...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Tag: Cleanthes

IV. La adresa celor care își doresc o viață liniștită

    Amintește-ți că nu doar dorința de putere și de bogății ne face josnici și dependenți de alții, ci chiar și dorința de liniște, timp liber, călătorii sau studiu, duce la același rezultat. Orice lucru extern ar fi, dacă-i acordăm însemnătate devenim dependenți de alții. Nu este nicio diferență între a dori să fii senator și a dori să nu fii senator, între a dori o viață publică și a dori o viață privată. Care este diferența între unul care spune “Vai mie! Nu pot să fac nimic deoarece sunt legat de cărțile mele” și altul care spune “Vai mie! Nu am deloc timp liber să citesc o carte”. Și cărțile, la fel ca și onorurile și funcțiile publice, aparțin lucrurilor externe, independente de voință. 

    Spune, pentru ce citești? Dacă scopul tău este să-ți satisfaci plăcerea de a citi sau de a cunoaște, ești leneș și preocupat de lucruri neserioase. Scopul corect nu poate fi decât liniștea sufletească. Însă dacă cititul nu-ți asigură liniștea sufletească, la ce te ajută?

    “Dar îmi aduce liniștea sufletească. De aceea sunt supărat când nu pot citi.”

    Ce fel de liniște sufletească este aceasta, pe care oricine o poate disturba? Și nu mă refer aici la împărat sau un prieten al acestuia, ci chiar o cioară, un flautist, o boală sau zeci de mii de alte lucruri. Despre liniștea sufletească putem spune cu certitudine că îi este caracteristic să fie permanentă și nedisturbată.

    Dacă în acest moment sunt chemat să fac ceva, mă duc având ca scop să păstrez măsura cuvenită, respectul de sine și statornicia, fără dorință sau aversiune pentru lucrurile externe. Îi urmăresc pe ceilalți oameni pentru a vedea ce spun și ce fac, nu din răutate, nu pentru a le căuta vină sau pentru a-i lua în derâdere, ci ca să mă observ pe mine, să văd dacă nu fac aceleași erori și să nu mai comit erorile respective. Înainte făceam și eu aceleași greșeli, însă acuma, mulțumesc Zeului, nu le mai fac.

    Ai făcut rău dacă ai procedat și tu așa și dacă te-ai ocupat cu aceste lucruri? Ai fi preferat să citești o mie de rânduri și să scrii încă atâtea? Când mănânci, ești supărat că nu poți citi? Nu ești mai degrabă mulțumit să mănânci așa cum te îndeamnă ceea ce ai citit? Și la fel, atunci când te îmbăiezi și când îți faci exercițiile? De ce nu păstrezi aceeași consecvență în tot ceea ce faci, și atunci când te adresezi împăratului și când te adresezi altuia?

    Nu îți lipsește nimic dacă te păstrezi netulburat, stăpân pe sine și calm; dacă ești atent la ce se întâmplă, nu la cum te văd alții; dacă nu ești invidios pe cei preferați înaintea ta; dacă lucrurile externe nu-ți provoacă frică sau admirație.

    Tu spui că îți lipsesc cărțile. Cum? Și pentru ce? Scopul cărților este să te pregătească pentru viață, însă viața în sine este altceva decât cărți. Este ca și cum un atlet s-ar plânge, atunci când intră în arenă, că mai vrea să se antreneze. Pentru asta te-ai antrenat până acum, pentru asta ai folosit greutățile, pentru asta ai luptat cu acei tineri care ți-au fost parteneri de antrenament. De ce mai tânjești după ele acum, când a venit timpul acțiunii? La fel ar fi dacă în sfera consimțământului, atunci când ni se prezintă impresii, unele dintre ele comprehensibile și altele nu, noi, în loc să distingem între ele, să vrem să citim un tratat despre impresiile comprehensibile.

    Care este motivul? Este deoarece nu am citit și nu am scris cu un scop bine ales. Nu am făcut-o pentru ca atunci când ne folosim în acțiunile noastre de impresiile care ni se prezintă, să o facem în armonie cu natura. Noi înțelegem ce se spune și suntem capabili să explicăm altuia, învățăm să analizăm silogisme și să ne descurcăm cu argumente ipotetice, dar aici ne oprim și nu mergem mai departe. Exact aici, unde ne consumăm eforturile, se află și obstacolul nostru.

    Dacă vrem cu tot dinadinsul să obținem lucruri care nu sunt în puterea noastră, vom fi împiedicați, vom fi stânjeniți și vom eșua. Însă dacă citim ceea ce este scris despre impuls, nu pentru a constata ce este scris, ci pentru a ne îmbunătăți propriile impulsuri; dacă citim ce este scris despre dorință și aversiune cu scopul de a nu eșua niciodată în dorințele noastre și de a nu cădea în ceea ce vrem să evităm; dacă citim ce este scris despre datorie ca să ținem minte care sunt relațiile noastre cu alții, astfel încât să nu facem nimic irațional sau contrar acestor relații; atunci nu avem de ce să fim supărați când suntem stânjeniți în lecturile noastre. Vom găsi mulțumirea făcând ceea ce este potrivit. Nu vom mai socoti la sfârșitul zilei câte rânduri am citit sau am scris astăzi, ci mai degrabă ne vom socoti astfel “Astăzi mi-am îndrumat impulsurile după preceptele filosofilor, nu am întreținut dorințe și am vrut să evit doar lucrurile care țin de mine. Astăzi nu m-am temut de nimeni și nici nu m-am lăsat dus de nas de nimeni; mi-am exercitat răbdarea, abstinența, cooperarea cu ceilalți.” Iar după aceea vom mulțumi Zeului pentru ce se cuvine să-i mulțumim.

    Noi nu realizăm că, deși o facem într-un mod diferit, și noi suntem asemenea mulțimii. Un altul se teme că nu o să obțină funcții publice, iar tu te temi că o să le primești. Nu fă asta, omule. Mai degrabă, așa cum râzi de cel care se teme că nu o să obțină funcții publice, la fel să râzi și de tine. Nu este nicio diferență între un om care este însetat din cauza bolii și altul care evită să bea apă precum un om nebun. 

    Cum vei mai putea să afirmi precum Socrate “Dacă aceasta este voia Zeului, așa să se facă”? Crezi că dacă Socrate ar fi ars de nerăbdare să-și petreacă timpul în Academie sau în Lyceum discutând cu tineretul, ar mai fi servit cu ușurință în atâtea campanii militare? Nu s-ar fi lamentat și nu s-ar fi plâns “Vai sărmanul de mine, trebuie să mă simt mizerabil aici, când m-aș putea bronza la soare în Lyceum”? Păi asta este treaba ta, să te bronzezi? Nu este treaba ta să fii fericit, să fii liber de orice piedică sau obstacol? Ar mai fi fost el Socrate dacă s-ar fi plâns așa? Ar mai fi putut să compună imnuri în închisoare?

    Pe scurt, amintește-ți că dacă vei prețui ceva independent de voință, în aceeași măsură îți vei slăbi voința. Iar viața privată este un lucru independent de voință, la fel ca și funcțiile publice; tihna este un lucru independent de voință, la fel ca și afacerile.

    “Așadar, va trebui să-mi trăiesc viața în acest tumult?“

    La ce te referi prin tumult?

    “În mijlocul acestei mulțimi de oameni.“

    Și ce este greu în asta? Imaginează-ți că ești la Olympia, imaginează-ți că este sărbătoare. Și acolo, fiecare strigă sau face altceva, iar unii se împing. La fel este și la băi. Dar care dintre noi este nemulțumit cu acestea și le părăsește dezamăgit? Să nu fii nici greu de mulțumit, nici pretențios cu privire la ce se întâmplă.

    Unii spun “Oțetul mă dezgustă deoarece este acid, mierea mă dezgustă deoarece mă supără la stomac. Legumele nu-mi plac.“ La fel te plângi și tu “Nu-mi place să mă retrag, deoarece înseamnă singurătate. Nu-mi place mulțimea, deoarece înseamnă agitație.“

    Dacă circumstanțele necesită să trăiești singur, spune-i liniște și folosește-te de ea cum se cuvine: conversează cu tine însuți, lucrează cu impresiile, dezvoltă-ți concepțiile primare. Dacă te nimerești într-o mulțime, spune-i festivitate, sărbătoare sau festival, și încearcă să te bucuri de ea împreună cu ceilalți. Căci ce îi este mai plăcut celui care iubește omenirea, decât să vadă alți oameni? Ne face plăcere să observăm cirezi de bovine sau de cai. Suntem încântați să vedem corăbii. De ce să ne supărăm când vedem oameni?

    “Deoarece mă asurzesc cu gălăgia lor.“

    În acest caz, auzul tău este împiedicat. Ce înseamnă asta pentru tine? Îți este împiedicată facultatea care se folosește de impresii? Te poate împiedica cineva să te folosești de dorință și de aversiune în armonie cu natura? Sau de impulsul către ceva sau de a te îndepărta de ceva? Ce tumult este capabil de asta?

    Păstrează în minte aceste principii generale: Ce este al meu și ce nu este al meu? Ce mi-a fost acordat mie? Ce dorește Zeul să fac? Ce nu dorește? Până acum a dorit ca tu să trăiești în tihnă, să te conversezi cu tine însuți, să scrii despre aceste lucruri, să citești, să asculți, să te pregătești. Ai avut timp destul pentru asta. Acuma îți spune “Vino și intră în competiție, arată-ne ce ai învățat și cum te-ai pregătit. Cât mai vrei să te antrenezi de unul singur? Acum este momentul să descoperi dacă ești un atlet demn de victorie, sau unul dintre aceia care călătoresc prin lume ca să fie învinși pretutindeni.“

    De ce ești supărat? Nicio competiție nu este lipsită de larmă. Trebuie să fie mulți atleți care se antrenează înainte de a intra, mulți oameni care strigă numele lor, mulți organizatori și spectatori.

    “Dar eu vreau să trăiesc o viață liniștită.“

    Atunci lamentează-te și plângi, precum meriți. Pedeapsa cea mai mare pentru cel care este neinstruit și care nu respectă poruncile divine, este să fie trist, să se lamenteze, să fie invidios; într-un cuvânt, să fie mizerabil și nefericit. Nu vrei să te eliberezi de asta?

    “Cum aș putea să o fac?“

    Nu ai auzit până acum că trebuie să înlături complet dorința, iar aversiunea să nu o folosești decât asupra acelor lucruri care depind de voință? Că trebuie să renunți la tot, trup, proprietate, reputație, cărți, tumult, funcții publice, viață privată? Deoarece către oricare dintre ele te întorci, ești sclav, dependent, împiedicat și constrâns, ești în întregime la cheremul altora. Păstrează vorbele lui Cleanthes la îndemână, “Condu-mă tu, Zeus, și tu, soartă“. Este voia ta să merg la Roma? Voi merge la Roma! La Gyaros? Voi merge la Gyaros! La Atena? Voi merge la Atena! La închisoare? Voi merge la închisoare!

    Însă dacă o dată vei spune “Când o să ajung la Atena?“, ești pierdut. Acea dorință, odată neîmplinită, în mod necesar te face nefericit. Iar dacă este împlinită, te face îngâmfat, deoarece ești entuziast la lucruri la care nu ar trebui să fii entuziast. Pe de altă parte, dacă vei fi împiedicat, vei deveni mizerabil, deoarece vei cădea în ceea ce vrei să eviți. Mai bine renunță la toate aceste lucruri.

    “Dar Atena este frumoasă.“

    Da, însă fericirea este mult mai frumoasă, să fii liber de pasiuni și de tulburări, să știi că ce este al tău nu depinde de nimeni.

    “Iar Roma este aglomerată și sunt atâtea vizite formale.“

    Însă liniștea sufletească cântărește mai greu decât aceste neplăceri. Dacă este sezonul acestor lucruri, de ce să nu înlături dorința de a le evita? De ce să îți cari povara precum un măgar încăpățânat care trebuie lovit? Dacă nu înlături această dorință, consideră că trebuie să fii întotdeauna sclavul acelui om care are puterea de a te elibera sau de a te împiedica. Pe el va trebui să-l servești ca și cum ar fi un daimon malefic.

    Există o singură cale către liniștea sufletească. Păstrează această regulă la îndemână întotdeauna, fie că este dimineață, zi sau noapte; să nu privești către lucrurile independente de voința ta, să nu consideri că îți aparține nimic, să renunți la tot în favoarea divinității și a sorții, să lași totul în grija celor pe care Zeus i-a lăsat responsabili, căci omul trebuie să se dedice doar acelui lucru care îi aparține și care nu poate fi împiedicat. Către asta să te îndrepți în tot ceea ce citești, scrii sau asculți.

    Acesta este motivul pentru care eu nu spun despre un om că este harnic doar dacă știu despre el că citește și scrie. Chiar dacă adaugă că citește toată noaptea, nu pot spune că este harnic dacă nu știe către ce să-și îndrepte această activitate. Căci nu spune nimeni despre un om care stă treaz nopțile de dragul unei fete că este harnic. Nici eu nu spun asta. Dacă scrie și citește pentru faimă, spun că iubește faima. Dacă o face pentru bani, spun că iubește banii, nu munca. Dacă o face pentru a învăța, spun că iubește învățătura. Însă dacă își îndreaptă eforturile către propria sa facultate conducătoare, astfel încât să trăiască păstrând-o în armonie cu natura, atunci spun despre el că este harnic. Să nu judeci niciodată un om în baza acelor lucruri care sunt indiferente, ci numai în baza opiniilor sale. Doar ele aparțin omului și doar ele fac ca acțiunile să fie josnice sau nobile. 

    Păstrând în minte aceste reguli, fii fericit cu ce ai și fii mulțumit cu ce îți aduce clipa. Bucură-te când observi că pui în practică principiile pe care le-ai învățat și cu care te-ai pregătit. Dacă ai slăbit sau ai lăsat deoparte dispoziția răutăcioasă și obiceiul de a bârfi; dacă ai făcut la fel cu impulsivitatea, limbajul vulgar, nesăbuința, lenea; dacă nu te mai mișcă lucrurile care te mișcau înainte, sau dacă o fac mai puțin, atunci sărbătorește. Sărbătorește astăzi că ai făcut bine un lucru, și mâine sărbătorește altul. Nu este acesta un motiv mai bun să oferi sacrificii, decât consulatul sau guvernarea unei provincii? Acestea sunt lucrurile pe care le obții de la tine însuți și de la zei. Amintește-ți cine ți le-a dăruit, cui i-au fost dăruite și cu ce scop.

    Dacă ajungi la aceste gânduri, ce mai contează unde ești, atunci când ești fericit și îi ești plăcut Zeului? Nu sunt zeii la distanță egală de toate locurile? Și nu văd la fel tot ce se întâmplă, indiferent de locul în care se întâmplă?

I. Despre libertate

    Un om este liber, atunci când trăiește așa cum dorește, când nu este supus constrângerilor, piedicilor sau violenței, când impulsurile sale sunt nestingherite, când obține ceea ce dorește și evită ce vrea să evite. 

    Vrea cineva să trăiască în eroare? Nimeni nu vrea. Vrea cineva să fie amăgit, necugetat, nedrept, necumpătat, nemulțumit, răutăcios? Nimeni nu vrea. Niciun om rău nu trăiește așa cum își dorește, așadar niciun om rău nu este liber. Cine ar vrea să trăiască cu suferință, frică, invidie, milă, eșuând în a obține cele dorite, căzând în cele pe care vrea să le evite? Nimeni. Prin urmare, niciun om rău nu este liber.

    În caz că te aude vorbind așa un om care a fost de două ori consul, te va ierta dacă o să adaugi “Dar tu ești om înțelept, asta nu ți se aplică ție.” Însă dacă îi vei zice adevărul, că și el este la fel de sclav precum unul care a fost vândut de trei ori, să te aștepți să fii lovit. “Cum să fiu eu sclav?” îți va răspunde. “Părinții mei au fost liberi. Nimeni nu poate pretinde că sunt de vânzare eu, care sunt prieten cu împăratul, am fost consul și dețin mulți sclavi.”

    În primul rând, prea ilustrule senator, poate că și părinții tăi au fost sclavi la fel ca și tine, și bunicii și toți strămoșii tăi. Iar dacă chiar au fost liberi, ce treabă are asta cu tine? Ce folos dacă ei au avut un spirit nobil, iar ție îți lipsește? Ce folos dacă ei au fost curajoși și tu ești fricos, dacă ei au fost cumpătați și tu nu ești?

    “Dar ce treabă au astea cu sclavia?”

    Ești de acord că sclavia înseamnă să faci ceva împotriva voinței tale, sub constrângere, protestând?

    “Sunt de acord. Însă cine mă poate constrânge pe mine, în afară de împărat, care este stăpânul tuturor?”

    Ei bine, vezi că singur admiți un stăpân. Nu te consola cu gândul că este stăpânul tuturor, acceptă că ești sclav într-o casă mai mare. Ești precum locuitorii din Nicopolis, care exclamă “Grație împăratului, suntem liberi!” Dar să-l lăsăm pe împărat acuma. Spune-mi, te-ai îndrăgostit vreodată de cineva, fată sau băiat, sclav sau om liber?

    “Ce treabă are asta cu sclavia sau libertatea?”

    Fata pe care o iubeai nu ți-a poruncit niciodată să faci ceva ce nu vroiai să faci? Nu l-ai lingușit niciodată pe tânărul sclav care îți era drag? Nu i-ai sărutat picioarele? Dacă cineva te-ar obliga să săruți picioarele împăratului, ai considera asta o insultă grosolană și o tiranie excesivă. Asta nu este tot sclavie? N-ai fost niciodată noaptea prin locuri pe unde nu ți-ai fi dorit să umbli? N-ai cheltuit niciodată mai mult decât ți-ai fi permis să cheltui? Nu ai oftat și nu ai suspinat niciodată? Nu ai fost niciodată insultat și alungat?

    Dacă îți este rușine să recunoști propriile tale întâmplări, haide să vedem exemplul lui Trasonide. El a luptat în multe campanii, probabil mai multe decât tine. Cu toate acestea, umbla noaptea, la o oră la care nici Geta nu îndrăznește să iasă, sau dacă este obligat de stăpânul său, o face doar după ce protestează cu vehemență și se plânge de crunta sa sclavie. Ce ne spune Trasonide? “O sărmană fată a făcut un sclav din mine, care nu am fost înfrânt de niciun dușman.” Nefericitule, ai ajuns sclavul unei fete, chiar a uneia sărmane! De ce îți mai spui om liber? De ce te mai lauzi cu campaniile tale militare? Tot el ajunge să ceară o sabie și se supără pe prietenul său care, din bunătate, refuză să i-o dea. Trimite cadouri fetei care-l urăște, și o imploră cu lacrimi în ochi. Iar dacă are puțin succes, devine euforic. Cum poți să-l numești om liber, când el nu a învățat cum să renunțe la dorință și frică?

    Să vedem cum aplicăm noțiunea de libertate la animalele inferioare. Oamenii închid lei în cuști, îi îmblânzesc și îi hrănesc, iar unii chiar îi scot cu ei la plimbare. Cu toate acestea, cine poate spune că acel leu este liber? Cu cât îi este mai ușoară viața, cu atât îi este mai mare sclavia. Ce leu, dacă ar fi dotat cu percepție și cu rațiune, ar alege o asemenea viață? Uite de exemplu păsările, cât de mult se străduiesc să scape, atunci când sunt prinse și închise în cuști. Unele chiar refuză să mănânce decât să îndure o asemenea viață. Cele care trăiesc, slăbesc văzând cu ochii și se chinuie. Iar dacă prind o șansă, zboară și scapă. Atât de puternică este dorința lor naturală pentru libertate, pentru o viață independentă și lipsită de piedici.

    “Ce te necăjește în cușca ta?” ai putea să le întrebi.

    “Ce întrebare? M-am născut să zbor unde vreau, să trăiesc în văzduh, să cânt atunci când vreau. Îmi iei toate acestea și apoi mă întrebi ce mă necăjește?”

    Numim libere doar acele animale care nu pot îndura captivitatea și care scapă prin moarte, atunci când sunt prinse. Diogene spune undeva că o moarte liniștită este o metodă sigură de a-ți câștiga libertatea. El îi scrie regelui persan: “Nu-i poți înrobi pe atenieni, la fel cum nu poți înrobi peștii.”

    “Cum adică? Nu-i pot captura?”

    “Dacă-i capturezi, imediat după aceea te vor părăsi, precum peștii. Căci dacă prinzi unul, imediat moare. Dacă atenienii mor, de îndată ce îi capturezi, ce folos mai au aceste pregătiri de război?” Astea sunt cuvintele unui om liber, care a cercetat cu atenție problema, și, cum era de așteptat, a descoperit adevărul. Însă dacă cauți adevărul acolo unde nu este, de ce te miri că nu-l găsești?

    Un sclav este nerăbdător să fie eliberat cât mai repede. De ce? Crezi că este nerăbdător deoarece vrea să plătească taxa pentru eliberare? În niciun caz! Este nerăbdător deoarece el crede că din cauza asta a fost împiedicat și nefericit până acum. “Dacă voi fi eliberat, spune el, dintr-o dată totul va fi bine. Nu-mi va mai păsa de nimeni, o să pot vorbi cu toți ca un egal. O să plec unde vreau, o să vin de unde vreau și iarăși o să plec unde poftesc eu.”

    Apoi, după ce este eliberat, neavând nimic de mâncare, caută pe cineva pe care să-l lingușească pentru a-l invita la masă. După aceea, probabil va fi nevoit să-și vândă trupul și să îndure lucruri groaznice. Iar dacă găsește o iesle în care să primească de mâncare, cade într-o sclavie mai grea decât cea din care a ieșit. Și dacă cumva de îmbogățește, fiind un neștiutor, se va îndrăgosti de vreo fată și, în nefericirea sa, va plânge și va dori iarăși să fie un sclav.

    “Ce necazuri aveam eu atunci? Altul era responsabil să mă îmbrace și să mă încalțe. El mă hrănea și mă îngrijea când eram bolnav, și serviciile pe care trebuia să i le fac pentru asta nu erau mare lucru. Cât de amărât și de mizerabil am ajuns acuma, cu mai mulți stăpâni, în loc de unul singur. Totuși, dacă voi reuși să-mi umplu degetele cu inele, voi prospera și voi fi fericit!” Ca să obțină inelele trebuie să se supună la ce este necesar. Apoi, chiar dacă le obține, este la fel ca înainte.

    După aceea își spune “dacă mă înrolez în legiuni și merg în campanii, toate problemele mele vor sfârși”. Astfel, el se înrolează și trebuie să îndure o viață și o disciplină asemănătoare cu cea a unui condamnat. Cu toate acestea, cere să meargă și în a doua campanie, și în a treia. Într-un final, își încununează cariera ajungând senator. Astfel, intrând în senat, devine din nou sclav, în cea mai elegantă și mai splendidă formă de sclavie posibilă.

    De n-ar fi prost, ar putea învăța care este adevărata natură a lucrurilor, cum obișnuia Socrate să spună. Ar învăța să nu aplice concepțiile primare la întâmplare. Aceasta este cauza nefericirii oamenilor, și anume că nu știu cum să aplice concepțiile primare la cazuri particulare. Fiecare crede altceva. Unul se crede bolnav, însă nu este, doar aplică în mod greșit concepțiile primare. Unul crede că este sărac, altul că părinții săi sunt prea severi, iar altul că împăratul nu este binevoitor cu el. Însă în realitate este vorba de un singur lucru, numai unul; ei nu știu cum să se folosească de concepțiile primare. Căci cine nu are o concepție primară cu privire la ce este rău? Că răul este vătămător, de evitat și că trebuie să te păzești de el? Însă o concepție primară nu intră în conflict cu alta. Conflictul rezultă din aplicarea lor greșită. 

    Ce rău este acela care este vătămător și trebuie evitat? “Să nu te numeri printre prietenii împăratului”, spune unul. Cine spune asta a greșit ținta, și-a aplicat greșit concepțiile, este într-o condiție proastă, caută lucruri care nu au nicio legătură cu chestiunea de față. Căci dacă reușește să obțină prietenia împăratului, eșuează în a obține ce vrea cu adevărat. Orice om vrea să fie în siguranță, vrea să fie fericit, vrea să facă ce dorește, fără a fi împiedicat sau forțat. Este liniștit și fericit omul care obține prietenia împăratului? Este el eliberat de piedici și constrângeri? Pe cine să întrebăm? În cine să avem mai multă încredere decât chiar în omul care a obținut prietenia împăratului? Vino în față și spune-ne când ai dormit mai liniștit, acum sau înainte să devii prietenul împăratului?

    Ascultă răspunsul său: “Încetează să îți bați joc de mine, pe toți zeii! Nici nu știi în ce stare jalnică mă aflu. Nu pot să dorm. Sunt asaltat de griji și necazuri imediat ce vine cineva să anunțe că el s-a trezit și este pe drum.”

    Spune-mi, când ai cinat cu mai multă plăcere?

    Ascultă din nou ce povestește. Dacă nu este invitat, este tulburat. Iar dacă este invitat, cinează precum un sclav cu stăpânul său, tot timpul anxios să nu spună sau să nu facă ceva greșit. Și de ce crezi că se teme? Să nu fie biciuit precum un sclav? Nu, un om așa important cum este el, un prieten al împăratului, se teme să nu-și piardă capul, deoarece orice altceva ar fi sub rangul său.

    Când s-a îmbăiat mai liniștit, când și-a făcut exercițiile fizice în largul său? Într-un cuvânt ce viață preferă, cea de acum sau cea dinainte? Îți jur că nimeni nu este atât de nesăbuit și de nepăsător, încât să nu-și plângă soarta cu atât mai mult cu cât este mai apropiat de împărat. 

    Dacă nici regii și nici prietenii acestora nu pot trăi așa cum doresc, cine este liber? Caută și vei găsi, căci natura ți-a dat mijloace prin care să ajungi la adevăr. Dacă nu poți găsi răspunsul folosind numai aceste mijloace, fără alt ghid, atunci ascultă-i pe cei care au căutat asta deja. Ce spun ei?

    Ți se pare libertatea un lucru bun?

    “Cel mai mare bun.” 

    Poate cineva să obțină cel mai mare bun și să fie mizerabil sau să o ducă rău?

    “Nu.” 

    Prin urmare, oricând vei vedea oameni nefericiți, mizerabili, deplorabili, poți declara cu încredere că ei nu sunt liberi.

    “Da, asta declar.”

    Prea bine. Atunci ne putem îndepărta de vânzări și cumpărări sau alte aranjamente ce au legătură cu proprietățile. Căci dacă am avut dreptate până acum, atunci nimeni care este nefericit nu poate fi liber, fie că este vorba de regele regilor sau un rege mai mărunt, fie că este vorba de un consul sau cineva care a fost de mai multe ori consul.

    “Așa este.”

    Mai răspunde-mi la o întrebare. Libertatea îți pare un lucru măreț, nobil și prețios?

    “Desigur.”

    Poate cineva care deține un lucru așa măreț, nobil și prețios, să fie un ticălos?

    “Nu se poate.”

    Prin urmare, atunci când vezi pe cineva fiind slugarnic în fața altuia sau lăudându-l împotriva opiniei sale reale, poți să declari cu încredere că nici acesta nu este om liber. Nu contează dacă o face pentru un colț de pâine sau pentru a obține consulatul sau guvernarea unei provincii. Pe cei care fac asta pentru lucruri mărunte poți să-i numești sclavi mărunți, iar pe ceilalți sclavi mai mari.

    “Sunt de acord și cu această afirmație.”

    Pe lângă acestea, ești de acord că libertatea este independentă și autonomă?

    “Desigur.”

    Orice om care poate fi constrâns sau împiedicat de către altul după bunul său plac, poți să declari cu încredere că nu este liber. Nu căuta dacă bunicii sau străbunicii săi au fost cumpărați sau vânduți, dacă îl vei auzi spunând “stăpâne” cu convingere și din adâncul inimii, spune-i sclav, chiar dacă doisprezece fascii îl precedă. Dacă îl vei auzi spunând “Vai mie! Ce mult îmi este dat să sufăr!”, spune-i sclav. Dacă îl vei vedea nefericit, lamentându-se și plângându-și soarta, spune-i sclav, chiar dacă este îmbrăcat în purpură.

    Dacă nu îl observi făcând nimic din cele menționate, nu te grăbi să-l numești om liber. Caută să-i afli opiniile și vezi dacă acestea sunt predispuse la a fi constrânse sau împiedicate, sau către nefericire. În cazul acesta, spune-i sclav în vacanța de Saturnalia. Stăpânul său este plecat momentan, însă se va întoarce curând și vei vedea adevărata sa condiție. Sub ce formă se va întoarce stăpânul? Va lua forma cuiva care are putere asupra lucrurilor pe care acel om le dorește, putând să i le ofere sau să i le ia.

    “Avem noi atât de mulți stăpâni?”

    Avem, căci înaintea acestor stăpâni individuali, suntem sclavii împrejurărilor, iar acestea sunt numeroase. Astfel că, în mod necesar, cei care au autoritate asupra împrejurărilor, devin stăpânii noștri. Căci nimeni nu se teme cu adevărat de împărat. Oamenii se tem de moarte, exil, confiscarea proprietății, închisoare sau privarea de drepturi. Nimeni nu-l iubește cu adevărat pe împărat, decât dacă acesta chiar are merite deosebite. Dar iubim bogăția și oficiile de tribun, pretor sau consul. Atunci când iubim, urâm sau ne temem de aceste lucruri, cei care au autoritate asupra lor devin stăpânii noștri. Acesta este motivul pentru care îi proslăvim ca și cum ar fi zei. Noi considerăm că acela care are puterea de a oferi cel mai mare bine este divin. Atunci când pornim de la premisa greșită că acest om are autoritate asupra celui mai mare bine, concluzia la care ajungem este în mod necesar greșită.

    Atunci care este acel lucru care-l face pe om propriul său stăpân și care-l eliberează de piedici? Nu este bogăția, nici consulatul, nici guvernarea unei provincii și nici puterea regească. Trebuie să căutăm acel lucru altundeva. Spune-mi, ce-l face pe om nestingherit și liber în ceea ce privește scrisul?

    “Cunoașterea artei de a scrie.”

    Și în ceea ce privește cântatul din lăută?

    “Cunoașterea artei de a cânta din lăută.”

    La fel și în viață, este vorba de cunoașterea artei de a trăi. Ai mai auzit asta exprimat ca principiu, însă acum haide să-l cercetăm în amănunt. Este posibil să fie nestingherit cineva care țintește către un lucru care este în puterea altuia? Este posibil să fie lipsit de piedici?

    “Nu.”

    Rezultă că nu poate fi liber. Cercetează următoarele: nu există nimic care să fie în întregime în puterea noastră, toate sunt în puterea noastră, sau unele lucruri sunt în puterea noastră și altele depind de alții?

    “Ce vrei să spui?”

    Trupul tău, dacă-ți dorești să fie întreg, este asta în puterea ta?

    “Nu este.”

    Dar dacă îți dorești să fie sănătos?

    “Nu este în puterea mea.”

    Dar dacă îți dorești să fie frumos?

    “Nu este în puterea mea.”

    Să trăiești sau să mori?

    “Nici asta nu este în puterea mea.”

    Atunci trupul nu este al nostru, este dependent de oricine este mai puternic decât noi.

    “Așa este.”

    Este în puterea ta să deții cât pământ vrei, pentru cât timp vrei și de care vrei?

    “Nu.”

    Dar sclavi?

    “Nici sclavi.”

    Dar haine?

    “Nici haine.”

    Dar case?

    “Nici case.”

    Dar cai?

    “Nimic din toate acestea.”

    Iar dacă îți dorești ca copiii tăi, soția ta, frații sau prietenii tăi să trăiască cât vrei tu, indiferent ce s-ar întâmpla? Este asta în puterea ta?

    “Nu, nici asta nu este.”

    Atunci nu ai nimic care să depindă numai de tine? Care să nu poată fi controlat decât de tine? Nu deții nimic de felul acesta?

    “Nu știu.”

    Privește lucrurile și examinează-le în felul următor. Poate cineva să te facă să consimți la ceva fals?

    “Nimeni nu poate.”

    Prea bine. Atunci, în ceea ce privește consimțământul, ești liber și nestingherit.

    “Așa este.”

    Mai departe, poate cineva să-ți forțeze impulsul către ceva, dacă tu nu dorești asta?

    “Poate. Căci atunci când mă amenință cu moartea sau cu închisoarea, îmi forțează impulsul.”

    Prea bine. Dar dacă disprețuiești moartea sau închisoarea, îl mai iei în seamă?

    “Nu.”

    Să disprețuiești moartea este ceva ce ține de tine sau nu?

    “Ține de mine.”

    Atunci ține de tine să-ți îndrepți impulsurile către ceva, sau nu?

    “Sunt de acord că ține de mine.”

    Și impulsul de a te înfrâna de cine ține? Și acela tot al tău este.

    “Dar să presupunem că impulsul meu este de a merge, însă altcineva mă împiedică.”

    Ce parte din tine este împiedicată? Consimțământul?

    “Nu, trupul.”

    Așa cum ar putea să oprească și o piatră.

    “Sunt de acord cu tine, dar eu tot nu pot să merg.”

    Cine ți-a spus că este treaba ta să mergi nestingherit? Singurul lucru de care ți-am spus că este nestingherit este impulsul tău. Cât privește folosința trupului și cooperarea acestuia, am stabilit mai înainte că nu este treaba ta.

    “Așa este.”

    Poate cineva să-ți impună să vrei să obții ceva ce nu-ți dorești?

    “Nimeni.”

    Dar să-ți propui sau să planifici ceva? Într-un cuvânt, te poate împiedica cineva să te folosești de impresiile care ți se prezintă?

    “Nici asta nu o poate face nimeni. Însă dacă doresc să obțin ceva, altul mă poate împiedica să obțin acel lucru.”

    Cum te poate împiedica dacă tu îți îndrepți dorința către acele lucruri care sunt ale tale și nu pot fi împiedicate?

    “Nu mă poate împiedica.”

    Nu a spus nimeni că este nestingherit acela care dorește să obțină ceva ce nu-i aparține.

    “Atunci nu trebuie să-mi doresc sănătate?”

    Desigur. Și nimic altceva din cele ce nu-ți aparțin. Căci nimic nu este al tău, dacă nu depinde de tine să-l obții și să-l păstrezi atunci când dorești. Ține-ți mâinile departe de el. Mai presus de toate, ține-ți voința departe de el. Altfel, te predai întru sclavie. Îți pui singur gâtul sub jug dacă admiri ce nu este al tău, dacă îți îndrepți inima către ce este muritor sau ce depinde de alții.

    “Mâna mea nu este a mea?”

    Este parte din tine, însă prin natura sa este lut, supusă piedicilor și constrângerilor, sclava oricărui lucru mai puternic decât ea. Dar de ce vorbim despre mâna ta? Trebuie să te gândești la tot trupul ca la un animal de povară, cu spinarea încărcată, mergând cu tine numai atât cât poate și cât îi este dat. Dacă vine ordinul de a fi rechiziționat și pune un soldat mâna pe el, lasă-l, nu rezista și nu protesta. Dacă o vei face, vei fi biciuit și tot vei pierde bietul animal.

    Atunci când aceasta este atitudinea ta în ceea ce privește trupul, gândește-te la ce îți rămâne să faci cu privire la cele pe care le asiguri pentru el. Dacă trupul este un animal de povară, acele lucruri devin căpăstru, șa, potcoave, orz și nutreț. Renunță și la ele, lasă-le mai repede și cu inima mai ușoară decât animalul de povară.

    După ce te-ai pregătit și te-ai antrenat să distingi între ce este al tău și ce nu îți aparține, să distingi între lucrurile supuse piedicilor și cele libere, să le privești pe cele libere și nu pe celelalte ca fiind treaba ta, să-ți îndrepți dorința cu stăruință către cele care sunt treaba ta și să te îndepărtezi de cele care nu sunt treaba ta; de cine să te mai temi? De nimeni. Căci ce motiv mai ai să-ți fie frică? Să-ți fie frică pentru lucrurile tale, în care se află pentru tine binele și răul? Cine are putere asupra acestora? Cine ți le poate lua? Cine le poate împiedica? Ar fi ca și cum ar încerca să-l împiedice pe Zeu. 

    Te temi pentru trupul tău și pentru proprietățile tale, pentru lucruri care nu-ți aparțin și nu sunt treaba ta? De ce ai petrecut atâta timp învățând cum să distingi între ce este al tău și ce nu este al tău, între ce este în puterea ta și ce nu este în puterea ta, între lucrurile supuse piedicilor și cele libere? De ce ai căutat să înveți de la filosofi? Pentru ca să fii la fel de nenorocit și de mizerabil ca înainte?

    Dacă te vei antrena astfel, îți spun că vei fi liber de frică și de tulburare. Nu va mai rămâne nicio suferință pentru tine; căci doar lucrurile care îți provoacă frică atunci când te aștepți la ele, provoacă suferință atunci când se întâmplă. Nu vei mai dori nimic cu ardoare, căci dorința ta liniștită și armonioasă va fi îndreptată către acele lucruri care depind de voință, care sunt nobile și la îndemâna ta. Nu vei mai dori acele lucruri care nu depind de voință și nu-ți vei mai îngădui să devii irațional, nerăbdător și pripit peste măsură.

    Când vei începe să adopți această atitudine față de lucruri, ce om îți va mai părea de temut? Căci un om nu poate să provoace frică altui om prin felul cum arată, cum vorbește sau prin compania sa, nu mai mult decât un câine, un cal sau o albină poate provoca frică altui câine, altui cal sau altei albine. Nu omul, ci lucrurile sunt cele care provoacă frică, mai exact puterea de a le oferi sau de a le lua este cea care îl face pe om de temut.

    Cum este distrusă cetatea? Nu prin foc sau sabie, ci prin opinii. Căci și dacă dărâmăm cetatea din oraș, ce facem cu cetatea în care își au sediul boala sau femeile frumoase? Într-un cuvânt ce facem cu cetatea din interior și cu tiranii care sălășluiesc înăuntru? Tirani, care ne amenință pe fiecare dintre noi, zi de zi; câteodată aceeași tirani, iar altădată unii noi. De aici trebuie să începem, aceasta este cetatea pe care trebuie să o distrugem, aceștia sunt tiranii pe care trebuie să-i alungăm. Trebuie să renunțăm la trup și la tot ce ține de el: facultățile sale, proprietăți, reputație, oficii, onoruri, copii, frați, prieteni. Pe toate acestea trebuie să le privim ca și cum ar fi străine de noi. Dacă tiranii sunt alungați de aici, ce rost mai are să asediez cetatea de afară? Ce rău îmi poate face ea mie? De ce să încerc să-i alung străjerii? Nu mă ating ei pe mine; fasciile, sulițele și săbiile lor sunt îndreptate către alții.

    Este posibil să nu fiu niciodată împiedicat să-mi exercit voința, nici constrâns împotriva voinței mele? Este posibil, dacă îmi supun alegerile Zeului. Dacă El dorește să mă îmbolnăvesc, asta doresc și eu. El dorește să am un impuls, doresc și eu. El dorește să vreau să obțin ceva, doresc și eu. El dorește să obțin ceva, doresc și eu. El dorește să nu obțin un lucru, nu-mi mai doresc acel lucru. Este dorința sa să mor, să fiu torturat, atunci și eu doresc să mor și să fiu torturat. Cine mă mai poate împiedica împotriva opiniilor mele, cine mă mai poate constrânge? Sunt de neatins, la fel ca și Zeus.

    Eu mă comport precum cel mai precaut dintre călători. Dacă un om află că drumul este infestat cu tâlhari, nu îndrăznește să-l parcurgă de unul singur, ci așteaptă să aibă companie. Așteaptă să parcurgă acel drum un legat, un chestor sau un proconsul, căruia să i se alăture pentru a merge în siguranță. Un om precaut se comportă la fel în viață. În lume sunt multe cuiburi de hoți, sunt tirani, furtuni, necazuri și pierderi a ceea ce îți este drag. Unde este posibil să te refugiezi? Cum să mergi pe drumul tău fără să fii asaltat de tâlhari? Ce companie să aștepți pentru a trece în siguranță? Cui să i te alături? Să te alături unui om bogat sau unuia care are rang consular? Care este beneficiul în asta? Chiar și un asemenea om este dezbrăcat, plânge și se lamentează. Și ce se întâmplă dacă tovarășul meu de drum se întoarce împotriva mea și mă jefuiește? Ce fac atunci? Voi căuta să fiu un prieten al împăratului; dacă voi fi companionul său, nimeni nu-mi va face rău. Însă, înainte de asta, câte lucruri va trebui să sufăr și să îndur pentru a deveni o asemenea distinsă persoană. De câte ori va trebui să fiu furat și de câți hoți! Și apoi, chiar dacă ajung prietenul împăratului, până și el este un muritor. Iar dacă unele circumstanțe îl împing să devină dușmanul meu, unde să mă retrag? În sălbăticie? De parcă acolo nu mă ajunge boala? Atunci, ce să fac? Este posibil să găsesc un tovarăș alături de care să fiu în siguranță, care să fie de încredere, puternic, imun la orice atac? Astfel se gândește omul și înțelege că dacă se alătură Zeului, va trece prin lume în siguranță.

    “Cum anume să te alături?”

    Ceea ce Zeul dorește, și omul să dorească; iar ceea ce Zeul nu dorește, omul să nu dorească.

    “Cum se face asta?”

    Cum altfel decât cercetând lucrările Zeului și felul în care administrează lumea. Ce mi-a acordat mie, să-mi aparțină și să fie independent, și ce a păstrat pentru El? Mi-a acordat mie tot ceea ce ține de alegerile mele, și le-a pus în mâinile mele libere și nestingherite. Cum ar fi putut să-mi lase și acest trup de lut liber de piedici? Proprietățile mele, acareturile, reputația, soția și copiii, toate acestea le-a supus mișcărilor lumii. De ce să lupt împotriva Zeului? De ce să doresc ceva ce nu-mi este dat mie să doresc, ceva ce nu mi-a fost acordat să dețin indiferent de circumstanțe, ci numai atât cât mi-a fost dat?

    Cel care dă ia înapoi. De ce să rezist? Nu numai că aș fi un prost care încearcă să-l forțeze pe altul mai puternic, dar aș fi, în primul rând, nedrept. Căci de unde am adus eu pe lume ceea ce dețin? Să zicem că le-am primit de la tatăl meu, dar cine i le-a dat lui? Cine a făcut soarele, fructele pământului, anotimpurile, uniunea și societatea dintre oameni? Ai primit totul, chiar și pe tine însuți, de la altcineva, și cu toate acestea, te plângi și-l învinuiești pe cel care ți le-a dat, atunci când îți ia ceva înapoi. Cine ești tu și pentru ce ai venit aici? Nu El te-a adus pe lume? Nu El ți-a arătat lumina? Nu ți-a dat colegi cu care să lucrezi? Nu ți-a acordat percepție și rațiune? Și cum te-a adus pe lume? Nu ca și muritor? Un muritor care să trăiască pe acest pământ cu mica sa porție de carne, să admire guvernarea Zeului și să ia parte alături de El la acest spectacol și festival, pentru puținul timp care i-a fost acordat. Nu vei admira spectacolul și festivalul pentru atâta timp cât ți-a fost dat și apoi, când Zeul te trimite, nu vei pleca, cu o plecăciune și cu mulțumire pentru ceea ce ți-a fost dat să vezi și să auzi?

    “Nu. Eu vreau să petrec în continuare”, spui tu.

    La fel și cei inițiați în mistere vor ca acestea să continue. Cei prezenți la Olympia vor să vadă noi atleți concurând. Însă și festivalul se termină. Părăsește-l cu modestie și cu mulțumire, fă loc altora. Alții trebuie să vină pe lume, la fel ca și tine, și au nevoie de un loc și de locuințe și cele necesare. Ce le rămâne lor, dacă cei care au venit înainte nu se retrag? De ce ești nesătul? De ce nu te mulțumește nimic? De ce vrei să aglomerezi lumea? 

    “Dar eu vreau să am soția și copiii cu mine.”

    Sunt ai tăi? Nu aparțin celui care ți i-a dat? Celui care te-a creat și pe tine? Nu vei renunța la ce nu-ți aparține? Nu vei ceda în fața aceluia care este mai puternic decât tine?

    “De ce m-a mai adus pe lume în aceste condiții?”

    Pleacă, dacă nu îți este pe plac. Zeul nu are nevoie de un spectator cârcotaș. El are nevoie de oameni care să se alăture ospățului și dansului, gata să aplaude, să admire și să glorifice festivalul. N-o să-i pară rău dacă lașii și cei veșnic nemulțumiți rămân afară; căci și atunci când au fost incluși nu s-au comportat cum se cade la un festival și nu au ocupat locul potrivit lor. Ei au fost supărăcioși și s-au plâns de soartă, de ghinion și de cei care i-au însoțit, orbi la darurile primite și la propriile facultăți, precum mărinimia, spiritul nobil, curajul și libertatea pe care o căutăm acuma. Aceste facultăți le-au primit pentru altceva.

    “Pentru ce am primit darurile acelea?”

    Pentru a le folosi.

    “Pentru câtă vreme?”

    Cât vrea cel care ți le-a împrumutat.

    “Dar dacă îmi sunt necesare?”

    Nu te atașa de ele și nu vor fi. Nu-ți sunt necesare dacă nu îți spui singur că sunt necesare.

    Asta trebuie să practici de dimineața până seara, începând cu lucrurile cele mai mărunte și mai ușor de distrus, precum un urcior sau o cană. De aici continuă cu o haină, un câine, un cal, un teren. Apoi, continuă cu tine, trupul tău și membrele sale, copiii tăi, soția ta, frații tăi. Cercetează-le pe toate părțile și alungă-le de la tine. Purifică opiniile tale și ai grijă ca nimic din ceea ce nu este al tău să nu rămână legat sau agățat de tine, astfel încât să-ți provoace durere dacă este smuls de la tine. Cât timp te pregătești astfel în fiecare zi, ca și cum ai fi în școală, nu spune că practici filosofia, deoarece asta ar fi îngâmfare, ci spune că muncești pentru eliberarea ta. Căci asta este, într-adevăr, libertatea.

    Aceasta este libertatea pe care Diogene a câștigat-o de la Antistene, când a spus că nimeni nu-l va mai putea înrobi niciodată. Așa se explică purtarea sa față de pirați, atunci când a fost captiv. I-a spus vreunuia stăpân? Și nu mă refer aici la cuvântul propriu-zis, căci nu de el mă tem, ci la acea stare de spirit pe care o exprimă acesta. Vezi cum i-a certat el pe pirați că nu-și hrăneau captivii cum trebuie. Vezi cum s-a comportat el când a fost vândut. A căutat un stăpân? Nu, a căutat un sclav. Și când a fost vândut, gândește-te cum s-a purtat cu cel care l-a cumpărat. I-a vorbit de la început, spunându-i că nu ar trebui să se îmbrace și să își poarte barba așa cum o făcea. I-a spus ce fel de viață trebuie să ducă copiii săi. Nu este nimic straniu în asta. Dacă stăpânul său ar fi cumpărat un antrenor de gimnastică, cum l-ar fi folosit pe acesta în palestră, ca sclav sau ca stăpân? Evident că l-ar fi ascultat ca pe un stăpân. La fel și dacă ar fi cumpărat un medic sau un arhitect. Astfel, în orice profesie, omul priceput este superior celui nepriceput. Așadar, oricine deține pricepere asupra vieții în general, trebuie să fie stăpân. Căci cine este stăpân pe o corabie? Cârmaciul! De ce? Deoarece sunt pedepsiți cei care nu-l ascultă? Nu, deoarece el știe să navigheze.

    “Dar un stăpân mă poate biciui.”

    Poate să o facă fără consecințe pentru el? Așa obișnuiam să cred și eu. Însă deoarece nu poate să o facă fără să plătească pentru asta, înseamnă că nu are autoritatea să o facă. Nimeni nu poate să facă rău, fără să sufere consecințele.

    “Cum este pedepsit cineva care își pune sclavul în lanțuri, după bunul său plac?”

    Însăși faptul că a pus pe cineva în lanțuri îi este pedeapsa. La concluzia asta o să ajungi și tu dacă accepți principiul care spune că omul este o creatură civilizată, nu o brută. Căci când greșește o viță? Atunci când face ceva împotriva naturii sale. Când greșește un cocoș? La fel. Același lucru este valabil și pentru om. Ce este specific naturii umane? Să muște, să lovească, să întemnițeze, să omoare? Nu, ci să facă bine, să lucreze împreună cu alții și să le dorească binele. Astfel, fie că vrei să admiți sau nu, omul greșește atunci când se comportă nerezonabil.

    “Atunci Socrate nu a pățit nimic rău?”

    Nu, rău au pățit acuzatorii săi și cei care l-au judecat.

    “Nici Helvidius nu a pățit nimic rău la Roma?”

    Nu, însă cel care l-a ucis a pățit ceva rău.

    “Cum adică?”

    Așa cum nu spui că un cocoș a pățit ceva rău dacă a fost rănit și a câștigat lupta, ci o spui atunci când a fost învins, chiar dacă a scăpat nevătămat. Nu spui că un câine este fericit atunci când nu urmărește vânatul și nu muncește, ci atunci când îl vezi transpirat și extenuat, gâfâind intens în urma vânătorii. Ce este paradoxal în a spune că răul unui om este ceea ce contravine naturii sale? Este asta un paradox? Nu spui la fel în toate celelalte cazuri? De ce ai spune ceva diferit în cazul oamenilor? Atunci poate că este paradoxală cealaltă afirmație a noastră, că omul este prin natura sa blând, sociabil, de încredere?

    “Nu este nici aceasta.”

    Atunci de ce crezi că este paradoxal să spui că omul nu suferă niciun rău atunci când este biciuit, închis sau omorât? Nu este adevărat că, dacă le îndură pe toate acestea într-un spirit nobil, are de câștigat? Și nu are parte de o soartă rușinoasă și demnă de milă cel care se transformă din om în lup, șarpe sau viespe?

    Acum, haide să recapitulăm concluziile asupra cărora am căzut de acord. Este liber acela pe care nimeni nu poate să-l împiedice, cel pentru care toate lucrurile sunt așa cum și le dorește. Însă omul care este împiedicat, constrâns, legat sau împins să facă ce nu vrea, este un sclav. Cine este acel om care nu poate fi împiedicat? Este omul care nu-și dorește nimic din ceea ce nu-i aparține. Care sunt lucrurile care nu-i aparțin? Tot ceea ce nu este în puterea noastră să deținem sau nu, sau nu este în puterea noastră să alegem în ce fel și în ce măsură îl deținem. Trupul nu ne aparține, membrele sale nu ne aparțin, proprietățile nu ne aparțin. Dacă îți îndrepți inima către aceste lucruri ca și cum ar fi ale tale, vei suferi pedeapsa meritată de cel care dorește ceva ce nu-i aparține. Drumul care duce către libertate și singura scăpare din sclavie este să poți spune din tot sufletul:

    “Condu-mă tu, Zeus, și tu, soartă,

    Acolo unde ați hotărât să merg.”

    Dar ce spui tu, filosofule, dacă tiranul te cheamă să spui ceva nevrednic de tine? Accepți sau refuzi? 

    “Lasă-mă să mă gândesc.”

    Să te gândești? Nu te-ai gândit când ai fost în școală? Nu ai învățat care sunt lucrurile bune, care sunt cele rele și care sunt indiferente?

    “Ba da, am învățat.”

    Care au fost concluziile cu care ai fost de acord atunci?

    “Că lucrurile drepte și nobile sunt bune, iar cele greșite și rușinoase sunt rele.”

    Iar viața este un lucru bun?

    “Nu.”

    Este moartea un rău?

    “Nu.”

    Dar temnița?

    “Nici ea nu este.”

    Dar vorba josnică și mincinoasă, trădarea unui prieten sau lingușirea unui tiran?

    “Sunt lucruri rele.”

    Atunci la ce te mai gândești? Ar fi trebuit să te gândești și să decizi cu mult timp în urmă. Ce să gândești? Dacă este potrivit pentru tine ca acum, când poți câștiga cel mai mare bine, să nu obții cele mai mari rele? O întrebare bună și necesară, la care trebuie să te gândești din greu.

    Omule, de ce îți bați joc de noi? Nimeni nu stă să-și pună asemenea întrebări. Dacă chiar ai fi considerat că lucrurile rușinoase sunt rele, cele nobile sunt bune și toate celelalte sunt indiferente, nu ți-ai mai fi pus întrebări. Ai fi fost imediat capabil să distingi între ele, ca atunci când te folosești de simțuri. Stai să te întrebi dacă lucrurile albe sunt negre, sau dacă cele grele sunt ușoare? Sau accepți ceea ce îți arată limpede simțurile? De ce spui că trebuie să te gândești dacă lucrurile indiferente sunt mai de ocolit decât cele rele? Acestea nu sunt opiniile tale reale, moartea și temnița nu-ți sunt indiferente, ci le consideri cele mai mari rele. Și nici nu consideri că vorbele și acțiunile josnice sunt rele, ci lucruri fără de importanță. 

    Încă de la început, te-ai obișnuit să gândești astfel: “Unde sunt acuma? În școală. Cine sunt cei care mă ascultă? Filosofi. Dar îndată ce părăsesc școala, înlătur de la mine vorbele acelor cărturari proști.” Așa ajunge un filosof să devină martor de acuzare împotriva prietenului său, așa ajunge un filosof să devină parazit. Astfel ajunge să se vândă și să vorbească în senat împotriva propriilor sale opinii, care protestează în interior. Adevărata inițiere nu se face prin păreri mărunte și reci, agățate cu un fir de păr de vorbărie inutilă, ci prin opinii puternice și gata de folosit, antrenate prin fapte.

    Privește-te pe tine însuți și vezi cum primești veștile. Nu mă refer la vești precum cea care anunță moartea copilului tău, căci cum ai putea să înduri asemenea veste? Dar vești care spun că uleiul ți-a fost vărsat, vinul ți-a fost băut. De-ar fi cineva lângă tine, când începi să te agiți, să-ți spună “Filosofule, ce spuneai tu în școală? De ce ne amăgești? De ce îți spui om, tu care ești vierme?” Aș sta lângă unul dintre aceștia când își satisface poftele trupești, să-l urmăresc cât este de nerăbdător, ce vorbe șoptește și dacă își mai aduce aminte cine este și care sunt vorbele pe care le repetă, după ce le-a citit și le-a auzit în școală.

    “Dar ce are asta de-a face cu libertatea?”

    Ce altceva are legătură cu libertatea? Fie că voi, cei bogați, vreți asta sau nu.

    “Ce martor ai pentru asta?”

    N-am nevoie de alt martor, sunteți de ajuns voi înșivă. Voi aveți acest stăpân puternic, vă supuneți semnelor și mișcărilor sale și vă îngheață sângele în vene dacă se încruntă. Voi curtați babe și moși. Voi spuneți “Nu pot face asta, nu-mi este permis.” De ce nu-ți este permis? Nu mă contraziceai tu mai înainte, spunând că ești liber? “Nu pot, deoarece Aprulla nu-mi permite.”

    În cazul acesta, spune adevărul, sclavule, și nu fugi de stăpânii tăi. Nu tăgădui sclavia ta, nu pretinde că ai fost eliberat, când sunt atâtea dovezi care contestă asta. Poate fi mai lesne iertat un om care este constrâns de dragoste să acționeze împotriva opiniei sale, chiar dacă știe ce are de făcut, însă îi lipsește puterea de a se opune. Putem considera că un asemenea om este copleșit de o putere violentă și într-un fel, divină. Dar cine să aibă răbdare cu tine, a cărui dragoste este îndreptată către babe și moși, cărora le ștergi nasul, îi speli și le aduci cadouri? Îi îngrijești în boala lor precum un sclav, dar în același timp te rogi să moară mai repede și îi chestionezi pe doctori dacă de data aceasta sunt pe moarte sau nu. Cine să aibă răbdare cu tine când săruți mâna sclavilor altuia? În speranța că vei obține mari și splendide onoruri și oficii, devii sclavul unor oameni care nici măcar nu sunt liberi. Apoi te plimbi țanțoș, ca pretor sau consul. Crezi că eu nu știu cum ai ajuns pretor, de unde ai primit consulatul și cine ți l-a dat? Eu unul n-aș trăi așa, dacă mi-aș datora viața lui Felicio și ar trebui să-i îndur disprețul și aroganța sa de sclav. Eu știu ce fel de om este un sclav infatuat care ajunge într-o poziție favorabilă.

    “Dar tu, ești liber?” întreabă unul dintre cei prezenți.

    Pe toți zeii, îmi doresc să fiu și mă rog să fiu, dar încă nu pot să-mi privesc în față stăpânii. Încă pun preț pe trupul meu și cred că este mare lucru să-l păstrez sănătos, chiar dacă nu este întreg. Dar vă pot arăta pe altul care este liber, ca să nu mai trebuiască să căutați un exemplu.

    Diogene a fost liber. Cum a ajuns să fie liber? Nu deoarece au fost liberi părinții săi, pentru că nu au fost, ci pentru că s-a eliberat de unul singur, a alungat toată slăbiciunea care îl transforma într-un sclav, astfel încât nimeni să nu-l mai poată prinde și înrobi. Tot ce avea, ținea doar ușor agățat de el, gata să-i dea drumul. Dacă puneai mâna pe proprietatea lui, ar fi renunțat la ea și ți-ar fi lăsat-o ție, decât să te urmeze și el. Dacă îi prindeai piciorul, l-ar fi lăsat, la fel și tot trupul. La fel ar fi procedat și dacă ar fi fost vorba de familia sa, prieteni sau patrie. Căci el știa de unde le-a primit, de la cine și în ce condiții. Adevărații săi strămoși, zeii, și adevărata sa patrie, nu le-ar fi abandonat niciodată. Niciun alt om nu le-ar fi acordat zeilor mai multă supunere și ascultare și nimeni altul nu ar fi murit mai bucuros pentru patria sa. El nu și-a dorit niciodată să arate că lucrează pentru întreaga lume, dar își amintea că toate lucrurile vin de acolo, se întâmplă pentru binele adevăratei patrii și sunt trimise de către cel care o guvernează. Prin urmare, el spune și scrie următoarele: “Acesta este motivul pentru care ție, Diogene, îți este permis să vorbești cum dorești, atât cu regele Persiei, cât și cu Archidamos, regele Spartei.” Era din cauză că părinții săi au fost oameni liberi? Oare toți bărbații din Atena, Sparta sau Corint erau incapabili să discute cu aceștia precum doreau, temându-se de ei și lingușindu-i, deoarece erau fii de sclavi? “De ce dețin eu această putere?”, spune Diogene. “Deoarece eu nu consider că sărmanul meu trup îmi aparține, deoarece nu am nevoie de nimic, deoarece legea, și nimic altceva, este totul pentru mine.” Acestea erau lucrurile care-i permiteau să fie liber.

    Și ca să nu credeți că vă dau numai exemplul unui om care trăia singur pe lume, fără soție, copii, patrie, prieteni sau rude, care ar fi putut să-l încline în altă direcție sau să-l distragă de la scopul său, luați exemplul lui Socrate. Avea soție și copii, însă nu considera că-i aparțin, avea o patrie, însă numai în măsura și în modul în care îi era permis, avea prieteni și rude, însă toate acestea le supunea legii și în toate cazurile îi dădea ascultare acesteia. Din acest motiv, atunci când a fost datoria sa să meargă în campanie, a fost primul care să meargă și să se expună pericolului luptei, fără să se cruțe în vreun fel. Însă atunci când a fost trimis de tirani să-l aducă pe Leon, nici măcar nu a întreținut ideea, deoarece a considerat că asta ar fi josnic. Știa că ar putea muri dacă refuză, dar cât i-a păsat de asta? El dorea să păstreze altceva, nu bietul său trup, ci onoarea și respectul de sine. Acestea nu pot fi asaltate și nici supuse de altcineva. Mai apoi, când a trebuit să pledeze pentru viața sa, a făcut-o precum un om care are soție și copii? Nu, a făcut-o ca și cum ar fi fost singur pe lume. Și când a trebuit să bea otrava, cum a făcut-o? Când ar fi putut să se salveze și când Criton i-a spus “Salvează-te, pentru copiii tăi”, ce a răspuns el? A considerat șansa de a scăpa ca fiind un câștig neașteptat? Nu, a cercetat ce era potrivit să facă, fără a căuta altceva și fără a lua altceva în considerare. Deoarece nu dorea să-și salveze bietul său trup, ci acel lucru care crește și este păstrat făcând ce e drept și se diminuează și moare făcând ce e nedrept. Socrate refuză să se salveze necinstit. El care a refuzat să supună chestiunea la vot, când atenienii au revendicat asta, care a refuzat să le dea ascultare tiranilor, care a ținut asemenea discursuri nobile despre virtute și despre bine, nu se poate salva prin necinste. El este salvat prin moarte, nu prin fugă; precum un actor bun care se salvează dacă se oprește la momentul potrivit, spre deosebire de cel care nu știe când să se oprească.

     Cum rămâne cu copiii lui Socrate?

    “Dacă aș fi plecat în Tesalia ați fi avut grijă de ei. Acum că merg în Hades, nu se va găsi nimeni să aibă grijă de ei?”

    Vezi cum dă el morții nume blânde și cum o ia în derâdere. Dacă vreunul dintre noi ar fi fost în locul său, am fi folosit argumente filosofice să arătăm că la nedreptate trebuie să răspundem cu aceeași monedă. Apoi am fi adăugat “Dacă sunt viu voi fi folositor multora, pe când mort nu voi fi nimănui de folos.” Dacă ar fi fost nevoie să ne strecurăm printr-o gaură de șarpe ca să scăpăm, am fi făcut-o. Dar cum am mai fi fost de folos cuiva fugind, dacă cei pe care ar fi trebuit să-i ajutăm ar fi rămas înapoi? Dacă am făcut bine oamenilor cât am fost în viață, nu vom fi și mai de folos oamenilor murind când și cum ar trebui să murim? Deși Socrate este mort, memoria lucrurilor pe care le-a spus și le-a făcut este de folos oamenilor, poate chiar mai folositoare acum.

    Studiază aceste lucruri, aceste opinii, aceste cuvinte. Îndreaptă-ți privirea către aceste exemple dacă dorești să fii liber, dacă îți fixezi dorința către libertate în măsura în care aceasta o merită. Nu este de mirare că trebuie să plătești un preț așa mare și greu pentru un lucru atât de important. Oamenii se spânzură, se aruncă cu capul înainte, iar câteodată orașe întregi sunt distruse pentru ceea ce ei numesc libertate. Și pentru adevărata libertate, care rămâne fermă și sigură în fața oricărui atac, nu poți să-i înapoiezi Zeului ceea ce ți-a oferit, atunci când le cere înapoi? Nu vei învăța, precum spune Platon, nu doar cum să mori, dar și cum să înduri tortură, exil sau bătăi? Într-un cuvânt, să înveți cum să înapoiezi ceea ce nu-ți aparține. Dacă nu vei învăța asta, vei rămâne un sclav între sclavi, chiar dacă ești consul de zece mii de ori. Chiar dacă vei ajunge în palatul împărătesc, tot un sclav vei rămâne.

    O să descoperi că filosofii spun lucruri care pot părea contrare opiniei generale, precum spunea Cleanthes, dar care nu sunt contrare rațiunii. O să înveți din propria experiență că ce spun ei este adevărat și că niciunul din acele lucruri pe care oamenii le admiră și către care își îndreaptă dorințele, nu este de vreun folos celui care-l obține. Cei care nu au avut niciodată șansa de a le obține au impresia că dacă aceste lucruri le-ar aparține totul va fi bine, iar apoi, când le obțin, starea febrilă și anxietatea nu-i părăsesc, la fel și dorințele pentru ceea ce nu au. Căci libertatea nu este asigurată prin îndeplinirea tuturor dorințelor, ci prin renunțarea la dorință.

    Pentru a înțelege că ceea ce îți spun este adevărat, așa cum ai muncit pentru altele, va trebui să muncești pentru asta. Rămâi treaz noaptea pentru a obține acele opinii care te vor elibera. Caută compania unui filosof, nu a unui om bogat. Fii văzut la ușa filosofului, căci nu este nicio rușine în asta. Nu vei pleca cu mâna goala și fără niciun beneficiu, dacă te apropii cum trebuie. Măcar încearcă, nu este nicio rușine să încerci.

XXVI. Către cei care se tem de sărăcie

    Nu-ți este rușine să fii mai laș și mai răutăcios decât sclavii fugari? Cum își părăsesc ei stăpânii, atunci când fug? Pe ce pământuri și servitori se bizuie ei? Ei fură ceva, cât să le ajungă pentru primele zile, apoi traversează pământuri și ape, descurcându-se cum pot ca să rămână în viață. A murit vreodată de foame un sclav fugar? Dar tu tremuri și stai treaz nopțile de frică că o să-ți lipsească cele necesare. Sărmane om, ești atât de orb încât să nu vezi unde duce lipsa lor? Tot acolo unde duce boala, sau o piatră care îți cade în cap, către moarte. Ei bine? Nu este aceasta exact aceeași situație pe care ai descris-o de atâtea ori tovarășilor tăi? Despre ea ai citit și ai scris mult. De câte ori nu te-ai lăudat că îți poți contempla liniștit propria moarte?

    “Da, însă familia mea ar suferi de foame.“

    Și? Oare foamea lor nu duce în aceeași direcție? Nu este vorba de același drum, care coboară în același loc? Pentru a înfrunta cu curaj fiecare formă de lipsuri sau de nevoi care există, nu vrei să privești către acel loc în care ajung chiar și bogații și cei care au deținut cele mai înalte funcții? Acolo unde înșiși regii și împărații coboară. Doar că tu vei coborî flămând, dacă așa va fi să fie, pe când ei vor plesni de la atâta mâncare și băutură.

    Ai văzut vreun cerșetor care să nu fie în vârstă, chiar foarte bătrân? Ei îndură frigul zi și noapte, dorm pe jos uitați pe undeva și mănâncă numai minimul necesar. Chiar și în aceste condiții, aproape că ating nemurirea. Și tu, care ești sănătos, ai două mâini și două picioare, te temi că o să mori de foame! Nu poți să scoți apă din fântână? Nu poți să scrii? Nu poți să instruiești copiii? Nu poți să stai de pază la poarta altuia?

    “Dar este rușinos să ajungi să faci asta.“

    Întâi învață ce este rușinos, abia apoi poți să îți spui filosof. Dar pentru moment, să nu permiți nimănui să-ți spună așa.

    Cum poate să-ți aducă rușine ceva ce nu este lucrarea ta, nu se întâmplă datorită ție, ci se abate asupra ta fără să faci tu ceva, precum o boală sau o durere de cap? Dacă părinții tăi sunt săraci, sau dacă numesc alți moștenitori în locul tău și nu te ajută cu nimic în timpul vieții, este asta rușinos pentru tine? Asta ai învățat de la filosofi? Nu ai învățat că ceea ce este rușinos este blamabil, iar ce este blamabil este demn de vină, și este absurd să învinuiești un om pentru ceva ce nu este acțiunea sa, făcută de el însuși? Ei bine? L-ai făcut tu pe tatăl tău așa? Este în puterea ta să-l schimbi? Ai primit asemenea puteri? Și atunci? Trebuie să-ți dorești ceea ce nu îți este dat ție? Sau să fii rușinat că nu îl obții?

    Acestea sunt obiceiurile pe care le-ai dobândit studiind filosofia? Să aștepți de la alții și să nu pretinzi nimic de la tine? Atunci, plânge și jelește. Mănâncă cu teamă că mâine nu vei mai avea ce mânca. Tremură de frică cu gândul la sclavii tăi, că o să te fure, că vor fugi sau că vor muri. Trăiește astfel și nu înceta să trăiești așa, căci nu te-ai apropiat niciodată de filosofie, decât cu numele. Pe cât ai putut tu, ai făcut de rușine principiile filosofiei, arătând că sunt inutile și nefolositoare pentru cei care le iau în primire.

    Nu ai căutat niciodată să câștigi statornicie, liniște și pace sufletească. Nu ai căutat pe nimeni de la care să înveți asta. În schimb ai căutat mulți oameni de la care să înveți silogisme. Nu ai testat niciodată până la capăt vreuna din impresiile acestea, întrebându-te “Sunt capabil să suport asta, sau nu? Și ce urmează după?“ Nu, tu ai zis că totul este în regulă cu tine și că ești în siguranță, și ți-ai îndreptat toate eforturile către ultimul domeniu, cum să rămâi nemișcat. Cum vrei tu să rămâi nemișcat? Laș, răutăcios, plin de admirație față de bogați, eșuând în dorință și în aversiune? În acestea vrei să fii nemișcat? Pentru acestea te-ai îngrijit tu.

    Nu ar fi trebuit mai întâi să obții ceva folositor de la rațiune, înainte de o proteja astfel? Ai văzut pe cineva construind un parapet, fără să aibă un zid în jurul căruia să-l construiască? Cine pune un portar, acolo unde nici măcar nu este o ușă de păzit?

    Studiezi arta demonstrației. Ca să demonstrezi ce? Studiezi cum să nu fii zdruncinat de sofisme? Zdruncinat din ce poziție? Arată-mi întâi ce păzești, ce măsori, ce cântărești. Apoi poți să-mi arăți și balanța sau măsurile. Cât timp vrei să mai cântărești praf? Nu vrei să demonstrezi acele principii care-i fac pe oameni fericiți, care fac lucrurile să meargă așa cum își doresc ei, principii care îi ajută să nu acuze și să nu învinuiască pe nimeni, ci să accepte universul așa cum este el administrat? Arată-mi asta.

    “Uite, îți arăt cum analizez silogisme“, spui tu. 

    Sclavule, ăla este doar instrumentul de măsură, nu lucrul pe care-l măsori! Pedeapsa pe care trebuie să o suferi pentru că ai neglijat filosofia este să tremuri, să stai treaz noaptea și să te sfătuiești cu toată lumea. Iar dacă nu sunt toți de acord cu tine, vei crede că ai fost sfătuit greșit.

    Te temi de foame, crezi tu. De fapt lucrul de care te temi este că nu vei mai avea un bucătar, că nu vei mai avea pe cineva care să-ți aducă de mâncare, un altul să te încalțe, altul să te îmbrace, unii care să îți facă masaje și alții care să te urmeze și să aștepte ordine. Când ești la baie, după ce te dezbraci și te întinzi ca și cum ai fi crucificat vrei să fii masat peste tot, apoi masorul să spună altuia “Întoarce-l pe partea asta, cu capul aici, cu umărul către mine.“ Și când ajungi acasă de la băi, vrei să strigi “Nu-mi aduce nimeni de mâncare?“ și “Strânge masa și șterge-o cu buretele!“

    Lucrul de care te temi tu cu adevărat este că nu vei mai putea să duci o viață de invalid. Dacă vrei să vezi cum arată o viață de om sănătos, trebuie doar să observi cum trăiesc sclavii, muncitorii sau filosofii adevărați. Vezi viața lui Socrate, care avea soție și copii, a lui Diogene sau a lui Cleanthes, care studia filosofia și scotea apă din fântână. Dacă asta vrei să ai, o poți avea oriunde și poți trăi cu încredere deplină. Încredere în ce? În singurul lucru în care te poți încrede, singurul care este demn de încredere, care nu poate fi împiedicat și nu-ți poate fi luat. Acel lucru este voința ta.

    De ce te-ai făcut atât de inutil și de nefolositor, încât nimeni n-ar vrea să te ia în casă și să se îngrijească de tine? Oricine ar ridica un vas aruncat pe jos, dacă nu are găuri și poate fi utilizat, și ar considera asta un câștig. Dar pe tine oricine te-ar considera o pagubă, nu un câștig. Nu poți nici măcar să aduci foloasele pe care le aduce un câine sau un cocoș. Dacă ești așa, de ce îți mai dorești să trăiești?

    Se teme vreun om bun că nu va avea ce mânca? Și un orb sau un șchiop au ce mânca, de ce să nu aibă un om bun? Nu este lipsă de oameni care să plătească un soldat bun, un muncitor sau un cizmar. Oare un om bun nu va găsi pe nimeni? Oare Zeul va neglija lucrurile stabilite de El însuși, slujitorii săi, martorii săi, pe care El singur îi folosește ca exemplu pentru cei neinstruiți, ca să le arate că Zeul există, administrează universul bine și îi pasă de oameni, și să arate că pentru un om bun nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte. Iar dacă El nu-ți asigură mâncarea, nu înseamnă decât că ți-a dat ordin să te retragi, cum ar face-o un bun general. Eu îi dau ascultare și-l urmez, ascultând de ordinele comandantului și lăudând faptele sale. Căci eu am venit atunci când El a considerat necesar și voi pleca atunci când va considera necesar. Iar cât am trăit, aceasta a fost munca mea, să aduc laude Zeului, atât în sinea mea, cât și în fața altora, fie că sunt mulți sau puțini. Dacă El nu-mi asigură multe lucruri sau belșug, înseamnă că este voia lui să duc o viață simplă. Căci El nu i-a dat belșug nici lui Hercule, fiul său. Pe altul l-a pus rege în Argos și în Micene, în timp ce Hercule a trebuit să slujească, să muncească și să se pregătească. Totuși Euristeu, fiind omul care era, nu a stăpânit cu adevărat în Argos și Micene, cum nu a putut să stăpânească nici asupra sa. Iar Hercule a fost stăpân și comandant peste pământ și apă, curățându-le de nelegiure și aducând dreptatea și pietatea. Și a făcut toate acestea dezbrăcat și de unul singur.

    Atunci când Ulise a fost naufragiat, lipsurile nu i-au frânt spiritul și nu l-au ticăloșit. Cum s-a apropiat el de fecioare pentru a le cere cele necesare, deși oamenii consideră că este rușinos să cerșești? “Ca un leu de munte, încrezător în puterea sa.“

     Încrezându-se în ce? Nu în reputație, nici în bani sau funcții, ci în puterea sa, adică în opiniile sale cu privire la lucrurile care sunt în puterea noastră și cele care nu sunt. Căci doar acestea îl eliberează pe om, îl scapă de lucrurile care-l împiedică. Doar ele ridică fruntea celor care sunt înjosiți și le permite să privească neabătuți la bogați și tirani. Asta oferă filosofia. Cu toate acestea, tu vei pleca, nu curajos, ci temându-te pentru amărâtele tale veșminte și argintărie. Sărmane om, așa ți-ai pierdut timpul până acum? 

    “Dar dacă mă îmbolnăvesc?“

    Vei suporta boala bine.

    “Și cine mă va îngriji?“

    Zeul, și prietenii tăi.

    “Voi dormi pe un pat tare.“

    Dar vei dormi ca un bărbat.

    “Nu voi avea o locuință adecvată.“

    Atunci vei fi bolnav într-o locuință neadecvată.

    “Cine mă va hrăni?“

    Cine îi hrănește și pe alții. Vei fi bolnav la fel ca și Manes. Și care va fi sfârșitul bolii? Nimic altceva decât moartea. Nu înțelegi odată că cel mai mare rău pentru un om și cel mai bun indicator al unui spirit laș și răutăcios, nu este moartea, ci frica de moarte? Împotriva acestei frici să te antrenezi. Către aceasta să-ți îndrepți gândirea, lecturile și exercițiile. Vei afla că numai așa poate un om să devină liber.

XXIII. La adresa celor care țin prelegeri și discursuri pentru a se afișa

    Înainte de toate, spuneți ție însuți ce fel de om vrei să fii, apoi fă ce ai de făcut, în acord cu asta. În aproape orice domeniu, așa se fac lucrurile. Atleții întâi decid ce vor să fie, iar apoi acționează în consecință. Un alergător de distanță lungă urmează o anume dietă, un anume mers, masaje și exerciții specifice. Pentru un alergător pe distanțe scurte, acestea sunt diferite. La un participant la pentatlon, ele sunt și mai diferite. La fel este și în meserii. Dacă vrei să fii tâmplar trebuie să faci anume lucruri, iar dacă vrei să fii fierar, altele.

    În orice facem, dacă noi facem acel lucru fără niciun scop final, atunci îl facem la întâmplare; iar dacă îl facem cu un scop greșit, ratăm ținta. Există două scopuri: unul general și unul particular. În primul rând, trebuie să acționăm ca oameni. Ce implică asta? Deși gentili, nu trebuie să fim precum oile, dar nici violenți precum sălbăticiunile. Scopul particular are legătură cu voința și cu ocupația fiecăruia. Un cântăreț la harpă trebuie să facă ce face un cântăreț la harpă, un tâmplar ce face un tâmplar, un filosof ce face un filosof și un orator ce face un orator.

    Atunci când spui “Veniți și ascultați-mă cum țin prelegeri“, ai grijă, înainte de toate, să nu spui asta fără un scop final. Iar dacă ai descoperit că ceea ce faci are legătură cu un scop, ai grijă să fie cel corect. Vrei să faci ceva bine sau să fii lăudat? Răspunsul nu se lasă așteptat: “Ce-mi pasă mie de laudele mulțimii?“ Un răspuns corect, căci ce contează laudele mulțimii pentru un muzician, câtă vreme este un muzician adevărat, sau pentru un geometru?

    Deci vrei să fii de folos. Cum anume? Spune-ne și nouă să venim și să te ascultăm. Dar poate un om care nu a primit niciun folos el însuși, să fie de folos altora? Nu poate, cum nu poate să fie de folos în tâmplărie cineva care nu este tâmplar, sau în cizmărie cineva care nu este cizmar.

    Cum știi dacă ai primit un folos tu însuți? Prezintă-ți opiniile, filosofule! Ce promite dorința? Să nu eșuezi în a obține ceva. Ce promite aversiunea? Să nu cazi în ceea ce vrei să eviți. Ei bine, își îndeplinesc promisiunea? Spune adevărul! Dacă minți, îți voi spune eu. În ultimul timp, când cei care te ascultau au fost reci și nu ți-au oferit aplauze, ai plecat abătut. Tot recent, s-a întâmplat să fii lăudat, iar atunci ai trecut pe la fiecare întrebând:

    “Ce părere ai despre mine?“

    “Ai fost minunat, profesore. Mă jur!“

    “Ți-a plăcut cum am tratat subiectul acela?“

    “Care dintre ele?“

    “Cel despre Pan și nimfe.“

    “Excelent!“

    Și cu toate acestea, îmi spui mie că, în ceea ce privește dorința și aversiunea, ești în armonie cu natura. Pleacă de aici, încearcă să convingi pe altcineva. 

    Nu ai lăudat tu pe cutare persoană, contrar opiniei tale reale? Nu l-ai lingușit pe băiatul acelui senator? Ai vrea ca și copiii tăi să fie ca el?

    “În niciun caz!“

    Atunci de ce îl lauzi și de ce îl lingușești?

    “Este un tânăr cu potențial și este dispus să asculte.“

    De unde știi asta?

    “Pentru că mă admiră.“

    Acum ai produs dovada.

    Până la urmă ce crezi? Nu știi că exact acești oameni te disprețuiesc pe ascuns? Când un om care este conștient că nu a făcut nimic bun și nici măcar nu s-a gândit la asta, întâlnește un filosof care îi spune “Ești un talent natural, un om sincer și nestricat“, ce altceva să gândească decât că acesta vrea ceva de la el? Dacă nu este așa, spune-mi ce a făcut el să dovedească acest talent? Este în compania ta de multă vreme, ți-a ascultat prelegerile și discursurile. A devenit mai modest? S-a întors către sine? A realizat în ce condiție proastă se află? Și-a lepădat el vanitatea? Caută pe cineva de la care să învețe?

    “Da, caută.“

    Să-l învețe cum să trăiască? Nu, nerodule! Caută pe cineva care să-l învețe cum să vorbească. Acesta este motivul pentru care te admiră. Ascultă și o să auzi ce spune despre tine: “Acest om este un artist desăvârșit. Stilul său este mai bun decât al lui Dion.“ Asta este cu totul altceva. Nu spune “Acest om este modest, demn de încredere și liber de tulburări.“ Și chiar dacă ar spune asta, l-aș întreba “Dacă acest om este demn de încredere, definește ce înseamnă demn de încredere.“ Dacă nu ar ști să răspundă, i-aș cere să înțeleagă cuvintele pe care le folosește, înainte să vorbească.

    Dar tu, care ești într-o condiție deplorabilă, flămând după aplauze și numărând câți oameni te asculta, vrei să fii de folos altora? 

    “Astăzi am avut o audiență mare.“

    Da, foarte mare.

    “Cred că au fost 500 de oameni.“

    Mai degrabă o mie.

    “Dion nu a avut niciodată o asemenea audiență.“

    Cum ar fi putut?

    “Și ei înțeleg discursurile frumoase. Frumusețea poate să miște și o piatră.“

    Astea sunt vorbele unui filosof! Aceasta este înclinația unui om care este de folos altora! Acesta este un om care ascultă de rațiune, care a citit în spirit socratic ce este scris despre Socrate, nu ca și cum ar fi citit pe Lysias sau Isocrate.

    “Deseori m-am mirat prin ce argumente“, spune Xenofon. Nu e bine așa, ci “prin ce argument“, la singular sună mai bine. Ai citit cuvintele acestea altfel decât cum citești un cântecel? Căci dacă le-ai fi citit cum trebuie, nu ai fi zăbovit asupra unor chestiuni de limbaj, ci ai studiat mai degrabă aceste pasaje: “Anytos și Meletos mă pot omorî, însă nu-mi pot face niciun rău“ și “Aceasta a fost firea mea întotdeauna, din toate lucrurile mele, nu dau ascultare decât rațiunii, și anume a argumentului care în urma cercetării îmi pare că este cel mai bun.“ Nimeni nu l-a auzit pe Socrate susținând că știe ceva și că îi învață pe alții. Dimpotrivă, el obișnuia să trimită un om aici și altul dincolo. Astfel că oamenii veneau la el, cerându-i să-i prezinte altor filosofi, iar el îi ducea și le făcea cunoștință. Nu așa cum crezi tu, spunându-le pe drum “Astăzi voi ține un discurs în casa lui Quadratus. Să vii să mă asculți.“

    De ce să vin să te ascult? Vrei să-mi arăți cât de elegant înșiri tu cuvinte unul după celălalt? Faci asta, dar ce bine îți aduce? “Laudă-mă, te rog.“ Cum adică să te laud? “Spune-mi cuvinte precum Bravo! sau Minunat!“ Prea bine, o să-ți spun. Dar dacă lauda este ceva ce filosofii pun în categoria lucrurilor bune, ce laudă să-ți aduc? Dacă este un lucru bun să știi vorbi frumos, învață-mă și te voi lăuda.

    “Și? Ai vrea ca oamenilor să nu le placă arta oratorică?“

     Nu asta spun. Eu unul ascult cu plăcere și un cântăreț la harpă. Dar trebuie să mă apuc și eu să cânt la harpă din cauza asta? Ascultă ce spune Socrate: “N-ar șade bine pentru un om de vârsta mea, să apar în fața voastră precum un tânăr care compune fraze frumoase.“ “Precum un tânăr“, spune el. Căci în realitate, aceasta este o artă frumoasă, să alegi cuvinte și fraze, să le pui laolaltă, apoi să vii în fața noastră și să le citești cu eleganță, și în mijlocul discursului să exclami “Puțini sunt oamenii care pot înțelege aceste lucruri!“

    Oare un filosof cheamă oameni să-l asculte? Cum soarele își atrage către el hrana sa, la fel și filosoful atrage către el pe cei cărora le este de folos. Ce doctor cheamă la el pacienți pe care să-i trateze? E drept, am auzit că acum sunt unii doctori în Roma care fac asta, însă când am trăit eu acolo, pacientul era cel care-l căuta pe doctor. “Te invit să vii și să asculți că lucrurile stau prost pentru tine, că te ocupi cu orice mai puțin cu ce ar trebui să te ocupi, că nu știi ce este binele și ce este răul, că ești mizerabil și nefericit.“ Halal invitație! Și totuși, vorbele filosofului sunt lipsite de viață dacă nu produc acest efect. 

    Rufus obișnuia să spună “Dacă ai răgaz să mă lauzi, înseamnă că vorbesc degeaba.“ El vorbea în așa fel, încât oricine îl asculta, ar fi crezut că cineva i-a spus lui Rufus totul despre el. Astfel, cuprindea el cu mintea tot ceea ce făceam și așeza clar în fața fiecăruia greșelile de care acesta era vinovat.

    Școala de filosofie este precum o sală de operație. De aici nu ieși simțind plăcere, ci durere, deoarece atunci când ai intrat nu erai sănătos. Unul vine cu umărul dislocat, altul cu un abces, altul cu o ulcerație, iar altul cu migrene. Ai vrea ca eu să stau aici și să rostesc gânduri și fraze elegante, astfel încât cel care ascultă să mă laude și să plece, așa cum a venit? Unul cu umărul încă dislocat, altul în continuare cu migrene și altul cu abcesul sau ulcerația cu care a venit? Pentru asta să plece tinerii de acasă și să-și lase în urmă părinții, prietenii, rudele și locuința? Ca să te laude pe tine când îți rostești frazele? Asta făceau Socrate, Zenon sau Cleanthes?

    “Și nu există stilul hortativ?“

    Există, nu a negat nimeni asta. La fel cum există un stil combativ și unul instructiv. Dar cine socoate un al patrulea stil pe lângă acestea, cel menit pentru a te afișa?

    Ce face stilul hortativ? Arată unui om sau mai multor oameni conflictele în care se află și cum acordă atenție altor lucruri decât celor care țin cu adevărat de ceea ce ei își doresc. Căci își doresc lucruri care să conducă la fericire, însă le caută acolo unde nu sunt.

    Pentru asta să instalăm o mie de locuri și să invităm oamenii să te asculte? Ca să urci tu la tribună, înveșmântat într-o mantie elegantă, și să vorbești despre moartea lui Ahile? Pe toți zeii, încetează să mai compromiți cuvinte și fapte nobile! 

    Nimic nu oferă mai multă putere unui îndemn decât când cel care vorbește arată ascultătorilor că are nevoie de ei. Arată-mi un om, care în urma cuvântărilor și discursurilor tale, s-a îngrijorat de starea în care se află și s-a întors către sine însuși, spunând “Pe bună dreptate m-a prins filosoful. Trebuie să încetez să mai fac astfel de lucruri.“ Dimpotrivă, chiar acum când faima ta este la apogeu, cel care te ascultă te laudă celui de lângă el ce frumos ai vorbit despre Xerxes sau despre lupta de la Termopile. Cu asta să rămâi după ce asculți un filosof?

XXIII. Despre elocvență

    Oricine va citi o carte cu mai multă plăcere și ușurință, dacă aceasta este scrisă cu caractere cât mai clare. La fel, oricine va putea urmări mai ușor un discurs exprimat într-un limbaj potrivit și agreabil. Așadar, nu putem spune că elocvența este ceva irelevant. A spune asta este caracteristic unui om lipsit de pietate și, în același timp, timid. Este lipsit de pietate deoarece nu prețuiește darurile primite de la Zeu la adevărata lor valoare, ca și cum ar nega necesitatea altor facultăți precum vederea, auzul sau chiar vocea.

    Ți-a dat ochi degeaba, Zeul? Degeaba le-a insuflat un spirit atât de puternic și de meșteșugit, încât este capabil să surprindă de la distanță lucrurile și să-ți înfățișeze formele acestora? Ce alt mesager este atât de atent și atât de rapid? A făcut El degeaba aerul atât de maleabil și de elastic încât să poată fi străpuns de vedere? A făcut El degeaba lumina, fără prezența căreia toate celelalte ar fi fost inutile?

    Omule, nu fi nerecunoscător! Și nu uita de lucrurile superioare! Mulțumește Zeului pentru văz și pentru auz, pentru viața însăși și pentru lucrurile care o susțin: grâne, fructe, vin sau ulei. Și nu uita că El ți-a dat un alt dar superior tuturor acestora, facultatea care le folosește și le examinează pe toate celelalte și care stabilește importanța fiecăruia. Ce este acel lucru care judecă fiecare facultate în parte și îi stabilește importanța? Poate fiecare facultate în parte să se judece pe ea însăși? Ai auzit vreodată vederea să pronunțe o judecată cu privire la ea însăși? Sau auzul? Nu, deoarece toate celelalte facultăți sunt menite să fie doar slugile și sclavii facultății care se ocupă cu cercetarea și folosirea impresiilor.

    Dacă întrebi care este importanța fiecărui lucru, pe cine întrebi? Cine îți răspunde? Cum poate orice altă facultate să fie superioară aceleia care le folosește pe toate celelalte ca slugi ale sale, care examinează fiecare lucru și se pronunță asupra lui? Știe vreo altă facultate ce este ea însăși și care este importanța sa? Știe vreuna dintre ele când trebuie să fie folosită și când nu? Care este facultatea care închide și deschide ochii, care îi îndreaptă către unele lucruri și, la nevoie, îi întoarce de la altele? Este vederea? Nu, este voința! Care este facultatea care închide și deschide urechile, care ne face curioși și iscoditori, sau dimpotrivă, impasibili la ce se spune? Este auzul? Nu, nu este altă facultate decât voința.

    Voința este singura facultate capabilă să vadă limpede, să se cerceteze pe ea însăși, dar și restul lucrurilor și să stabilească importanța fiecăruia. Atunci când ea observă că toate celelalte facultăți ale omului sunt oarbe și surde și incapabile să vadă orice altceva decât acel lucru pentru care sunt menite să slujească, poate voința să considere orice altă facultate mai importantă decât este ea însăși? Care este funcția ochiului, odată deschis, alta decât de a vedea? Dar cine decide dacă trebuie sau nu să ne uităm la nevasta altuia, și în ce fel să o facem? Voința! Cine ne spune dacă ar trebui să credem sau nu ce ni se spune? Iar dacă credem cine decide dacă suntem sau nu tulburați de ce ni s-a spus? Cine altcineva decât voința?

    Să luăm elocvența, despre care discutam. În caz că există o asemenea facultate care se preocupă cu împodobirea limbajului, ea doar construiește și împodobește frazele cu ocazia unui discurs, la fel cum un frizer aranjează și împodobește părul. Dar dacă este mai bine să vorbești sau să taci, dacă este mai bine să vorbești într-un mod sau altul, dacă este potrivit sau nepotrivit să vorbești, într-un cuvânt toate aceste decizii care țin de când, cum și ce să vorbești, ce altă facultate decide asupra lor, dacă nu voința? Ai vrea să vină în față și să vorbească împotriva sa?

    “Dar, dacă lucrurile stau în felul următor: dacă ceea ce slujește este superior celui pe care îl slujește? Dacă calul este superior călărețului, câinele este superior vânătorului, lira este superioară muzicianului, servitorii sunt superiori regelui?“

    Cine se folosește de toate celelalte lucruri? Voința. Cine se îngrijește de toate? Voința. Cine poate să distrugă omul, câteodată prin înfometare, altădată prin funie, iar altădată aruncându-l de undeva? Voința. Există, în constituția omului, altceva mai puternic decât ea? Cum ar putea ceva care este supus piedicilor să fie mai puternic decât ceva ce este nestingherit? Ce poate împiedica să vezi? Voința sau lucruri care nu depind de voință. La fel sunt supuse piedicilor și alte facultăți precum auzul sau vocea. Cine poate împiedica voința? Nimic din afară, doar ea însăși se poate împiedica, atunci când este pervertită. Prin urmare, numai aici se află viciul sau virtutea.

    Această facultate atât de puternică, predestinată să stăpânească peste toate celelalte, tu ai vrea să vină în față și să ne spună că dintre toate lucrurile, carnea este cea mai minunată? Cum? Nici măcar dacă carnea însăși ar afirma că ea este cel mai minunat lucru dintre toate, această afirmație nu ar putea fi tolerată. Spune-ne tu, Epicur, ce pronunță această afirmație? Ce facultate a scris despre țel, despre natură sau despre norme? Ce te-a făcut să-ți lași barbă precum filosofii? Cine a spus în ceasul morții “îmi trăiesc ultima zi, și ce zi minunată este“? Carnea sau voința? Să pretinzi că deții o facultate superioară acesteia nu poate fi decât nebunie. Cum poți fi atât de orb și de surd?

    Dacă considerăm că voința este superioară, nu înseamnă că disprețuim celelalte facultăți ale omului. Am spus noi că ele nu sunt folositoare sau importante? În niciun caz. Asta ar fi prostie, lipsă de pietate, lipsă de recunoștință față de Zeu. Doar că dăm fiecăruia ce îi este cuvenit. Și un măgar este folositor, dar nu atât de folositor ca un bou; un câine este folositor, dar nu atât de folositor ca un sclav; un sclav este folositor, dar nu atât de folositor ca un cetățean liber; un cetățean este folositor, dar nu atât de folositor ca un magistrat. 

    Totuși, chiar dacă unele facultăți sunt superioare, asta nu înseamnă că trebuie să le disprețuim pe cele inferioare și folosul pe care acestea ni-l aduc. Elocvența are folosul său, deși nu este la fel de importantă precum voința. Când spun că este mai puțin importantă să nu credeți că vă cer să neglijați felul în care vorbiți, cum nu vă cer să vă neglijați nici ochii, urechile, mâinile, picioarele, hainele sau încălțările.

    Însă dacă mă veți întreba care este cel mai minunat lucru, ce pot să spun? Că este elocvența? Nicidecum! Cel mai minunat lucru este voința, atunci când este dreaptă. Căci ea este cea care se folosește de elocvență și de toate celelalte facultăți, mici sau mari. Atunci când voința este dreaptă, omul devine bun; atunci când ea eșuează, omul devine rău. Ea ne face bucuroși sau nenorociți, ea ne face prietenoși sau răutăcioși; într-un cuvânt, să o neglijăm aduce suferință, iar să ne ocupăm de ea aduce fericire.

    Cu toate acestea, să neglijezi elocvența și să negi că aceasta ar exista, nu înseamnă doar nerecunoștință față de cei care ți-au oferit-o, dar demonstrează de asemenea și un caracter laș. Eu cred că cel care neagă existența ei o face deoarece îi este frică că nu am putea evita să fim influențați de un asemenea lucru precum elocvența, dacă acesta este real. Este la fel precum în cazul celor care spun că nu există nicio diferență între frumusețe și urâțenie. Cum așa? Ar trebui să credem că figura lui Tersit poate mișca oamenii la fel ca și cea a lui Ahile? Sau că Elena nu este mai frumoasă decât o femeie obișnuită? Nu, acestea sunt vorbele unor oameni proști și ridicoli, care nu pot să deosebească un lucru de altul. Ei cred că odată ce un om este conștient de asemenea diferențe, va fi copleșit și învins de ele.

    Treaba cea mai importantă este să lași fiecare facultate să se ocupe de menirea ei, iar astfel să vezi care este valoarea fiecăreia și să înțelegi care este cea mai mare dintre ele. Să te ocupi întotdeauna de ea și să fii atent la ea. Celelalte lucruri să le consideri subordonate ei, dar, atât cât îți stă în putere, să nu le neglijezi. Căci și de ochi trebuie să te ocupi, însă nu ca și cum ar fi cel mai important lucru, ci de dragul acestuia. Fiindcă cel mai important lucru nu-și poate îndeplini adevărata sa natură dacă nu se folosește de ochi în mod rațional, atunci când alege unele lucruri în dauna altora.

    Ce fac în schimb oamenii? Se comportă precum unul care, întorcându-se acasă, găsește un han bun în drum și rămâne acolo. Omule, ai uitat care îți este scopul? Acesta este doar un popas, nu este destinația!

    “Dar este un han frumos!“

    Și câte alte hanuri frumoase nu există? Sau pajiști frumoase? Însă nu sunt decât popasuri. Destinația ta este aceasta: să te întorci în țara ta, să-ți scutești familia de griji, să-ți îndeplinești îndatoririle de cetățean, să te căsătorești, să faci copii, să ocupi funcții publice. Căci n-ai venit pe lumea aceasta să cauți locuri frumoase, ci să trăiești în locul în care te-ai născut și unde ai fost făcut cetățean. 

    Același lucru este valabil și în ce facem noi. Drumul nostru către desăvârșire trece din necesitate prin instrucțiuni și discursuri. Cel care merge pe acest drum trebuie să-și curețe voința și să-și îndrepte facultatea care se folosește de impresii. Principiile necesare pentru a învăța cum să faci asta trebuie să fie comunicate într-un anume stil. Acesta trebuie să fie capabil să transmită în mod clar o varietate de idei. Unii oameni rămân captivați de aceste lucruri și se cufundă în ele. Unul este captivat de lingvistică, altul de silogisme, altul de argumente variabile, iar altul de vreun alt han seducător nimerit în drumul său. Iar acolo stau și se pierd, precum cei care sunt amăgiți de sirene.

    Omule, scopul tău este să te pregătești să fii capabil de a te descurca cu impresiile care ți se prezintă; să faci asta în armonie cu natura, să nu eșuezi în a obține ceea ce dorești și că nu cazi în ceea ce vrei să eviți, să nu fii niciodată lipsit de noroc și să nu suferi niciodată nenorociri, să fii liber, lipsit de opreliști și de constrângeri, să te supui administrației divine și să îi dai ascultare, să fii mulțumit de ea, să nu critici pe nimeni, să nu acuzi pe nimeni, să fii întotdeauna în stare să spui din toată inima “Condu-mă tu, o Zeus, și tu, soartă.“ 

    Având acest scop în calea ta, tu rămâi unde ești, doar pentru că ai descoperit niște fraze meșteșugite și niște teorii care îți plac? Vei decide să rămâi aici, uitând ce te așteaptă acasă, și să spui că aceste lucruri sunt frumoase? Cine spune că nu sunt frumoase? Însă sunt frumoase doar ca niște popasuri prin care să treci, precum un han în drum. Te oprește ceva să fii nenorocit, chiar dacă poți vorbi ca Demostene? Chiar dacă poți să analizezi silogisme precum Chrysippus, ce te oprește să fii mizerabil, trist, invidios? Ce te oprește să fii tulburat și nefericit? Nimic! 

    Vezi deci că acestea nu sunt decât popasuri în drumul tău, lipsite de valoare. Scopul așezat în fața ta este diferit de acestea. Unii oameni ar putea spune că vorbesc astfel deoarece disprețuiesc studiul retoricii sau al teoriei. Nu le disprețuiesc pe ele, ci doar tendința de a te pierde în astfel de lucruri și a-ți pune speranțele în ele. Dacă credeți că un om poate face rău spunând adevărul, puteți să mă socotiți și pe mine printre cei care fac rău. Însă dacă văd care este cel mai măreț și mai superior lucru, nu pot spune că este altul doar ca să vă mulțumesc pe voi.

XIX. Împotriva celor care adoptă principiile filosofilor doar ca subiect de discuție

    Argumentul dominant se pare că a fost expus ca o contradicție între trei propoziții, fiecare două dintre ele, luate împreună, fiind incompatibile cu a treia. Cele trei propoziții sunt: orice eveniment adevărat în trecut este necesar; imposibilul nu poate urma ca și consecință a posibilului; ceea ce nu este adevărat acum și nu va fi nici în viitor, este totuși posibil. Diodorus, observând conflictul dintre acestea, a folosit plauzibilitatea primelor două propoziții pentru a demonstra că “ceva ce nu este adevărat acum și nu va fi nici în viitor nu este posibil“.

    Pe de altă parte, alții vor susține perechea formată din “imposibilul nu poate urma ca și consecință a posibilului“ și “ceea ce nu este adevărat acum și nu va fi nici în viitor, este totuși posibil“, în timp ce vor respinge ideea că tot ce s-a întâmplat în trecut este necesar. Aceasta este opinia lui Cleanthes și a elevilor săi, iar Antipater a susținut și el această opinie. 

    Alții vor susține o a treia posibilitate, în care susțin următoarele două propoziții “fiecare eveniment adevărat în trecut este necesar“ și “ceea ce nu este adevărat acuma și nu va fi nici în viitor, este totuși posibil“, admițând că imposibilul poate urma ca și consecință a posibilului. Însă să admiți toate cele trei propoziții este imposibil, deoarece oricare două sunt în conflict cu a treia.

    Dacă cineva mă va întreba pe care pereche de propoziții o susțin eu, îi voi răspunde că nu știu. Eu știu că Diodorus a susținut prima pereche, Panthoides și Cleanthes cred că au susținut-o pe a doua, iar Chrysippus a susținut a treia variantă. 

    “Deci, pe care dintre ele o susții tu?“ Nu m-am născut pentru a susține una dintre ele. Eu îmi examinez propriile impresii. Să compar părerile altora și să-mi formez astfel propria opinie despre subiect, ar însemna să procedez precum un gramatician.

    “Cine este tatăl lui Hector? Priam. Cum se numesc frații săi? Paris și Deifobos. Cum o chema pe mama lor? Hecuba.“ Aceasta este istorisirea care am auzit-o de la Homer. Și Hellanicos cred că scrie despre asemenea lucruri, și probabil alții ca el.

    La fel este și în ceea ce privește argumentul dominant. Ce știu eu în plus? Nimic. Însă dacă sunt un om înfumurat, pot să uimesc oamenii invitați la un banchet, enumerând pe cei care au scris despre el. Chrysippus a scris foarte frumos despre el în prima carte a tratatului său despre posibilități. Cleanthes a scris un tratat dedicat argumentului dominant, la fel și Archedemus. Antipater a scris de asemenea despre el, nu numai în tratatul său despre posibilități, ci și separat într-unul dedicat argumentului dominant. Dacă nu l-ai citit, citește-l.

    Și ce folos poate trage un om din lectura asta? Va deveni mai guraliv și mai obositor decât este acuma. Căci ce altceva poți câștiga din asta? Ce opinie îți poți forma cu privire la acest subiect? Ne vei povesti despre Elena și Priam și despre insula lui Calypso, care nu a existat și nu va exista niciodată.

    În acest domeniu, nu este o mare problemă dacă reții povestea, fără să-ți formezi o părere proprie despre ea. Însă în probleme de etică suntem mai predispuși să facem această greșeală.

    “Vorbește-mi despre bine și rău.“

    Ascultă aici: “Din Ilion am fost dus de vânt pe țărmurile Ciconilor.“

    Dintre toate lucrurile, unele sunt bune, unele sunt rele, iar altele sunt indiferente. Cele bune sunt virtuțile și lucrurile care contribuie la acestea. Cele rele sunt viciile și lucrurile care contribuie la ele. Iar indiferentele sunt lucrurile care se află între virtuți și vicii, precum averea, sănătatea, viața, moartea, plăcerea, durerea. De unde știu asta? Hellanicos o spune în cartea sa despre istoria Egiptului. Poți la fel de bine să spui că este scris în cartea lui Hellanicos sau în tratatele de etică ale lui Diogene, Chrysippus sau Cleanthes. Ai cercetat aceste lucruri și ți-ai format o opinie proprie cu privire la ele? 

    Arată-ne cum te comporți surprins de furtună pe o corabie. Când catargul trosnește, îți mai amintești această trihotomie? Dacă vreun pasager, care nu-i cu toate țiglele pe casă, te întreabă “Spune-mi, pe toți zeii, ce tot îndrugai până acuma? Este naufragiul un viciu? Sau contribuie la viciu?“; nu pui mâna pe o scândură să-i dai în cap? “Ce treabă ai tu cu mine, omule? Noi murim și ție îți arde de glume?“

    Dacă împăratul trimite gărzile după tine să te aducă la judecată, îți mai amintești această trihotomie? Când tu ești dus palid și tremurând, cineva te-ar putea întreba “De ce tremuri, omule? În ce fel de treabă ești târât? Poate împăratul să acorde virtuți sau vicii celor care i se înfățișează?“

    “De ce îți bați joc de mine? Ți se pare că nu sufăr destul?“

    “Spune-mi totuși filosofule, de ce tremuri? Ce pericol te paște acuma, altul decât moartea, închisoarea, tortura, exilul sau dizgrația? Este viciu vreunul din acestea? Sau contribuie la viciu? Ce obișnuiai să spui despre ele?“

    “Omule, ce-ai tu cu mine? Sufăr eu destule rele!“

    Mare dreptate ai! Îți sunt de ajuns relele tale: ticăloșia, lașitatea, lăudăroșenia pe care ai arătat-o în școală. De ce te lauzi cu ceva ce nu-ți aparține? De ce îți spui stoic? 

    Examinați-vă comportamentul și acțiunile proprii și veți descoperi cărei școli îi aparțineți. Veți vedea că majoritatea sunteți epicurieni. Câțiva dintre voi sunteți peripatetici, și aceia fără vlagă. Ați demonstrat undeva că pentru voi virtutea este egală sau superioară oricărui alt lucru?

    Arătați-mi un stoic dacă puteți! Unde să-l găsesc? Văd mulți oameni care pot recita argumentele stoicilor. Aceiași oameni pot la fel de bine să recite opiniile epicurienilor sau ale peripateticilor. Nu-i așa?

    Atunci, cine este stoic? Numim fidiacă o statuie care este sculptată potrivit artei lui Phidias. Arătați-mi așadar un om modelat conform doctrinelor pe care le pronunță. Arătați-mi un om care este bolnav și fericit, în pericol și fericit, pe moarte și fericit, în exil și fericit, în dizgrație și fericit. Arătați-mi-l! Pe zei, vreau să văd un stoic! Dacă nu puteți să-mi arătați un om astfel modelat, măcar arătați-mi unul în formare, unul care se îndreaptă în direcția aceasta. Faceți-mi acest favor. Nu-i răpiți unui om bătrân bucuria de a vedea o priveliște cum nu a mai văzut până acum. Credeți că vă cer să-mi arătați o operă din fildeș și aur, pe Zeus sau Atena ale lui Phidias? Vreau măcar unul dintre voi să-mi arate un suflet care dorește să fiu unul cu Zeul, să nu caute vină Zeului sau oamenilor, să nu eșueze în a dobândi cele dorite, să nu cadă în cele pe care dorește să le evite, să fie liber de mânie, invidie și gelozie. Pe scurt, vreau să văd un om care dorește să fie asemenea zeilor, un om care, deși muritor, țintește către comuniunea cu Zeul. Arătați-mi omul acesta. Nu puteți. Atunci de ce vă amăgiți pe voi și de ce îi păcăliți pe alții? De ce vă puneți o mască care nu vă aparține? De ce umblați, ca niște hoți și pungași, cu aceste nume și lucruri care nu sunt ale voastre?

    Acum, eu sunt învățătorul vostru și voi sunteți instruiți în școala mea. Scopul meu este să vă eliberez de rețineri, constrângeri sau obstacole, să vă fac liberi, prosperi, fericiți, urmând Zeul în toate cele, mici sau mari. Iar voi sunteți aici să învățați și să practicați aceste lucruri. Dacă acesta este scopul vostru și dacă eu pe lângă scopul declarat am și priceperea necesară, de ce nu vă terminați munca? Ce mai este de așteptat? Când văd un meșter și materialele sale la îndemână, mă aștept să văd rezultatele muncii. Avem aici meșterul, avem aici materialele; ce ne lipsește? Nu este lucrul de care ne-am apucat unul care să poată fi învățat? Este. Nu este în puterea noastră? Este singurul lucru care se află în puterea noastră. Nici averea nu este în puterea noastră, nici sănătatea sau reputația. Într-un cuvânt, nimic altceva nu este în puterea noastră, decât folosirea corectă a impresiilor. Aceasta este, prin natura sa, liberă și nestingherită. Atunci, de ce nu vă terminați munca? Spuneți-mi motivul. Căci este fie vina mea că nu terminați, sau vina voastră, sau este imposibil. Știm că lucrul în sine este posibil, fiind chiar singurul lucru în puterea noastră. Rămâne că vina este fie a mea, fie a voastră; sau, cel mai probabil, ambele. Ei bine? Sunteți dispuși să începem în sfârșit să avem acel scop, despre care vorbeam? Să lăsăm trecutul în urmă și să începem. Aveți încredere în mine și veți vedea.

XVII. De ce logica este necesară

    De vreme ce rațiunea este facultatea care cercetează și desăvârșește totul, nu trebuie să rămână ea însăși necercetată. Dar ce ar trebui să se ocupe cu această cercetare? Este clar că acest lucru ar trebui făcut ori de către ea însăși, ori de către altceva. Atunci acel altceva fie este o altă rațiune, fie ceva superior rațiunii, lucru imposibil. Dar dacă este altă rațiune, atunci cine o va cerceta pe aceasta? Căci dacă acea rațiune se poate cerceta pe ea însăși, atunci și a noastră poate face același lucru. Însă dacă de fiecare dată ar trebui să chemăm o altă rațiune să o cerceteze pe cea dinaintea ei, acest lucru s-ar întinde la infinit. Prin urmare, rațiunea se analizează pe ea însăși.

    “Da, însă este o nevoie mai stringentă să ne îngrijim de opinii și altele asemenea.”

    Dacă vrei să studiezi aceste lucruri este foarte bine. Însă când îmi vei spune “Nu înțeleg dacă argumentezi fals sau adevărat” și când mă vei întrerupe și-mi vei cere să explic atunci când sunt nevoit să folosesc un limbaj ambiguu, nu o să am răbdare cu tine și o să-ți aduc aminte că “aceste probleme sunt stringente!” Presupun că din acest motiv, stoicii pun logica la început, precum atunci când cântărești cereale întâi cercetezi unitatea de măsură. Dacă nu determinăm întâi ce este o baniță și ce este o balanță, cum putem măsura sau cântări ceva?

    La fel în cazul nostru, dacă nu avem o înțelegere completă și nu ne perfecționăm instrumentul care judecă și înțelege celelalte lucruri, mai suntem noi capabili să cercetăm și să înțelegem orice altceva cu exactitate? Cum ar fi posibil?

    “Da, însă banița este doar un lucru din lemn și nu produce fruct.”

    Dar este un lucru care poate cântări cerealele.

    “Nici logica nu produce fructe.”

    Cu privire la asta vom vedea. Însă chiar și dacă am admite asta, este de ajuns că logica este cea care judecă și examinează alte lucruri, și, cum s-ar spune, le măsoară și le cântărește. Cine spune acestea? Doar Chrysippus și Zenon și Cleanthes? Nu spune același lucru și Antistene? Și cine a scris că începutul educației îl reprezintă cercetarea termenilor? Nu spune Socrate asta? Nu scrie Xenofon despre el că începea cu cercetarea termenilor, căutând să afle ce înseamnă fiecare dintre aceștia?

    “Atunci asta este ceea ce numești măreț sau admirabil, să înțelegi și să interpretezi pe  Chrysippus?”

    Nu spune nimeni asta. Atunci ce este admirabil? Să înțelegi intenția naturii. Poți să o înțelegi de unul singur? Dacă da, ce nevoie mai ai de altceva? Dacă este adevărat că toți oamenii greșesc fără voia lor și tu ai învățat adevărul, rezultă că din acest moment trebuie să faci ce se cuvine.

    “Dar eu nu înțeleg intenția naturii.”

    Cine știe să o explice? Unii spun că Chrysippus. Merg mai departe și mă informez ce spune acest interpret al naturii. Dacă nu înțeleg ce spune, caut un interpret al lui Chrysippus. Acesta spune “Să examinăm această frază tradusă în latină.” Ar trebui ca translatorul să se comporte cu îngâmfare? Nici măcar Chrysippus nu ar avea dreptate să fie îngâmfat dacă doar ar interpreta intenția naturii, fără să o urmeze el însuși; cu atât mai puțin translatorul său. Căci nu avem nevoie de Chrysippus doar așa de dragul lui, ci pentru ca să înțelegem natura. La fel cum nu avem nevoie de prezicator pentru el, ci deoarece considerăm că prin el putem cunoaște viitorul și  putem înțelege semnele trimise de zei. Cum nu avem nevoie de măruntaiele animalelor pentru ele, ci deoarece prin intermediul lor se citesc semnele trimise. La fel cum nu ne uităm cu admirație la cioară sau la corb, ci la Zeu, care ne transmite semne prin intermediul acestora. 

    Mă duc la acest interpret și prezicator și îi spun “Examinează măruntaiele pentru mine și spune-mi ce semne transmit acestea.” El deschide măruntaiele, le examinează și interpretează astfel: “Omule, spune el, de la natură ai o voință liberă de piedici și de constrângeri, asta este scris aici în măruntaie. O să-ți arăt întâi asta în disciplina consimțământului. Poate un om să te împiedice să consimți la ceea ce este adevărat? Niciun om nu poate. Poate un om să te constrângă să accepți ceea ce este fals? Niciun om nu poate. Vezi că în aceasta disciplină ai voința liberă de piedici, liberă de constrângeri, nestingherită. Este altfel în disciplina dorinței sau a impulsului? Ce poate anula un impuls decât un alt impuls? Și ce poate supune dorința sau aversiunea decât o altă dorință sau aversiune?”

    Dar tu spui “Dacă mă amenință cu moartea mă constrânge.” Nu lucrul cu care ești amenințat te constrânge, ci propria ta opinie că este mai bine să faci ce ți s-a poruncit decât să mori. Este propria opinie cea care te-a convins, așadar voința a constrâns voința. 

Dacă Zeul ar fi creat acea parte din sine, care a luat-o de la el și ne-a dăruit-o nouă, astfel încât să fie supusă piedicilor și constrângerilor fie din partea sa ori a altuia, atunci nu ar mai fi Zeu și nu s-ar îngriji de noi așa cum se cuvine. “Asta, spune prezicătorul, am găsit în măruntaiele animalului sacrificat. Acestea sunt semnele Zeului pentru tine: Dacă alegi, ești liber. Dacă alegi, nu vei ocărî pe nimeni, nu vei învinovăți pe nimeni. Totul va fi în același timp în armonie cu mintea ta și cu cea a Zeului.” Aceasta este profețirea pentru care merg la acest prezicător și filosof, nu admirând interpretarea sa, ci admirând lucrurile pe care le interpretează. 

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén