și atât de rapid? A făcut El degeaba aerul atât de maleabil și de elastic încât să poată fi străpuns de vedere? A făcut El degeaba lumina, fără prezența căreia toate celelalte ar fi fost inutile?

    Omule, nu fi nerecunoscător! Și nu uita de lucrurile superioare! Mulțumește Zeului pentru văz și pentru auz, pentru viața însăși și pentru lucrurile care o susțin: grâne, fructe, vin sau ulei. Și nu uita că El ți-a dat un alt dar superior tuturor acestora, facultatea care le folosește și le examinează pe toate celelalte și care stabilește importanța fiecăruia. Ce este acel lucru care judecă fiecare facultate în parte și îi stabilește importanța? Poate fiecare facultate în parte să se judece pe ea însăși? Ai auzit vreodată vederea să pronunțe o judecată cu privire la ea însăși? Sau auzul? Nu, deoarece toate celelalte facultăți sunt menite să fie doar slugile și sclavii facultății care se ocupă cu cercetarea și folosirea impresiilor.

    Dacă întrebi care este importanța fiecărui lucru, pe cine întrebi? Cine îți răspunde? Cum poate orice altă facultate să fie superioară aceleia care le folosește pe toate celelalte ca slugi ale sale, care examinează fiecare lucru și se pronunță asupra lui? Știe vreo altă facultate ce este ea însăși și care este importanța sa? Știe vreuna dintre ele când trebuie să fie folosită și când nu? Care este facultatea care închide și deschide ochii, care îi îndreaptă către unele lucruri și, la nevoie, îi întoarce de la altele? Este vederea? Nu, este voința! Care este facultatea care închide și deschide urechile, care ne face curioși și iscoditori, sau dimpotrivă, impasibili la ce se spune? Este auzul? Nu, nu este altă facultate decât voința.

    Voința este singura facultate capabilă să vadă limpede, să se cerceteze pe ea însăși, dar și restul lucrurilor și să stabilească importanța fiecăruia. Atunci când ea observă că toate celelalte facultăți ale omului sunt oarbe și surde și incapabile să vadă orice altceva decât acel lucru pentru care sunt menite să slujească, poate voința să considere orice altă facultate mai importantă decât este ea însăși? Care este funcția ochiului, odată deschis, alta decât de a vedea? Dar cine decide dacă trebuie sau nu să ne uităm la nevasta altuia, și în ce fel să o facem? Voința! Cine ne spune dacă ar trebui să credem sau nu ce ni se spune? Iar dacă credem cine decide dacă suntem sau nu tulburați de ce ni s-a spus? Cine altcineva decât voința?

    Să luăm elocvența, despre care discutam. În caz că există o asemenea facultate care se preocupă cu împodobirea limbajului, ea doar construiește și împodobește frazele cu ocazia unui discurs, la fel cum un frizer aranjează și împodobește părul. Dar dacă este mai bine să vorbești sau să taci, dacă este mai bine să vorbești într-un mod sau altul, dacă este potrivit sau nepotrivit să vorbești, într-un cuvânt toate aceste decizii care țin de când, cum și ce să vorbești, ce altă facultate decide asupra lor, dacă nu voința? Ai vrea să vină în față și să vorbească împotriva sa?

    “Dar, dacă lucrurile stau în felul următor: dacă ceea ce slujește este superior celui pe care îl slujește? Dacă calul este superior călărețului, câinele este superior vânătorului, lira este superioară muzicianului, servitorii sunt superiori regelui?“

    Cine se folosește de toate celelalte lucruri? Voința. Cine se îngrijește de toate? Voința. Cine poate să distrugă omul, câteodată prin înfometare, altădată prin funie, iar altădată aruncându-l de undeva? Voința. Există, în constituția omului, altceva mai puternic decât ea? Cum ar putea ceva care este supus piedicilor să fie mai puternic decât ceva ce este nestingherit? Ce poate împiedica să vezi? Voința sau lucruri care nu depind de voință. La fel sunt supuse piedicilor și alte facultăți precum auzul sau vocea. Cine poate împiedica voința? Nimic din afară, doar ea însăși se poate împiedica, atunci când este pervertită. Prin urmare, numai aici se află viciul sau virtutea.

    Această facultate atât de puternică, predestinată să stăpânească peste toate celelalte, tu ai vrea să vină în față și să ne spună că dintre toate lucrurile, carnea este cea mai minunată? Cum? Nici măcar dacă carnea însăși ar afirma că ea este cel mai minunat lucru dintre toate, această afirmație nu ar putea fi tolerată. Spune-ne tu, Epicur, ce pronunță această afirmație? Ce facultate a scris despre țel, despre natură sau despre norme? Ce te-a făcut să-ți lași barbă precum filosofii? Cine a spus în ceasul morții “îmi trăiesc ultima zi, și ce zi minunată este“? Carnea sau voința? Să pretinzi că deții o facultate superioară acesteia nu poate fi decât nebunie. Cum poți fi atât de orb și de surd?

    Dacă considerăm că voința este superioară, nu înseamnă că disprețuim celelalte facultăți ale omului. Am spus noi că ele nu sunt folositoare sau importante? În niciun caz. Asta ar fi prostie, lipsă de pietate, lipsă de recunoștință față de Zeu. Doar că dăm fiecăruia ce îi este cuvenit. Și un măgar este folositor, dar nu atât de folositor ca un bou; un câine este folositor, dar nu atât de folositor ca un sclav; un sclav este folositor, dar nu atât de folositor ca un cetățean liber; un cetățean este folositor, dar nu atât de folositor ca un magistrat. 

    Totuși, chiar dacă unele facultăți sunt superioare, asta nu înseamnă că trebuie să le disprețuim pe cele inferioare și folosul pe care acestea ni-l aduc. Elocvența are folosul său, deși nu este la fel de importantă precum voința. Când spun că este mai puțin importantă să nu credeți că vă cer să neglijați felul în care vorbiți, cum nu vă cer să vă neglijați nici ochii, urechile, mâinile, picioarele, hainele sau încălțările.

    Însă dacă mă veți întreba care este cel mai minunat lucru, ce pot să spun? Că este elocvența? Nicidecum! Cel mai minunat lucru este voința, atunci când este dreaptă. Căci ea este cea care se folosește de elocvență și de toate celelalte facultăți, mici sau mari. Atunci când voința este dreaptă, omul devine bun; atunci când ea eșuează, omul devine rău. Ea ne face bucuroși sau nenorociți, ea ne face prietenoși sau răutăcioși; într-un cuvânt, să o neglijăm aduce suferință, iar să ne ocupăm de ea aduce fericire.

    Cu toate acestea, să neglijezi elocvența și să negi că aceasta ar exista, nu înseamnă doar nerecunoștință față de cei care ți-au oferit-o, dar demonstrează de asemenea și un caracter laș. Eu cred că cel care neagă existența ei o face deoarece îi este frică că nu am putea evita să fim influențați de un asemenea lucru precum elocvența, dacă acesta este real. Este la fel precum în cazul celor care spun că nu există nicio diferență între frumusețe și urâțenie. Cum așa? Ar trebui să credem că figura lui Tersit poate mișca oamenii la fel ca și cea a lui Ahile? Sau că Elena nu este mai frumoasă decât o femeie obișnuită? Nu, acestea sunt vorbele unor oameni proști și ridicoli, care nu pot să deosebească un lucru de altul. Ei cred că odată ce un om este conștient de asemenea diferențe, va fi copleșit și învins de ele.

    Treaba cea mai importantă este să lași fiecare facultate să se ocupe de menirea ei, iar astfel să vezi care este valoarea fiecăreia și să înțelegi care este cea mai mare dintre ele. Să te ocupi întotdeauna de ea și să fii atent la ea. Celelalte lucruri să le consideri subordonate ei, dar, atât cât îți stă în putere, să nu le neglijezi. Căci și de ochi trebuie să te ocupi, însă nu ca și cum ar fi cel mai important lucru, ci de dragul acestuia. Fiindcă cel mai important lucru nu-și poate îndeplini adevărata sa natură dacă nu se folosește de ochi în mod rațional, atunci când alege unele lucruri în dauna altora.

    Ce fac în schimb oamenii? Se comportă precum unul care, întorcându-se acasă, găsește un han bun în drum și rămâne acolo. Omule, ai uitat care îți este scopul? Acesta este doar un popas, nu este destinația!

    “Dar este un han frumos!“

    Și câte alte hanuri frumoase nu există? Sau pajiști frumoase? Însă nu sunt decât popasuri. Destinația ta este aceasta: să te întorci în țara ta, să-ți scutești familia de griji, să-ți îndeplinești îndatoririle de cetățean, să te căsătorești, să faci copii, să ocupi funcții publice. Căci n-ai venit pe lumea aceasta să cauți locuri frumoase, ci să trăiești în locul în care te-ai născut și unde ai fost făcut cetățean. 

    Același lucru este valabil și în ce facem noi. Drumul nostru către desăvârșire trece din necesitate prin instrucțiuni și discursuri. Cel care merge pe acest drum trebuie să-și curețe voința și să-și îndrepte facultatea care se folosește de impresii. Principiile necesare pentru a învăța cum să faci asta trebuie să fie comunicate într-un anume stil. Acesta trebuie să fie capabil să transmită în mod clar o varietate de idei. Unii oameni rămân captivați de aceste lucruri și se cufundă în ele. Unul este captivat de lingvistică, altul de silogisme, altul de argumente variabile, iar altul de vreun alt han seducător nimerit în drumul său. Iar acolo stau și se pierd, precum cei care sunt amăgiți de sirene.

    Omule, scopul tău este să te pregătești să fii capabil de a te descurca cu impresiile care ți se prezintă; să faci asta în armonie cu natura, să nu eșuezi în a obține ceea ce dorești și că nu cazi în ceea ce vrei să eviți, să nu fii niciodată lipsit de noroc și să nu suferi niciodată nenorociri, să fii liber, lipsit de opreliști și de constrângeri, să te supui administrației divine și să îi dai ascultare, să fii mulțumit de ea, să nu critici pe nimeni, să nu acuzi pe nimeni, să fii întotdeauna în stare să spui din toată inima “Condu-mă tu, o Zeus, și tu, soartă.“ 

    Având acest scop în calea ta, tu rămâi unde ești, doar pentru că ai descoperit niște fraze meșteșugite și niște teorii care îți plac? Vei decide să rămâi aici, uitând ce te așteaptă acasă, și să spui că aceste lucruri sunt frumoase? Cine spune că nu sunt frumoase? Însă sunt frumoase doar ca niște popasuri prin care să treci, precum un han în drum. Te oprește ceva să fii nenorocit, chiar dacă poți vorbi ca Demostene? Chiar dacă poți să analizezi silogisme precum Chrysippus, ce te oprește să fii mizerabil, trist, invidios? Ce te oprește să fii tulburat și nefericit? Nimic! 

    Vezi deci că acestea nu sunt decât popasuri în drumul tău, lipsite de valoare. Scopul așezat în fața ta este diferit de acestea. Unii oameni ar putea spune că vorbesc astfel deoarece disprețuiesc studiul retoricii sau al teoriei. Nu le disprețuiesc pe ele, ci doar tendința de a te pierde în astfel de lucruri și a-ți pune speranțele în ele. Dacă credeți că un om poate face rău spunând adevărul, puteți să mă socotiți și pe mine printre cei care fac rău. Însă dacă văd care este cel mai măreț și mai superior lucru, nu pot spune că este altul doar ca să vă mulțumesc pe voi.

XXII. Despre prietenie

By

On 28/06/2021

In Cartea a II-a

    În mod natural, omul iubește acele lucruri de care se ocupă cu sârguință. Oamenii nu se ocupă cu sârguință de lucruri care sunt rele sau de lucruri care nu-i preocupă. Rămâne deci că ei se ocupă cu sârguință numai de lucruri bune, iar dacă se ocupă cu convingere de asemenea lucruri, atunci le și iubesc. Cel care cunoaște binele, știe și să iubească. Dar cel care nu știe să deosebească binele de rău și pe cele două de lucrurile indiferente, cum poate să dețină puterea de a iubi? Prin urmare, numai cel care deține cunoaștere poate iubi.

    “Cum se face că, deși nu sunt inteligent, îmi iubesc copilul?“ întreabă unul.

    Sunt surprins că începi prin a recunoaște că nu ești inteligent. Ce îți lipsește? Nu te folosești de simțuri? Nu distingi impresiile? Nu te îngrijești de cele trebuincioase trupului, precum hrană, îmbrăcăminte sau adăpost? De ce spui că ești prost?

    Spui asta deoarece, în mod frecvent, ești tulburat și amețit de impresiile tale. Fiind copleșit de puterea lor de persuasiune, același lucru despre care odată ai considerat că este bun, acum apreciezi că este rău și după aceea îl vei considera indiferent. Într-un cuvânt, ești supus durerii, fricii, invidiei, confuziei, schimbării. Acesta este motivul pentru care recunoști că ești prost. Și nu ești schimbător în lucrurile pe care le iubești? Nu consideri la un moment dat că bogăția, plăcerea și alte lucruri externe sunt bune, iar altădată că nu mai sunt bune? Nu consideri unii oameni acuma buni, acuma răi, și câteodată nutrești sentimente de prietenie către ei, iar altădată îi consideri dușmani? Azi îi lauzi, mâine îi învinuiești?

    “Este adevărat, sunt supus acestor sentimente.“

    Crezi că un om care se înșeală cu privire la cineva, îi poate fi prieten ? 

    “Nu.“

    Cineva care are afecțiuni schimbătoare față de cel pe care l-a ales ca prieten, are cu adevărat bunăvoință față de acesta?

    “Nu are.“

    Dar cineva care întâi jignește un om, apoi îl laudă?

    “Nici acesta.“

    N-ai văzut niciodată cățelușii cum se alintă și cum se joacă între ei, de zici că nu există un exemplu mai bun de prietenie? Dacă vrei să vezi ce fel de prietenie este aceea, aruncă un os între ei și o să afli. Aruncă între tine și fiul tău o mică proprietate și o să vezi cum el vrea să te îngroape cât mai repede, iar tu te rogi ca băiatul tău să moară. Și atunci te vei plânge “Ce copil am crescut, care abia așteaptă să mă îngroape!“ Sau aruncă o fată frumoasă între voi, pe care amândoi să o iubiți, și tânărul și bătrânul. Același lucru o să se întâmple și dacă intervine între voi puțină faimă sau un pericol. Vei spune aceleași vorbe pe care le-a rostit și tatăl lui Admetus: “Te bucuri de lumina zilei; dar oare nu s-ar bucura și tatăl tău?“

    Crezi că tatăl lui Admetus nu și-a iubit copilul, când acesta era mic? Crezi că nu a suferit atunci când copilul era bolnav, că nu a spus de multe ori “Mai bine să am eu febră decât copilul“? Însă când încercarea este aproape, vezi ce cuvinte rostește. 

    Eteocle și Polinice nu au avut aceeași mamă și același tată? Nu au crescut ei împreună, nu au mâncat împreună, nu au băut și nu au dormit împreună? Nu s-au sărutat unul pe celălalt? Astfel încât, orice om care i-ar fi văzut pe cei doi cred că ar fi râs de filosofi și de paradoxurile pe care le spun cu privire la prietenie. Însă vezi ce spun cei doi imediat ce un os, sub forma unui tron, a căzut între ei:

    “Vrei să iei poziție în fața turnurilor?

    De ce îmi ceri asta?

    Ca să iau poziție în fața ta și să te omor.

    Și eu doresc să-ți vărs sângele.“

    Acestea sunt lucrurile pentru care se roagă ei.

    Să nu te înșeli, nicio făptură nu este atașată de altceva mai puternic decât de interesul său. Va urî, va respinge și va blestema orice îi va părea că este o piedică în calea interesului său, fie că este vorba de frate, părinte, copil sau iubit. Căci este în natura sa să nu iubească nimic la fel de mult cum își iubește propriul interes, nici părinți, nici frați, nici neamuri, nici țară și nici zei. Atunci când ni se pare că zeii sunt o piedică în calea interesului nostru, îi insultăm, le dărâmăm statuile și le distrugem templele; cum Alexandru a dat ordin să fie arse toate templele lui Asclepios atunci când iubitul său a murit.

    Așadar, dacă interesul, pietatea, onoarea, țara, părinții și prietenii sunt în același taler al balanței, sunt în siguranță. Însă dacă într-un taler este interesul, iar în celălalt se află prietenii, țara, rudele și însăși dreptatea, toate acestea sunt date la o parte, deoarece cântăresc mai puțin decât interesul. Fiindcă orice făptură, din necesitate va înclina către partea unde se află Eu și Al meu. Fie că este vorba de plăceri, de voință sau de lucrurile externe, acea parte va conduce. Dacă Eu se identifică cu voința, atunci și doar atunci, voi fi un prieten sau un fiu sau un tată așa cum trebuie. Asta deoarece va fi în interesul meu să cultiv statornicia, modestia, răbdarea, cumpătarea, bunăvoința și relațiile bune cu ceilalți. Însă dacă așez ce este al meu într-o parte și ce este nobil în altă parte, atunci se confirmă declarația lui Epicur, care spune “ceea ce este nobil, fie nu există, fie este rezultatul unei opinii comune.“

    Pentru că nu au înțeles aceste lucruri, spartanii și atenienii s-au certat între ei, iar tebanii s-au certat cu ambii. Tot din același motiv, perșii s-au certat cu grecii, și macedonenii s-au certat cu ambii. Tot așa și romanii cu geții. Și chiar înainte de toate acestea, tot acesta a fost motivul pentru care a început războiul troian. Paris a fost oaspetele lui Menelau. Oricine ar fi văzut atitudinea prietenească dintre ei, n-ar fi crezut dacă cineva îi spunea că nu sunt prieteni. Dar un os, sub forma unei femei frumoase, a fost aruncat între ei și astfel a început războiul.

    Atunci când vezi prieteni sau frați care par să se înțeleagă, nu te grăbi să tragi vreo concluzie cu privire la prietenia dintre ei, nici chiar dacă cei doi se jură că nu o să se despartă niciodată. La un om rău, facultatea conducătoare nu prezintă încredere, este instabilă și lipsită de direcție. Ea este stăpânită acum de o impresie, iar mai încolo de alta. Nu te uita, cum fac majoritatea oamenilor, dacă ei au fost născuți din aceiași părinți, dacă au crescut sub același acoperiș și dacă au învățat de la același pedagog; tu uită-te unde își așează interesul, dacă în lucrurile externe sau în voință. Iar dacă îl așează în cele externe, nu-i numi prieteni, cum nu-i poți numi nici de încredere, statornici, curajoși sau liberi; de fapt dacă gândești bine, nu-i poți numi nici oameni. Căci în natura umană nu există niciun principiu care să-i facă să se muște sau să se jignească între ei, să pândească în deșert sau în locuri publice precum sălbăticiunile, să se comporte în instanțele de judecată precum tâlharii. Cum nu există în natura umană niciun principiu care să-i facă nesăbuiți, infideli sau șarlatani, sau să-i facă să săvârșească alte ofense pe care oamenii le fac unul împotriva altuia. Există o singură opinie greșită care îi împinge la asemenea lucruri: își așează interesul în acele lucruri care sunt independente de voință. 

    Însă dacă vei vedea că acești oameni își așează cu adevărat binele în propria voință și în corecta folosință a impresiilor, atunci nu căuta dacă sunt părinți și copii, sau frați sau dacă se cunosc și sunt împreună de mult timp; ci odată ce ai stabilit acest lucru, poți spune liniștit că sunt prieteni, la fel cum poți spune că sunt de încredere și că sunt drepți. Căci unde altundeva poate să fie prietenia, decât acolo unde se află încrederea și respectul, unde este o comuniune bazată pe ce este nobil și pe nimic altceva?

    “Dar, dacă un om îmi acordă atenție atâta timp, nu înseamnă că mă iubește?“

    De unde știi tu, sclavule, că nu a fost atent cu tine precum un om care este atent cu încălțările pe care le curăță sau cu dobitoacele pe care le îngrijește? De unde știi că după ce ai încetat să fii de folos pentru el, nu o să te arunce, așa cum face cu o farfurie spartă? 

    “Dar această femeie este soția mea și trăim de multă vreme împreună!“

    Și Eriphyle nu a trăit mult cu Amphiaraus, nu era mama copiilor lui? Dar un colier a intervenit între ei. Și ce reprezintă acest colier? Opinia oamenilor cu privire la asemenea lucruri. Acesta este elementul animalic. Acesta este lucrul care a distrus prietenia dintre soț și soție, care nu i-a mai permis femeii să fie soție și mamei să fie mamă.   

    Oricare dintre voi, dacă dorește să fie prieten cu altcineva sau să fie prieten cu el însuși, să îndepărteze de la el aceste opinii, să le deteste, să le alunge din sufletul său. Astfel, în primul rând, el nu se va blama singur și nu va fi în conflict cu el însuși, nu va fi schimbător și nu se va abuza singur. În al doilea rând, către altul care îi seamănă, va fi întotdeauna și cu desăvârșire prieten. Iar pe omul care nu-i seamănă îl va răbda, va fi amabil cu el și îl va trata cu blândețe, gata să-l ierte având în vedere ignoranța sa și lipsa de cunoaștere în ceea ce privește cele mai importante lucruri. Nu va fi neîndurător cu niciun om, fiind conștient de adevărul spuselor lui Platon, că orice suflet este lipsit de adevăr fără voia sa.

    Dacă nu poți face asta nu ești cu adevărat prieten, deși te poți comporta ca un prieten în orice alte aspecte, poți bea împreună, poți trăi sau poți călători împreună cu cineva, sau te poți naște din aceeași părinți; dar acestea sunt adevărate și cu privire la șerpi. Cum nici șerpii nu pot fi prieteni cu adevărat, nici tu nu poți câtă vreme nu renunți la aceste opinii animalice și revoltătoare.

XX. Împotriva adepților Academiei și ai lui Epicur

By

On 14/06/2021

In Cartea a II-a

    Propozițiile adevărate și evidente, sunt folosite în mod necesar chiar și de către cei care le contrazic. Putem considera cea mai bună dovadă că un lucru este evident faptul că însăși cei care îl neagă sunt, în același timp, nevoiți să se folosească de el. De exemplu, cineva care vrea să nege că există adevăruri universal valabile, se contrazice singur atunci când afirmă “Nu există adevăruri universal valabile“. Ce te faci acum, sclavule? Nu tu ai spus că orice afirmație universal valabilă este falsă?

    Tot așa, unii spun lucruri precum “Să știi că nimic nu poate fi știut, toate lucrurile sunt imposibil de demonstrat“; sau “Crede-mă pe mine când îți spun că nu ar trebui să crezi nimic, și asta va fi în avantajul tău“; sau “Învață de la mine că nimic nu poate fi învățat. Dacă vrei, pot să te învăț de ce este așa.“ Ce diferență este între acești oameni și cei care își spun academici? “Omule, fii de acord cu afirmația care spune că nimeni nu este de acord cu nimic! Crede-ne pe noi când spunem că nimeni nu crede pe altcineva!“

    La fel, Epicur plănuiește să distrugă comuniunea existentă în mod natural între oameni și, în același timp, se folosește de lucrul pe care vrea să-l distrugă. Ce spune el? “Nu fiți amăgiți, oameni buni! Nu vă lăsați induși în eroare! Nu greșiți! Credeți-mă pe mine când spun că nu există o comuniune naturală între animalele raționale. Cei care spun că există vă înșeală și vă seduc cu argumente false.“ 

    Și ce-ți pasă ție? Lasă-ne să fim seduși. Îți va fi ție mai rău dacă noi ceilalți suntem convinși că există o comuniune naturală între noi? Că trebuie să facem tot ce ne stă în putere pentru a păstra această comuniune? Dimpotrivă, îți va fi mai bine și vei fi mai în siguranță. Atunci, de ce te bate grija pentru noi? De ce stai treaz noaptea târziu, la lumina lămpii, pentru noi? De ce te trezești devreme? De ce scrii atâtea cărți? Pentru ca niciunul dintre noi să nu fim amăgiți de existența zeilor, sau să credem că ei au grijă de noi? Sau să nu ne înșelăm căutând natura binelui altundeva decât în plăcere? Dacă pentru asta o faci, stai liniștit și culcă-te; trăiește o viață de vierme, precum cea pentru care te consideri tu vrednic: mănâncă, bea, fă sex, ușurează-te și dormi. 

    Ce importanță are pentru tine ce gândim noi cu privire la acestea, dacă avem dreptate sau nu? De oi te îngrijești deoarece îți furnizează lână și lapte, și nu în ultimul rând, carne. Nu ar fi de dorit ca oamenii să fie adormiți și vrăjiți de către stoici, gata pregătiți pentru ca tu și cei ca tine să-i tundeți și să-i mulgeți? Ar trebui să-ți păstrezi învățăturile pentru tovarășii tăi epicurieni, dar să le ascunzi de ceilalți. Chiar să-i convingi că suntem în natura noastră înclinați către comuniune, că moderația este un lucru bun; astfel încât să obții totul pentru tine. Sau vrei să spui că ar trebui să păstrăm această comuniune numai cu unii, iar cu alții nu? Cu cine ar trebui să o păstrăm? Cu cei care la rândul lor încearcă să o păstreze, sau cu cei care o încalcă? O încalcă cineva mai mult decât tine, care formulezi asemenea doctrine?

    Ce l-a trezit pe Epicur din somnolență și l-a îndemnat să scrie lucrurile pe care le-a scris? Ce altceva decât lucrul cel mai puternic din constituția omului, natura sa? Ea, care trage un om unde îi este voia, chiar și atunci când el se opune și se vaită? De vreme ce ai aceste opinii asociale, spune ea, scrie-le și transmite-le altora. Întrerupe-ți și somnul pentru asta, și prin fapta ta condamnă propriile opinii. Vorbim despre Oreste că nu era lăsat să doarmă și era urmărit de către Furii; dar nu sunt Furii și chinuri cele care nu l-au lăsat pe Epicur să doarmă și să se odihnească, împingându-l să-și facă publice mizeriile, cum vinul și nebunia îi împingeau de la spate pe preoții lui Cybele? Atât de puternică și de neînvins este natura umană!

    Cum poate fi făcută o viță să producă fructele măslinului? Sau un măslin să producă aceleași fructe ca și o viță? Este imposibil, de neconceput. Tot la fel este imposibil pentru un om să-și piardă cu totul atributele specifice omului. Nici măcar cei care își amputează organele, nu pot să amputeze dorințele specifice omului. În același mod, deși Epicur a amputat atributele specifice omului: de cap al familiei, de cetățean sau de prieten, el nu a putut să amputeze dorințele umane.

    Nu poate să facă asta, cum nici delăsătorii adepți ai Academiei nu pot să-și orbească propriile simțuri sau să scape de ele, deși din asta și-au făcut principalul scop din viață. Ce mare rușine! Când un om primește de la natură instrumentele de măsură necesare pentru descoperirea adevărului, iar el, în loc să adauge la acestea și să muncească pentru a le îmbunătăți, face exact opusul, încearcă să arunce și să distrugă chiar facultățile care ne permit să discernem adevărul.

    Spune-ne filosofule, care este părerea ta despre pietate și sfințenie? 

    “Dacă vrei, îți pot demonstra că sunt lucruri bune.“

    Prea bine, demonstreaz-o. Astfel, concetățenii noștri vor lua aminte și vor onora divinul, și vor înceta în sfârșit să neglijeze lucruri de cea mai mare importanță. 

    “Ai dovada că acestea sunt lucruri bune?“

    Da, și sunt mulțumit cu ea.

    “Dacă tot ești mulțumit cu ea, atunci ascultă și argumentele contrare: zeii nu există. Dacă totuși există, nu le pasă de oameni și nu au o legătură strânsă cu ei, astfel că pietatea și sfințenia despre care vorbesc mulți oameni nu reprezintă decât minciunile unor escroci și ale unor sofiști. Sau poate că sunt minciunile unor legiuitori, destinate să bage frica în răufăcători.“

    Bravo filosofule! Ai adus un mare serviciu concetățenilor noștri și ai convins tinerii să se întoarcă la desconsiderarea lor inițială față de divin. 

    “Care este problema? Nu ești mulțumit de asta? Învață atunci cum dreptatea nu înseamnă nimic, cum modestia este nebunie, iar tata sau fiu sunt doar cuvinte goale.“

    Bravo, filosofule! Ține-o tot așa și vei convinge tot mai mulți tineri să fie de acord cu tine și să-ți împărtășească vederile. Fără îndoială, acestea sunt principiile care au stat la baza cetăților bine guvernate. Acestea sunt principiile care au construit Sparta. Aceasta sunt convingerile pe care Lycurg le-a insuflat spartanilor prin legile și învățăturile sale: că sclavia nu este mai rușinoasă decât o viață nobilă, că libertatea nu este cu nimic mai nobilă decât josnicia. Cei care au murit la Termopile, pentru aceste convingeri și-au dat viața. Pentru aceste principii și-au părăsit atenienii orașul.  

    Cu toate acestea, oameni care vorbesc astfel, întemeiază familii și fac copii, se implică în viața cetății și se autointitulează preoți și interpreți ai unor zei în care nu cred că există. Consultă oracolul Pythian pentru a afla ceea ce ei singuri consideră minciuni, și interpretează oracole pentru alții. Ce groaznică și nerușinată impostură! 

    Omule, ce faci? Te contrazici singur în fiecare zi! Nu vrei să abandonezi aceste erori? Atunci când mănânci, unde duci mâncarea? La gură sau la ochi? Atunci când te îmbăiezi, în ce o faci? Îi spui la o cană farfurie sau la un polonic scuipătoare, în loc să folosești numele lor?

    Dacă aș fi sclavul unui asemenea om, l-aș chinui zilnic, chiar dacă aș fi biciuit pentru asta. “Pune niște ulei în baie, băiete!“ I-aș turna sos în cap. “Ce faci?“ Mă jur, am avut o impresie că acesta este ulei și nu am putut discerne. “Adu-mi o tocană!“ I-aș umple farfuria cu oțet și i-aș duce-o. “N-am cerut eu tocană?“ Dar stăpâne, asta este tocană. “Asta este oțet!“ Și cum îți dai seama că nu este tocană? “Ia-l și miroase, ia-l și gustă!“ De unde știu eu că simțurile nu mă înșeală?

    Dacă aș mai avea încă trei sau patru tovarăși printre sclavi, care să mi se alăture, l-aș forța să se spânzure sau să renunțe la opiniile sale. Aceștia sunt oamenii care râd de noi, oamenii care se folosesc de darurile primite de la natură, în timp ce le resping în teoriile lor.

    Oameni modești și recunoscători, într-adevăr! Mănâncă pâine în fiecare zi și, cu toate acestea, îndrăznesc să susțină că nu avem unde ști dacă există o Demetra sau fiica ei, Persefona, sau Pluto; ca să nu dau alte exemple. Ce să mai spun de faptul că se bucură de zi și de noapte, de anotimpuri, de stele și mare și pământuri, de comuniunea cu oamenii, deși niciunul dintre acestea nu le trezește interesul în cea mai mică măsură.

    Singurul loc scop este să-și vomite problema lor măruntă și, după ce și-au golit astfel stomacul, să meargă să facă o baie. Însă nu se gândesc nici în cea mai mică măsură la ceea ce spun. Nu se gândesc despre ce subiect vorbesc, cui îi vorbesc și ce pot înțelege interlocutorii lor din asemenea vorbe: dacă vreun tânăr cu spirit nobil, care va fi influențat sau a fost deja influențat de ei, poate să piardă ceea ce este nobil în el; dacă un depravat se simte încurajat să comită actele sale rușinoase; dacă oferă scuze, prin teoriile lor, unuia care delapidează banii publici; sau dacă unul care își neglijează părinții poate fi îmbărbătat de învățăturile lor. Ce este pentru ei bun sau rău, josnic sau nobil?

    Este inutil să încerci să combați acești oameni, să discuți cu ei sau să le schimbi opinia. Ai avea mai multe șanse să convingi un desfrânat să se schimbe, decât pe acești oameni care au devenit orbi și surzi la propriile mizerii.

IX. Când nu putem să îndeplinim rolul unui om, ne asumăm rolul unui filosof

By

On 08/02/2021

In Cartea a II-a

    Nu este deloc ușor să îndeplinești lucrurile pe care le promite natura omului. Ce este omul? O ființă rațională și muritoare. Prin rațiune, față de ce ne distingem? Față de sălbăticiuni! Numai față de ele? Și față de oi și alte animale asemenea! În acest caz, ai grijă să nu faci nimic precum sălbăticiunile; altfel vei pierde omul și vei eșua în a îndeplini ceea ce promite natura sa. Ai grijă să nu faci nimic precum o oaie; căci și în acest caz, omul este pierdut. 

    Când ne comportăm precum oile? Atunci când suntem lacomi, indecenți; când acțiunile noastre sunt la întâmplare, murdare sau lipsite de considerație, decădem la nivelul oilor și pierdem partea rațională. Atunci când suntem agresivi, răutăcioși, pătimași și brutali, decădem la nivelul sălbăticiunilor. Unii devin fiare mărețe, iar alții fiare mărunte, dar meschine și răutăcioase, de unde și vorba “mai degrabă să fiu devorat de către un leu“.

    Acestea sunt căile prin care chemarea omului este distrusă.

    Când se menține un raționament complex? Atunci când îndeplinește ceea ce natura sa promite; se menține numai dacă părțile din care este compus sunt adevărate fiecare în parte. Când se menține un raționament disjunctiv? Atunci când îndeplinește ceea ce promite. Nu este la fel și dacă vorba de flaut, harpă, cal sau câine? De ce ne mirăm că și omul se păstrează sau se pierde în același fel?

    Fiecare om este păstrat și întărit prin exercitarea acțiunilor care corespund cu natura sa: tâmplarul prin tâmplărie, gramaticianul prin studiul gramaticii. Dacă un om se obișnuiește să scrie incorect gramatical, din necesitate arta sa va fi coruptă și distrusă. Astfel, acțiunile modeste păstrează omul modest, iar cele trufașe îl distrug. La fel, acțiunile cinstite păstrează omul cinstit, iar cele necinstite îl distrug. Pe de altă parte, acțiunile contrare întăresc caracterele contrare: nerușinarea întărește omul nerușinat, necinstea întărește omul necinstit, insulta întărește omul abuziv, furia întărește omul dușmănos, a lua mai mult decât ți se cuvine întărește omul lacom. 

    Din acest motiv, filosofii ne cer să nu ne mulțumim numai cu teoria, ci să-i adăugăm acesteia exerciții și antrenament. De multă vreme ne-am obișnuit cu obiceiuri greșite și am acceptat opinii contrare adevărului. Dacă doar învățăm teorie și nu punem în practică opiniile corecte, nu vom fi nimic altceva decât interpreți ai opiniilor altora. 

    Acum, oricare dintre noi este capabil să expună teoria despre bine și rău, astfel: “Din toate cele care sunt, unele sunt bune, altele rele, iar altele indiferente. Cele bune sunt virtuțile și lucrurile care participă la acestea; cele rele sunt opusul lor; iar cele indiferente sunt bogăția, sănătatea, reputația.“ Dar, dacă un zgomot puternic ne întrerupe sau cineva începe să râdă de noi, suntem tulburați. Stai așa filosofule, unde-ți sunt principiile? De unde le-ai scos când le-ai rostit? De pe buze și doar de acolo. Aceste principii nu sunt ale tale, de ce îți bați joc de ele? De ce te joci cu lucruri de cea mai mare însemnătate?

    Să depozitezi pâinea și vinul în cămară este un lucru diferit de a te hrăni. Ceea ce mănânci este digerat și distribuit în corp, devine mușchi, carne, oase, sânge, roșeață, suflu. Ceea ce depozitezi, poți oricând să scoți și să arăți altora că ai, însă alt bine nu îți va face.

    Care este deosebirea între a interpreta aceste principii sau pe cele ale unei alte școli? Ia loc și expune principiile și opiniile lui Epicur, și poate că le vei explica mai bine decât el însuși. De ce îți spui stoic? De ce înșeli oamenii? De ce te prefaci evreu, când tu ești grec? Nu înțelegi ce anume îl face pe cineva evreu, sirian sau egiptean? Când vedem un om indecis între două rituri, spunem despre el că nu este evreu, dar se preface că este. Dar când cineva adoptă atitudinea unuia care a fost botezat și face această alegere, atunci nu numai că îi spunem evreu, ci chiar este unul. Așa și noi, ne prefacem că am fost botezați și suntem evrei numai cu numele, dar în realitate suntem altceva. Trăirile noastre nu sunt consecvente cu vorbele noastre. Suntem departe de a practica principiile de care vorbim, deși ne mândrim cu ele de parcă le-am cunoaște.

    Astfel, deși nu suntem capabili să îndeplinim rolul unui om, îl adoptăm pe cel al unui filosof. O grea povară, într-adevăr! Este ca și cum un om care nu poate ridica nici măcar zece livre s-ar pune să ridice piatra lui Ajax.

XXIII. Împotriva lui Epicur

By

On 28/09/2020

In Cartea I

     Până și Epicur înțelege că oamenii sunt prin natura lor ființe sociale. Însă după ce așează binele nu în spirit, ci în carcasa care-l conține, nu mai poate să spună nimic diferit. Pe de altă parte, el înțelege corect principiul conform căruia nu trebuie să admirăm sau să acceptăm ceva ce este separat de natura binelui.  

    Cum putem fi ființe sociale dacă nu nutrim o dragoste naturală către copiii noștri? De ce ai sfătui un om înțelept să nu crească copii? De ce îți este frică că îi pot aduce probleme? Oare un șoricel care crește în casă îi creează probleme? Ce îi pasă lui dacă un șoricel se tânguie la el în casă? Însă Epicur știe că odată ce un copil s-a născut, nu mai este în puterea noastră să nu-l iubim și să nu ne pese de el. 

    De asemenea, Epicur spune că omul înțelept nu se implică în viața cetății, deoarece cunoaște lucrurile pe care un om care s-a angajat în aceasta trebuie să le facă. Desigur, dacă vrei sa trăiești printre oameni ca și cum ar fi muște, ce te împiedică să faci asta?

    Epicur, ca și cum nu ar ști ce este dragostea părintească, spune “Să nu creștem copii”. Dacă o oaie sau un lup nu-și abandonează vlăstarul, trebuie omul să facă asta? Ce ai vrea să facem? Vrei să fim proști ca oile? Dar nici măcar ele nu-și abandonează puii. Vrei să fim sălbatici ca lupii? Nici măcar ei nu îi abandonează pe ai lor. Cine poate să-ți urmeze sfatul când își vede plângând copilul căzut la pământ? Din partea mea, eu cred că dacă părinții tăi ar fi știut de la un oracol că o să vorbești asemenea lucruri, nici măcar atunci nu te-ar fi abandonat. 

XX. Despre rațiune, cum aceasta se contemplă pe ea însăși

By

On 07/09/2020

In Cartea I

    Fiecare artă și facultate contemplă anumite lucruri. Atunci când este de aceeași natură cu lucrul pe care-l contemplă, din necesitate se poate contempla și pe ea însăși. Atunci când este de altă natură nu se poate contempla singură. De exemplu, arta pantofarului se ocupă cu piei, dar ea este complet diferită de acest material, din acest motiv nu se poate contempla pe ea însăși. La fel gramatica se ocupă cu limbajul scris, dar este ea însăși limbaj scris? Cu siguranță că nu, așadar nu se poate contempla pe ea însăși. 

    Dar rațiunea, cu ce scop ne-a fost daruită de natură? Ca să ne folosim în mod corect de impresii. Și ce este ea? Un sistem format din anumite tipuri de impresii. Astfel, ea are în mod natural capacitatea de a se contempla pe ea însăși. La fel, înțelepciunea cu ce scop ne-a fost fost dată? Pentru a cerceta lucrurile bune și rele și cele indiferente. Ce este ea? Un bun. Și ce este sminteala? Un rău. Vezi deci că, din necesitate, înțelepciunea se contemplă atât pe ea însăși cât și opusul ei. 

    Din acest motiv principala și cea mai importantă sarcină a filosofului este să cerceteze impresiile, să le deslușească și să nu se folosească de niciuna fără să o testeze. După cum poți vedea, în ceea ce privește monezile, asupra cărora admitem că avem un oarecare interes, am inventat o artă cu care să le testăm. Vezi câte metode folosește cel care testează monedele: se uită la ele, le atinge, le miroase și în final le ascultă. Aruncă moneda și ascultă sunetul pe care îl face aceasta. Nu se mulțumește să asculte odată, ci prin practică dezvoltă o ureche muzicală. La fel, în cazurile în care considerăm că între a greși și a nu greși este o mare diferență, facem mari eforturi pentru a descoperi acele lucruri care ne pot induce în eroare.

         Dar în ceea ce privește săraca noastră facultate conducătoare, dormim și căscăm, și suntem gata să admitem orice impresie, căci nu băgăm de seamă ce avem de pierdut.

    Dacă vrei să vezi cât de neglijent ești în ceea ce privește binele și răul, și cât de atent ești la cele indiferente, întreabă-te ce consideri mai grav: orbirea sau o judecată oarbă? Astfel vei descoperi că ești departe de a avea o opinie corectă în ceea ce privește binele și răul. 

    “Dar este nevoie de multă pregătire, multă trudă și mult studiu.”

    Asta-i bună! Te aștepți să dobândești cea mai mare artă cu puțină trudă? Totuși, principala doctrină a filozofilor este foarte scurtă. Dacă vrei să o cunoști, citește lucrările lui Zenon și vei vedea. Nu-ți trebuie multe cuvinte să spui că scopul omului este să-i urmeze pe zei și că natura binelui constă în folosirea corectă a impresiilor. Dacă mă întrebi “Ce este Zeul? Ce este impresia? Care este natura individului și care este natura lumii?”, atunci este necesară o discuție mai lungă. 

    La fel, dacă Epicur ar veni să spună că binele trebuie să rezide în lucrurile trupești, aceasta de asemenea necesită o discuție lungă. În cadrul acesteia trebuie să fim învățați care este principiul care ne guvernează și în ce constă natura noastră substanțială și fundamentală. Dacă nu este probabil ca binele melcului să rezide în cochilie, de ce ar fi probabil ca binele omului să se regăsească în trup? Tu însuți, Epicur, deții ceva mai bun decât acesta. Ce este acel ceva în tine care deliberează, care examinează fiecare lucru? Care examinează trupul și decide că acesta este principalul lucru? De ce aprinzi lampa și trudești pentru noi, scriind atât de multe cărți? Ca să nu fim ignoranți cu privire la adevăr? Cu privire la cine suntem și ce suntem în raport cu tine? Astfel, discuția se lungește.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén