...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Tag: Chrysippus Page 1 of 2

IX. Către cel care s-a transformat într-un nerușinat

    Când vezi pe cineva într-o poziție de putere, pune-i împotrivă faptul că tu nu ai nevoie de o asemenea poziție. Când vezi pe cineva bogat, caută să vezi ce ai tu în schimb. Dacă nu ai nimic, ești nenorocit. Însă dacă deții în schimb faptul că nu ai nevoie de bogăție, să știi că tu ești mai câștigat și că deții ceva mult mai valoros. Un altul are o soție frumoasă, iar tu ești liber de dorința de a avea o soție frumoasă. Îți par lucruri mărunte toate acestea? Ce n-ar da acei oameni care au bogății, putere sau soții frumoase, să fie indiferenți la bogăție, putere și chiar la acele femei pe care le cuceresc și le iubesc cu pasiune.

    Nu știi cum este setea unui om bolnav? Cât de diferită este față de a unui om sănătos? Un om sănătos bea și setea sa este astâmpărată. Celălalt este mulțumit pentru moment, apoi i se face rău, apa se transformă în bilă, varsă și este tulburat la stomac, după care este și mai însetat decât înainte. La fel este și pentru cel care este bogat și dornic de bogăție, care deține oficii și este dornic de putere, care este căsătorit cu o femeie frumoasă și este dornic de femei frumoase; îl însoțește gelozia, frica de a pierde ce are, vorbele și gândurile rușinoase, faptele necuviincioase.

    “Ce-am avut și ce-am pierdut?“ spui tu. Omule, aveai respect de sine și acum nu-l mai ai. Nu ai pierdut nimic? În loc de Chrysippus și Zenon, îi citești pe Aristide și Evenus. Nu ai pierdut nimic? În loc să-i admiri pe Socrate și Diogene, îl admiri pe cel care este capabil să amăgească și să seducă cât mai multe femei. Vrei să fii chipeș și te machiezi, căutând să fii ceea ce nu ești. Vrei să porți haine somptuoase pentru a atrage privirile femeilor. Te consideri norocos dacă găsești un ulei scump cu care să te dai. Înainte nu te gândeai la niciunul din lucrurile acestea. Singura ta preocupare era să vorbești corespunzător, să fii un om capabil și să ai gânduri nobile. Prin urmare dormeai ca un bărbat, mergeai ca un bărbat, te îmbrăcai ca un bărbat, obișnuiai să vorbești ca un om bun.

    Mai poți să spui că nu ai pierdut nimic? Vrei să spui că oamenii nu pot pierde nimic altceva decât bani? Respectul de sine sau decența nu pot fi pierdute? Pierderea lor nu înseamnă nimic? Poate că pentru tine pierderea lor nu înseamnă nimic; însă era o vreme când ai fi considerat aceasta singura pierdere și singurul prejudiciu posibile. Era o vreme când te temeai să nu te îndepărteze cineva de la aceste păreri și de la aceste acțiuni.

    Privește, ai fost îndepărtat de la ele de nimeni altcineva decât de tine însuți. Luptă împotriva ta, salvează-te, astfel încât să-ți recapeți modestia, respectul de sine, libertatea. Dacă cineva te-ar fi informat că un altul m-ar fi constrâns să devin un desfrânat, să mă îmbrac și să mă parfumez precum unul, nu ai fi căutat să-l omori cu mâinile tale pe cel care m-a abuzat? Atunci de ce nu te ajuți pe tine? Mult mai ușor ți-ar fi să oferi acest ajutor; nu ar trebui să ucizi, să întemnițezi sau să lupți cu nimeni, nu ar trebui să ieși în forum. Trebuie doar să vorbești cu tine însuți, cu omul care este cel mai ușor de convins și pe care nimeni altcineva nu-l poate convinge mai bine decât tine.

    Așadar, în primul rând, judecă ceea ce faci. Apoi, după ce dai sentința, nu deznădăjdui și nu te comporta precum oamenii josnici, care dacă au cedat odată, se predau complet și sunt duși de val. Învață o lecție de la antrenorii de lupte. Dacă unul dintre băieți cade, antrenorul spune “Ridică-te și luptă, până când o să capeți putere.“ Aceasta să fie atitudinea ta, deoarece nimic nu este mai maleabil decât sufletul omului. Trebuie doar să vrei un lucru și se va face, se va îndrepta. Pe de altă parte, este de ajuns să fii neglijent o clipă ca totul să fie pierdut. Căci ruina și salvarea vin din interior.

    “Ce am de câștigat?“ întrebi tu. Ce bine mai mare poți căuta decât acesta, să înlocuiești nerușinarea cu respectul de sine, lipsa de disciplină cu disciplina, neseriozitatea cu vrednicia, desfrâul cu cumpătarea. Dacă vrei altceva decât acestea, continuă să te comporți precum acum și nici măcar un zeu nu te va mai putea ajuta.

XXIV. Nu trebuie să ne lăsăm afectați de dorințe pentru lucruri care nu sunt în puterea noastră

    Nu lăsa ca ceea ce la altul este împotriva naturii să devină un rău pentru tine. Nu te-ai născut să iei parte la înjosirea și nefericirea altora, ci să fii fericit împreună cu ei. Dacă un om este nefericit, amintește-ți că este nefericit din vina sa, deoarece Zeul a creat toți oamenii capabili să fie fericiți și netulburați. Pentru asta a dăruit omului unele lucruri care să fie ale lui și altele care să nu fie ale lui. Unele lucruri sunt supuse pierderii, sunt supuse piedicilor și constrângerilor; acestea nu aparțin omului. Însă cele care nu pot fi supuse piedicilor aparțin omului. Zeul a lăsat adevărata natură a binelui și a răului printre lucrurile pe care le-a acordat omului ca să fie ale lui. Este normal ca El, care se îngrijește de noi și ne protejează precum un tată, să facă asta.

    “Dar tocmai m-am despărțit de cineva și a fost tulburat de asta.“

    De ce a considerat ceva ce nu-i aparține ca fiind al său? Atunci când s-a bucurat să te vadă, nu s-a gândit că ești muritor? Nu s-a gândit că poți pleca altundeva? Prin urmare, el plătește prețul propriei sminteli. Însă tu de ce plângi și pentru ce? Nici tu nu ai studiat această deosebire? Și tu, la fel ca o sărmană femeie, ai considerat că te vei bucura întotdeauna de lucrurile care îți aduc plăcere, precum locuri, oameni sau conversații? Iar acum stai și plângi că nu poți să vezi aceeași oameni și că nu poți să-ți petreci timpul în aceleași locuri? Îți meriți cu adevărat soarta, să fii mai jalnic decât ciorile sau corbii. Ele pot zbura unde vor, își pot schimba cuibul și pot traversa mări, fără să se lamenteze și fără să regrete ce au lăsat în urmă.

    “Da, însă ele pot să facă asta deoarece nu sunt ființe raționale.“

    Am primit rațiunea de la zei pentru a suferi și pentru a fi nefericiți? Pentru a ne petrece viața în nenorocire și în jale? Sau ai vrea ca oamenii să fie nemuritori și să nu poată pleca niciunde? Să nu călătorim niciunde și să prindem rădăcini precum plantele? Dacă un prieten apropiat pleacă undeva trebuie să stăm și să plângem? Iar apoi, dacă se întoarce, să dansăm și să batem din palme precum copiii?

    Nu mai bine ne înțărcăm și noi într-un final, și ne amintim învățăturile filosofilor? Sau le-am ascultat ca și cum ar fi fost simple povești? Ei ne spun că această lume este o singură cetate; că substanța din care a fost construită este una singură și totul se întâmplă într-un ciclu, un lucru face loc altuia, ceva trebuie să dispară pentru ca altceva să apară; că unele lucruri trebuie să rămână în loc, iar altele să se miște; și că universul este populat cu prieteni, în primul rând zeii, și apoi oamenii, pe care natura i-a creat ca o mare familie, unii dintre ei să rămână împreună, alții să se despartă. Iar noi trebuie să ne bucurăm de cei pe care îi avem alături, fără să ne întristăm de cei care ne părăsesc.

    Omul s-a născut cu un caracter nobil și cu capacitatea de a disprețui lucrurile care nu depind de voința sa. Pe lângă acestea, a mai primit și darul de a nu fi înrădăcinat sau fixat în pământ, fiind capabil să călătorească într-un loc sau altul, fie pentru că așa îi dictează împrejurările, fie pentru a vedea lumea.

    Aceasta a fost soarta lui Ulise, care a cunoscut mulți oameni, precum și orașele și obiceiurile acestora. Înainte de Ulise, a fost soarta lui Hercule să umble în lumea largă, să observe legea și nemernicia oamenilor, să curețe lumea de nemernici și să aducă domnia legii. Cu toate acestea, câți prieteni nu și-a făcut el în Teba, în Argos sau în Atena? Și câți prieteni nu a câștigat în călătoriile sale? S-a și căsătorit și a făcut copii, atunci când a considerat că este momentul potrivit. Iar când i-a lăsat, a făcut-o fără să se lamenteze și fără să regrete, nu ca și când i-ar fi lăsat orfani, deoarece el știa că niciun om nu este orfan, ci toți au un tată care se îngrijește de ei fără încetare. Căci pentru el nu era doar o simplă poveste că Zeus este tatăl tuturor oamenilor. El credea asta și îi spunea tată, și în tot ceea ce făcea se gândea la el. Astfel, a putut Hercule să trăiască fericit în toate locurile prin care a fost. Iar fericirea nu poate să coexiste cu dorința pentru ceva ce lipsește. Pentru a fi fericit, trebuie să ai tot ce îți dorești, precum o persoană sătulă, care nu simte nici sete, nici foame.

    “Dar Ulise își dorea să fie alături de soția sa. Din cauza asta a plâns, așezat pe stâncă.“

    Îl urmezi pe Homer și poveștile sale în orice? Dacă Ulise chiar a plâns, nu înseamnă că era nefericit? Și ce om bun este nefericit? Dacă Zeus nu are grijă de oamenii săi, astfel încât aceștia să fie fericiți, precum este El, atunci universul este cu adevărat administrat greșit. Însă este contrar legii și nu este drept să afirmi asta, așadar, dacă Ulise a plâns și s-a lamentat, nu a fost un om bun. Căci cum poate fi cineva om bun, dacă nu știe cine este? Și cum ar putea ști cine este și, în același timp, să uite că toate lucrurile din lumea asta sunt supuse dispariției și că este imposibil pentru un om să rămână împreună cu altul pentru totdeauna? Să îți dorești ceva imposibil este o gândire proastă și de sclav. Înseamnă să devii un străin în lume și să lupți împotriva Zeului prin opiniile tale, singurul mod în care poți lupta împotriva lui.

    “Mama mea plânge atunci când sunt plecat.“

    De ce nu a învățat aceste lecții? Nu spun că nu trebuie să facem ceva pentru a o ajuta să nu plângă. Eu spun că nu trebuie să ne dorim musai ceva ce nu ne aparține. Tristețea altuia nu este treaba mea. Tristețea mea este treaba mea și este musai să-mi temperez tristețea, deoarece asta este în puterea mea. Însă tristețea altuia voi încerca să o temperez atât cât pot, fără să fie musai. Altfel, aș lupta împotriva Zeului, m-aș împotrivi lui Zeus și administrației sale divine. Pedeapsa pentru această luptă și această nesupunere va fi plătită nu numai de copiii copiilor mei, ci și de mine însumi, zi și noapte, speriat de coșmaruri, tulburat, tremurând la orice știre primită, având liniștea dependentă de scrisorile altora.

    “A venit cineva cu vești de la Roma. Numai să nu fie vești rele!“

    Ce rău ți se poate întâmpla într-un loc în care nici nu ești?

    “Vești din Grecia. Numai să nu fie vești rele!“

    În felul ăsta, orice loc îți va provoca suferință. Nu este de ajuns că ești nenorocit acolo unde te afli? Trebuie să fii nenorocit și peste mări și țări, prin intermediul scrisorilor? Așa vrei tu să fii în siguranță?

    “Dar dacă prietenii mei de acolo au murit?“

    Ce altceva s-a întâmplat, decât că au murit oameni care sunt muritori? Cum ai vrea să trăiești până la o vârstă înaintată, dar, în același timp, să nu moară niciunul dintre oamenii pe care îi iubești? Nu știi că într-o perioadă lungă de timp, multe asemenea evenimente au loc? Un om moare de boală, altul este ucis de tâlhari, iar altul de către tiran. Ger sau arșiță, mâncare stricată, călătorii pe uscat sau pe mare, furtuni și diverse alte pericole pun în pericol viața unui om, sau pot să-l trimită în exil, în solie sau în armată. Aceasta este natura lumii în care trăim și a oamenilor din jurul nostru. Stai în mijlocul acestor lucruri și plângi, nefericit și nenorocit, depinzând de altcineva sau altceva. Depinzând nu de unul sau doi, ci de mii de alți factori.

    Acestea sunt lecțiile pe care le-ai primit de la filosofi? Asta ai învățat? Nu știi că viața se aseamănă cu munca unui soldat? Unul trebuie să stea de pază, altul să meargă în recunoaștere, iar altul să lupte. Nu este posibil ca toți să rămână unde sunt și nici nu ar fi bine așa. Dar tu refuzi să îndeplinești ordinele primite și te plângi când îți este impus ceva mai greu decât ești tu obișnuit. Nu înțelegi că, în măsura în care ține de tine, aduci toată armata într-o situație jalnică. Nu vezi că dacă toți ți-ar urma exemplul, nu ar mai săpa nimeni un șanț, nu ar mai ridica nimeni o palisadă, nu ar mai sta nimeni de pază și nu ar mai lupta nimeni, ci ar fi toți inutili.

    Dacă ai fi marinar pe un vas, tu ai rămâne pe loc și nu te-ai mișca de acolo. Ești chemat să te sui pe catarg, refuzi. Ești chemat la proră, refuzi. Dacă astfel te comporți, cum să te suporte căpitanul vasului? De ce să nu te arunce peste bord ca pe ceva nefolositor, care-i încurcă pe ceilalți marinari și este un exemplu negativ pentru ei?

    La fel este și aici. Viața se aseamănă cu o campanie militară, una lungă și complicată. Este treaba ta să îndeplinești munca soldatului și să faci totul la ordinele generalului, folosindu-te, dacă este posibil, de divinație pentru a-i afla voia. Nu există comparație între acest general și unul obișnuit, nici în ceea ce privește puterea și nici măreția spiritului. Ai primit o poziție importantă într-un oraș imperial, nu într-un loc uitat de lume; ești senator, nu pentru o perioadă scurtă de timp, ci pentru toată viața. Nu știi că un om aflat într-o asemenea poziție are prea puțin timp pentru afacerile proprii? Este adesea plecat de acasă, comandând sau servind sub un alt comandant, luptând în bătălii sau fiind judecător. Și cu toate acestea, tu spui că vrei să prinzi rădăcini și să fii legat de un loc, precum o plantă?

    “Da. Deoarece este plăcut așa.“

    Nu neagă nimeni asta. Și o supă caldă este plăcută. Compania unei femei frumoase este plăcută. Vorbești precum cei care-și fac din plăcere un scop în viață. Nu știi cine sunt cei care vorbesc așa? Epicurieni și desfrânați! Faci ce fac ei, gândești la fel ca ei, în timp ce reciți în fața noastră cuvintele lui Zenon sau ale lui Socrate. Alungă de la tine aceste lucruri străine cu care te-ai împodobit, căci nu ți se potrivesc. Oameni de felul acela nu doresc decât să doarmă liniștiți, fără să aibă obligații, să se trezească când vor, să caște și să se spele pe față, apoi să scrie și să citească după bunul lor plac, să discute despre lucruri mărunte și să fie lăudați de prietenii lor, indiferent ce ar spune, să facă o plimbare, după care să mănânce și apoi să se culce după cum le este obiceiul. Să spun mai multe? Poți să tragi și singur concluziile.

    Hai, spune-mi ce fel de viață vrei să duci tu, care afirmi că admiri adevărul, că-i admiri pe Diogene și pe Socrate? Ce vrei să faci în Atena? Ce fac alții sau altceva? De ce declari că ești stoic? Cei care declară în mod fals că sunt cetățeni romani sunt aspru pedepsiți. Iar cei care pretind în mod fals un nume și o chemare atât de mare și de respectabilă, să scape nepedepsiți? Asta nu este posibil. Legea divină este puternică și imposibil de evitat. Ea acordă cele mai severe pedepse pentru cei care comit cele mai mari crime. Ce spune legea? “Lăsați-l pradă vanității și aroganței pe acela care pretinde însușiri care nu-i aparțin. Fie ca acela care nu se supune legii divine să ajungă un sclav josnic, să fie chinuit de durere, invidie și milă, să plângă și să fie nefericit.“

    “Dacă trebuie să caut o persoană importantă și să-i bat pe la porți?“

    Dacă rațiunea îți cere să faci asta, fie pentru patria ta, pentru familia ta sau pentru oameni în general, de ce să nu-l cauți? Îți este rușine să mergi la cizmar când ai nevoie de încălțări sau la grădinar când ai nevoie de salată? Nu trebuie să-ți fie rușine nici să mergi la cei bogați când ai nevoie de ceva ce pot ei oferi. “Da, însă nu sunt plin de admirație pentru cizmar“, spui tu. Nu-l admira nici pe bogat.

    “Dar pe grădinar nu trebuie să-l lingușesc.“

    Atunci nu-l linguși nici pe bogat.

    “Și cum obțin ce vreau de la el?“

    Ți-am spus eu să te duci și să obții de la el ce vrei sau să te duci și să faci ceea ce ține de tine?

    “Atunci de ce să mă duc?“

    Ca să știi că te-ai dus și că ți-ai făcut datoria de cetățean, de frate sau de prieten. Însă adu-ți aminte că te-ai dus la un cizmar sau la un grădinar, la cineva care, deși vinde scump ceea ce vinde, nu are nicio autoritate asupra lucrurilor importante sau nobile. Nu uita că te-ai dus să cumperi salată. O salată costă un obol, nu un talant. 

    Aplică același principiu și aici. Este vorba de o chestiune pentru care se merită să bat la poarta acelui om. Foarte bine, mă duc. Se merită să discut cu el. Prea bine, o să discut cu el. Însă să-i sărut mâna și să-l lingușesc, înseamnă să plătesc un talant. Asta nu o voi face. Nu este un beneficiu pentru mine să o fac. Și nu este un beneficiu nici pentru patrie sau pentru prietenii mei să distrug un bun cetățean sau un bun prieten.

    “Dar dacă nu reușești, oamenii vor crede că nu te-ai străduit îndeajuns.“

    Ai uitat de ce te-ai dus acolo? Nu știi că un om bun nu face nimic de ochii lumii, ci doar pentru a face ce este corect?

    “Și ce câștigă dacă face ce este corect?“

    Ce câștigă un om care scrie numele lui Dion corect? Faptul că a scris corect.

    “Doar atât?“

    Cauți o răsplată mai mare pentru un om bun decât să facă ceea ce este drept și nobil? La jocurile olimpice nu aștepți altă răsplată, ci ești mulțumit să fii încoronat câștigător. Ți se pare un lucru mărunt și lipsit de valoare să fii nobil, bun și fericit?

    Dacă zeii te-au adus în această cetate, în care ești dator să îndeplinești munca unui bărbat, de ce mai tânjești după doică și după mamă? De ce permiți ca lacrimile femeilor să te miște și să te înmoaie? Nu vrei să încetezi să fii copil? Nu știi că acela care se comportă precum un copil, este cu atât mai ridicol, cu cât este mai înaintat în vârstă?

    Spune-mi, când ai fost în Atena, nu ai vizitat pe nimeni?

    “Am vizitat pe cine doream să vizitez.“

    Fă la fel și aici. Vezi pe cine vrei să vizitezi și vizitează-l. Numai să nu o faci într-o condiție umilă. Fă-o fără vreo dorință sau aversiune cu privire la rezultat și o să fii bine. Asta nu depinde de faptul că vei fi primit înăuntru sau lăsat să aștepți la poartă, ci depinde de opiniile tale. Când ajungi să disprețuiești lucrurile externe și independente de voința ta și să nu consideri nimic altceva ca fiind al tău, cu excepția opiniei, gândului, impulsului, dorinței și aversiunii, ce loc rămâne pentru lingușeală și umilință? De ce tânjești încă după căminul tău liniștit și după locurile care îți erau familiare? Dacă le acorzi puțin timp, și aceste locuri îți vor deveni familiare la rândul lor. După aceea, dacă chiar ești atât de josnic, vei plânge și te vei lamenta din nou când le vei părăsi și pe acestea.

    “Cum altfel să-mi demonstrez dragostea?“

    Într-un spirit nobil, nu josnic. Căci este împotriva rațiunii să arăți un spirit josnic și demn de dispreț, să depinzi de alții și să cauți vină Zeului sau oamenilor. Demonstrează-ți dragostea, dar vezi să respecți aceste lucruri. Dacă această dragoste a ta sau cum vrei să o numești, te va transforma într-un sclav, înseamnă că nu este sănătoasă. Ce te împiedică să iubești pe cineva ca și cum ar fi un muritor, o persoană care poate să te părăsească oricând? Nu și-a iubit Socrate copiii? Ba da, însă a făcut-o ca un om care este liber și care știe că iubirea față de zei vine înainte. Astfel, el nu a eșuat în niciuna din îndatoririle unui om bun, nici în apărarea sa și când s-a stabilit pedeapsa, nici mai înainte, în armată sau când a fost membru în consiliu. Însă noi găsim din belșug tot felul de scuze pentru a avea un spirit josnic. La unii este vorba de un copil, la alții un părinte sau un frate. Nu se cade să fim nefericiți din cauza altei persoane, ci mai degrabă să fim fericiți datorită lor și mai ales, datorită Zeului, care ne-a creat pentru asta.

    Dar Diogene, el nu a iubit pe nimeni? A fost atât de binevoitor și iubitor de oameni, încât a luat asupra sa atât de multe greutăți și suferințe trupești, pentru binele tuturor. Însă cum a iubit el? Așa cum trebuie să o facă un slujitor al lui Zeus, arătându-și grija pentru oameni, dar supunându-se Zeului. De aceea el a considerat întreaga lume, nu doar un anumit loc, patria sa. Când a fost făcut prizonier, nu a tânjit după Atena și după prietenii și tovarășii săi de acolo, ci s-a familiarizat cu pirații care l-au răpit și a încercat să-i facă oameni mai buni. Mai târziu, când a fost vândut, a trăit în Corint la fel cum trăia înainte la Atena. Și dacă ar fi ajuns printre perrhaebi, ar fi fost același lucru pentru el.

    Așa se obține libertatea. Acestea au fost cuvintele lui Diogene: “De când Antistene m-a eliberat, am încetat să mai fiu un sclav.“ Cum l-a eliberat? Ascultă ce spune el însuși: “Antistene m-a învățat să disting între ce este al meu și ce nu este al meu. Proprietățile nu-mi aparțin. Rude, prieteni, persoane pe care le cunosc, reputație, locuri familiare, conversații cu alți oameni, nimic din toate acestea nu sunt ale mele.“ În cazul acesta, ce îți aparține? “Puterea de a mă folosi de impresii. El mi-a arătat că posed această putere liberă de orice piedici sau constrângeri. Nimeni nu mă poate împiedica, nimeni nu mă poate obliga să mă folosesc de ele altfel decât voiesc. Cine mai are putere asupra mea de acum înainte? Filip? Alexandru? Perdiccas? Regele Regilor? Cum ar putea?“

    Nu vei ajunge sclavul altui om, decât dacă, cu mult înainte, ai permis să devii sclavul lucrurilor. Cine îl mai poate numi sclav pe acel om care nu se lasă stăpânit de plăcere, durere, reputație sau bogăție și care poate, dacă asta consideră necesar, să-și lepede trupul în fața unui tiran și să părăsească această lume? Cine mai este stăpânul său? Dacă Diogene și-ar fi căutat plăcerea locuind în Atena și ar fi permis vieții trăite acolo să stăpânească asupra sa, atunci ar fi fost la mila oricui și oricine ar fi fost mai puternic decât el ar fi putut să-i provoace suferință. Poți să-ți imaginezi cum s-ar fi lingușit pe lângă pirați să-l vândă unui atenian, astfel încât să poată revedea frumosul Pireu, zidurile lungi și Acropola. Cum le-ar fi văzut? Precum un sclav josnic. Ce bine i-ar fi făcut să le vadă așa?

    “Nu așa. Eu le voi vedea ca un om liber.“

    Arată-mi cum ești tu liber. Să presupunem că cineva, nu contează cine, te prinde și te duce undeva departe de locurile tale familiare, spunând “De acum înainte ești sclavul meu, deoarece este în puterea mea să te împiedic să trăiești unde dorești tu. Este în puterea mea să-ți relaxez servitutea sau te umilesc. Numai când vreau eu poți să te întorci la Atena și să te bucuri din nou.“ Ce îi vei spune acestui om care te duce în captivitate? Poți găsi pe cineva care să te elibereze? Sau nu vei îndrăzni să-l privești în față și, fără să comentezi altceva, îl vei implora să te elibereze? Omule, trebuie să te îndrepți cu bucurie către închisoare, mergând pe picioarele tale, nu târât de către temnicer! Ce? Nu vrei să trăiești în Roma, deoarece ți-e dor de Atena? Când vei muri o să te plângi că nu o să mai vezi Atena și că nu o să te mai plimbi prin Lyceum?

    Pentru asta ai călătorit pe alte meleaguri? Pentru asta ai căutat pe cineva de la care să înveți? Ce să înveți? Cum să rezolvi cu ușurință silogisme sau cum să urmărești un argument ipotetic? Pentru asta ți-ai părăsit patria, frații, prietenii, rudele? Să înveți despre astea și apoi să te întorci acasă? Nu ai călătorit pe alte meleaguri pentru a obține o minte statornică și liberă de tulburări? Nu ai făcut-o pentru a te pune la adăpost de rău, pentru a nu mai blama și pentru a nu mai acuza pe nimeni niciodată, pentru ca nimeni să nu mai fie capabil să îți aducă vătămări și pentru ca astfel să poți să-ți trăiești nestingherit viața, în toate ipostazele sale? 

    Chiar ai făcut un schimb nemaipomenit! Pentru călătoriile tale ai primit silogisme, argumente cu premise echivoce sau ipotetice! Poți să mergi cu ele în piață și îți faci reclamă că le vinzi, ca un spițer.

    Nu te prefaci mai bine că nu știi nici măcar ceea ce ai învățat, ca să nu condamni preceptele filosofilor ca fiind inutile? Ce rău ți-a făcut filosofia? Cu ce ți-a greșit Chrysippus, ca să arăți, prin acțiunile tale, că munca lui a fost degeaba? Nu-ți erau de ajuns relele tale de acasă? Ele îți provocau durere și suferință fără să fie nevoie să pleci altundeva și să adaugi altele.

    Dacă îți vei face noi cunoștințe și prieteni, dacă alte meleaguri îți vor deveni dragi, vei avea și mai multe motive să plângi și să te lamentezi. De ce trăiești? Pentru a aduna suferințe, una după alta, și pentru a te face nefericit? Asta numești tu dragoste? Dacă dragostea despre care vorbești este un lucru bun, nu poate să-ți facă rău. Însă dacă este un lucru rău, eu nu am treabă cu ea, căci eu am fost creat pentru binele meu, nu pentru rău.

    Care este antrenamentul potrivit? Lucrul fundamental și cel mai important, cu care trebuie să începi, este acesta: când devii atașat de ceva, nu-l privi precum ceva ce nu-ți poate fi luat, ci mai degrabă precum un vas de lut sau un pahar, păstrând în minte ceea ce este el, astfel încât să nu fii tulburat atunci când se sparge. Fă la fel și cu oamenii. Când îți săruți copilul, fratele sau prietenul, nu da frâu liber impresiei și nu permite entuziasmului să te ducă oriunde dorește. Controlează-l și ține-l în frâu, precum aceia care, în timpul unui triumf, stau în spatele generalilor victorioși pentru a le aduce aminte că sunt muritori. În același fel, și tu trebuie să-ți aduci aminte că iubești un muritor și că nimic din ceea ce iubești nu este al tău, îți este dat numai în momentul acesta, nu pentru totdeauna și nu inseparabil, la fel cum un ciorchine de struguri sau o smochină îți sunt date numai în sezonul potrivit. Cel care tânjește după ele iarna este nebun. Și tu, dacă tânjești după copilul tău sau după un prieten, atunci când nu îți este dat să-l ai, să știi că tânjești după o smochină iarna. Căci așa cum este iarna pentru smochină, la fel sunt și evenimentele care se întâmplă în univers pentru ce este luat de aici în urma lor.

    Mai departe, de fiecare dată când ești încântat de ceva, înfățișează-ți o impresie contrară. Ce rău este în a-ți șopti în gând “Mâine vei muri“, atunci când îți săruți copilul; sau “Mâine, unul din noi va dispărea și nu ne vom mai vedea niciodată“, atunci când îți îmbrățișezi prietenul?

    “Dar acestea sunt vorbe de rău augur.“

    La fel sunt și unele incantații; însă câtă vreme fac bine, nu mă deranjează să le folosesc, cu condiția să fie folositoare. Dar tu numești de rău augur și alte lucruri decât acelea care semnifică un rău? Lașitatea este ceva de rău augur. La fel sunt și răutatea, tristețea, mâhnirea sau nerușinarea. Toate acestea sunt cuvinte de rău augur, însă nu mă feresc să le rostesc pentru a mă apăra de lucrurile pe care le reprezintă. Tu însă, numești de rău augur acele cuvinte care reprezintă un proces natural. Tot așa, poți să numești de rău augur recoltarea spicurilor de cereale, doar reprezintă distrugerea spicului, însă nu a lumii. Poți să numești de rău augur și căderea frunzelor toamna, preschimbarea smochinelor proaspete în smochine uscate sau a boabelor de strugure în stafide. Toate acestea reprezintă schimbări, dintr-o stare în alta. Nu reprezintă o distrugere, ci o nouă aranjare și distribuire a lucrurilor. Să pleci peste hotare este o mică schimbare. Moartea este o mare schimbare, nu din ceea ce este în ceva ce nu este, ci în ceva ce nu este acum. 

    “Atunci trebuie să încetez să exist?“

    Nu vei mai exista tu, însă va exista altceva în locul tău, ceva ce lumea va necesita atunci. Nu ai venit pe lume atunci când ai dorit tu, ci atunci când lumea a avut nevoie de tine. Din acest motiv, omul înțelept și bun, amintindu-și cine este, de unde a venit și de către cine a fost creat, își îndreaptă atenția către un singur lucru: cum să-și ocupe locul cu disciplină și oferind ascultarea cuvenită Zeului. Este dorința Ta să trăiesc? Voi trăi precum un om liber și nobil, așa cum este dorința Ta, căci Tu mi-ai oferit lucrurile care-mi aparțin, libere de orice impediment. Nu mai ai nevoie de mine? Rămâi cu bine! Am stat până acum aici pentru Tine și pentru nimic altceva. Acum mă voi supune și voi pleca. “Cum vei pleca?“ La fel cum am stat, după cum este voia Ta, ca un om liber, ca un om care ți se supune, ca un om care a înțeles poruncile și opreliștile Tale. Dar atât timp cât rămân în slujba Ta, cine ai vrea să fiu? Persoană publică sau privată, senator sau om de rând, soldat sau general, pedagog sau cap al familiei? Orice loc sau orice poziție îmi vei încredința, “voi muri o mie de morți și tot nu o voi abandona“, după cum spunea Socrate. Unde vrei să fiu? În Roma, Atena, Teba sau Gyaros? Doar amintește-ți de mine acolo unde sunt. Dacă mă vei trimite într-un loc în care oamenii nu pot trăi așa cum o cere natura lor, voi părăsi această viață, nu din nesupunere față de Tine, ci ca și cum mi-ai fi dat semnalul să mă retrag. Nu abandonându-te, ci înțelegând că nu mai ai nevoie de mine. Însă dacă mi se va îngădui să trăiesc în armonie cu natura, nu voi căuta un alt loc decât acela în care sunt și nici alți oameni decât aceia printre care trăiesc.

    Lasă aceste gânduri să te conducă, zi și noapte. Scrie-le, citește-le, vorbește despre ele, cu tine însuți și cu alții. Întreabă-i dacă pot să te ajute cu asta. Apoi, dacă vreunul din evenimentele pe care oamenii le consideră de nedorit ți se va întâmpla, primul gând care-ți va aduce ușurare va fi că acest eveniment nu a venit neașteptat. Este mare lucru să poți spune în aceste ocazii “știam că am zămislit un muritor“. La fel vei spune: “știam că sunt muritor“, “știam că este posibil să fiu nevoit să plec de acasă“, “știam că pot fi alungat în exil“, sau “știam că pot fi aruncat în închisoare“. Apoi, dacă vei privi în interior și vei întreba cărui domeniu îi aparține evenimentul care tocmai s-a întâmplat, îți vei aminti de îndată că vine din domeniul lucrurilor independente de voință, lucruri care nu-ți aparțin și nu te privesc pe tine.

    Apoi vine cea mai importantă întrebare. “Cine mi l-a trimis?“ “Principele sau generalul, universul sau legea care îl guvernează.“ “Atunci, dă-mi-l, căci legea trebuie să o respect întotdeauna.“

    Mai departe, atunci când impresia te lovește, căci nu este în puterea ta să oprești asta, așează-i împotrivă rațiunea, învinge-o, nu o lăsa să prindă putere și să te ducă acolo unde vrea, prezentându-ți imaginele pe care vrea să ți le arate, așa cum vrea ea să ți le arate. Dacă ești în Gyaros, nu-ți imagina viața din Roma cu plăcerile de care te-ai bucurat când ai trăit acolo și de care te vei bucura când te vei reîntoarce. Îndreaptă-ți, în schimb, eforturile către locul în care ești, ca să trăiești o viață curajoasă în Gyaros, precum se cade pentru cineva care trăiește acolo. Iar dacă ești în Roma, nu-ți imagina viața din Atena, ci gândește-te la viața ta din Roma. 

    Apoi, în locul tuturor celorlalte plăceri, așează plăcerea care vine din înțelegerea faptului că te supui Zeului, că îndeplinești partea unui om bun nu prin vorbe, ci prin fapte. Ce lucru mare este să-ți poți spune singur “lucrurile contrare opiniei publice, pe care alții doar le declară solemni în școli, eu le pun în practică“. Virtuțile mele le discută ei acolo, despre mine se interesează, mie îmi cântă laude. Zeus a dorit ca eu să ofer această demonstrație prin propria mea persoană. El a dorit să cerceteze dacă are un soldat adevărat, un cetățean adevărat. El a vrut să mă aducă în fața ca martor, pentru a arăta celorlalți ce sunt acele lucruri independente de voința omului. “Priviți, spune El, fricile voastre sunt neîntemeiate. Dorințele voastre sunt iluzorii. Încetați să căutați binele în afară. Căutați-l înăuntru sau nu-l veți găsi niciodată.“ Pentru asta El mă trimite aici și acolo, mă înfățișează în fața oamenilor sărac, fără onoruri, exilat în Gyaros sau aruncat în închisoare. Nu pentru că mă urăște, căci cine ar urî cel mai bun slujitor al său? Nu pentru că a uitat de mine, deoarece El se gândește și la cea mai josnică creatură. O face pentru a mă antrena și pentru a mă chema ca martor în fața celorlalți oameni. Cât timp sunt numit în acest post, nu este treaba mea să consider unde sunt, în compania cui mă aflu, sau ce spun alții despre mine. Mai degrabă, trebuie să-mi îndrept toată atenția către Zeu și către poruncile și îndrumările sale.

    Dacă ai întotdeauna aceste gânduri la îndemână, dacă te familiarizezi cu ele și le păstrezi pregătite pentru a le folosi, nu vei avea niciodată nevoie de altcineva care să te mângâie și să te întărească. Nu este rușinos să nu ai nimic de mâncare, însă este rușinos să nu ai o gândire suficient de puternică pentru a te apăra de frică și de supărare. Odată ce vei dobândi libertate față de frică și față de supărare, atunci tiranii și gărzile lor, chiar și cei din anturajul împăratului vor înceta să existe pentru tine. Tu, care ai primit această mare onoare de la Zeus, nu vei simți invidia față de cei care primesc onoruri de la împărat sau față de cei care oferă sacrificii pe Capitol în virtutea funcției lor. Însă să nu faci paradă de ea și nici să nu te lauzi cu ea, ci să o arăți prin purtarea ta. Fii mulțumit să trăiești tu fericit și sănătos, chiar dacă nu observă nimeni asta.

XXI. Împotriva celor care adoptă cu ușurință profesia de dascăl

    Cei care au învățat numai precepte și nimic altceva, sunt grăbiți să le vomite afară, la fel cum oamenii cu stomac sensibil vomită mâncarea. Întâi digeră cum trebuie preceptele tale și astfel nu le vei mai vomita. Nedigerate, ele devin un adevărat vomitiv, impure și necomestibile. După ce le digeri, arată-ne că facultatea ta conducătoare este schimbată, la fel cum atleții arată prin mușchii lor rezultatul exercițiilor și al dietei, la fel cum cei care stăpânesc o meserie pot să arate ce au învățat. Tâmplarul nu vine și spune “Ascultați-mă cum vorbesc despre tâmplărie“, însă odată ce se angajează să ridice o casă, o construiește și astfel arată că își cunoaște meseria. 

    Fă și tu la fel: mănâncă, bea, îmbracă-te precum un om; căsătorește-te, fă copii, fă-ți datoriile de cetățean; îndură insulte, rabdă un frate nerezonabil, rabdă un tată, un fiu, un vecin, un tovarăș de călătorie. Arată-ne că poți să faci asta, ca să vedem că ai învățat ceva de la filosofi.

    Nu tu. Tu spui: “Veniți și ascultați-mă cum citesc comentarii.“

    Pleacă de aici, caută altcineva pe care să-ți verși voma.

    “Te asigur că îți voi expune doctrinele lui Chrysippus cum nimeni altcineva nu poate. Voi despărți în bucăți ce spune el și-ți voi prezenta clar. La acestea voi adăuga, unde este posibil, ceva din verva lui Antipater sau a lui Archedemus.“ 

    Ce? Pentru asta vrei ca tinerii să-ți părăsească ținutul natal și părinții? Să te asculte pe tine cum explici cuvinte? Nu ar trebui să se întoarcă pregătiți să-i rabde pe alții și să lucreze cu ei, liniștiți și liberi de tulburări, pregătiți cu provizii care să le ajungă pentru tot parcursul vieții, care să le permită să rabde bine și onorabil orice s-ar întâmpla? 

    Și cum ai putea să le oferi ceva ce nici tu nu deții? Căci principala ta ocupație a fost să rezolvi silogisme, argumente variabile și raționamente în care se ajunge la o concluzie prin întrebări și răspunsuri.

    “Dar cutare persoană ține prelegeri. Eu de ce să nu o fac?“

    Sclavule, nu poți face asta fără pregătire și la întâmplare. Asta cere să ai vârsta potrivită, să trăiești o anume viață și să fii călăuzit de către Zeu. Tu spui că nu e adevărat, însă nimeni nu părăsește portul într-un voiaj, fără ca înainte să sacrifice zeilor și fără să le ceară ajutorul. Nimeni nu seamănă la întâmplare, ci doar după ce au invocat-o pe Demetra. 

    Va fi în siguranță un om care se înhamă la o treabă atât de importantă precum aceasta fără ajutorul zeilor? Iar pentru cei care vin la prelegerile lui, va fi favorabilă această venire? Omule, de ce te apuci să transformi misterele în ceva profan? Tu spui “Există un sanctuar la Eleusis, uite, este unul și aici; există un hierofant acolo, voi face unul și aici; există un crainic acolo, și eu voi numi un crainic; există un purtător al făcliei acolo, și eu voi avea un purtător al făcliei; sunt făclii acolo, la fel și aici. Vorbele rostite sunt la fel. Ce diferență este între ce facem noi și misterele eleusine?“ 

    Omule lipsit de pietate, cum să nu fie diferență? Beneficiile aduse de mistere depind de timpul și de locul potrivit. Ele trebuiesc pregătite cu sacrificii și rugăciuni. Trebuie să te apropii de ele cu trupul purificat și cu mintea dispusă și pregătită pentru ritualuri străvechi și sfinte. Doar așa aduc beneficii misterele. Doar așa ajungem la concluzia că toate aceste lucruri au fost stabilite de către cei din vechime pentru educația și pentru îndreptarea noastră. Dar tu vrei să ții prelegeri și să le dezvălui la timpul nepotrivit și în locul nepotrivit, fără sacrificii și fără rugăciuni. Nu ai îmbrăcat roba pe care o poartă hierofantul, nu ai părul pregătit și nici acoperit precum el; nu ai vocea potrivită și nici vârsta potrivită, nu te-ai purificat precum el. Tu doar ai învățat cuvintele și pretinzi că acestea sunt sacre prin ele însele.

    Altfel trebuie să te apropii de aceste lucruri. Este vorba de un lucru important și pătruns de mister, nu este un dar care să fie împărțit tuturor deopotrivă. Să ai în grija ta tinerii, cere mai mult decât doar înțelepciune. Un om trebuie să aibă o anumită pregătire și potrivire pentru asta, o anume capacitate fizică. Și, pe deasupra, trebuie să fie îndrumat de Zeu către această îndeletnicire, așa cum a fost îndrumat Socrate să cerceteze oamenii, Diogene să-i mustre într-o manieră autoritară, sau Zenon să-i învețe pe alții și să formuleze precepte.

    Este ca și cum ai deschide un oficiu de doctor, doar cu niște doctorii, pe care însă nu știi și nici nu cauți să înveți unde și cum trebuiesc folosite. “Uite, spui tu, omul acela vinde pomadă pentru ochi. La fel și eu.“ Dar ai și îndemânarea de a o folosi? Știi tu unde, cum și cui îi face bine? De ce te joci la întâmplare cu lucruri de cea mai mare importanță? De ce ești nesăbuit? De ce te apuci de ceva ce nu se potrivește cu ce poți tu? Las-o pentru cei care pot să o facă și care o fac cu distincție.

    Nu adu dezonoare filosofiei prin acțiunile tale și nu te alătura celor care îi strică reputația. Dacă studiul preceptelor te atrage, rămâi tăcut și întoarce-le pe toate părțile la tine în minte. Însă nu îți spune filosof. Și dacă cineva spune că ești, să-l contrazici spunând “Acest om greșește. Sunt neschimbat. Dorințele mele, impulsurile mele, consimțământul meu, toate sunt așa cum sunt. Într-un cuvânt, nu m-am schimbat deloc în ceea ce privește modul în care mă folosesc de impresii.“

    Astfel să gândești, astfel să vorbești despre tine, dacă vrei să gândești cum trebuie. Dacă nu, continuă să te comporți la întâmplare și să faci aceleași lucruri pe care le faci acuma, că ți se potrivește.

II. Care sunt disciplinele în care trebuie să se antreneze cel care face progrese

    Trei sunt disciplinele în care trebuie să se antreneze cel care este bun și nobil. Prima disciplină ține de dorință și de aversiune; în acest domeniu te antrenezi să nu eșuezi în a obține ce dorești și să nu cazi în ce dorești să eviți. A doua disciplină ține de impulsul de a acționa sau de a te înfrâna; în general, de ceea ce trebuie să facă un om, astfel încât acțiunile sale să nu fie neglijente și să corespundă ordinii și rațiunii. A treia disciplină ține de consimțământ, să nu ne înșelăm și să nu gândim la întâmplare. 

    Dintre acestea, prima disciplină este cea mai importantă și nu poate fi amânată. Ea se preocupă cu emoțiile puternice, deoarece aceste emoții nu se nasc din nimic altceva decât din dorințe sau aversiuni eșuate. Acestea aduc cu sine tulburare, neliniște, ghinion, nenorocire, suferință, lamentare, invidie; ele îi fac pe oameni geloși și invidioși, pasiuni care ne împiedică să ascultăm de rațiune.

    A doua disciplină se ocupă cu datoriile pe care le are omul; căci nu trebuie să fiu fără sentimente precum o statuie, ci să întrețin relațiile naturale și cele dobândite, ca om religios, ca fiu, părinte, cetățean.

    A treia disciplină este pentru cei care deja fac progrese. Ea este cea care aduce certitudine și siguranță lucrurilor despre care am vorbit, astfel încât nicio impresie necercetată să nu ne ia pe nepregătite, nici atunci când suntem triști sau când bem și nici măcar în somn. Unii spun că așa ceva este peste puterile noastre. 

    Filosofii din zilele noastre desconsideră prima și a doua disciplină și se dedică celei de-a treia, studiind argumente variabile, raționamente în care se ajunge la concluzie prin întrebări și răspunsuri, silogisme ipotetice, paradoxuri. Ei spun că un om care se ocupă cu asemenea lucruri, trebuie să aibă grijă să nu fie amăgit. Dar, întreb eu, cine trebuie să aibă grijă? Omul care este deja bun.

    Este aceasta singura disciplină în care îți lipsește competența? Le stăpânești pe celelalte? Nu te lași amăgit când este vorba de bani? Dacă vezi o femeie frumoasă, reziști impresiei? Atunci când vecinul tău primește o moștenire, nu simți niciun junghi? Tocmai certitudinea opiniilor îți lipsește acuma! Și nimic altceva!

    Sărmane, chiar în timp ce noi discutăm aceste lucruri, tu te gândești cu frică că cineva te poate disprețui și te întrebi ce ar putea să vorbească alții despre tine. Dacă s-ar discuta în prezența ta despre cine este cel mai bun filosof și te-ar numi cineva pe tine, bietul tău suflet, care până atunci era cât un deget, ar crește doi coți. Apoi dacă ar veni altcineva și ar spune despre tine “În niciun caz! Nici măcar nu se merită să-l asculți, că nu știe nimic. Știe câteva lucruri de bază și atât“; imediat te-ai face palid, ai uita de tine și ai striga “O să-i arăt eu cine sunt! O să vadă că sunt un mare filosof!“ De ce? Faptele însăși sunt dovada, de ce ai mai vrea să arăți altfel? Nu știi că Diogene a arătat cu degetul mijlociu către un anume sofist. Când acela s-a înfuriat, Diogene a spus “Priviți, acesta este omul pe care vi l-am arătat.“ Un om nu este un bolovan sau un buștean să arăți ce este îndreptând degetul către el. Când arăți care îi sunt opiniile, atunci arăți ce fel de om este. 

    Haide să vedem care sunt opiniile tale? Nu este evident că nu acorzi importanță voinței tale, ci cauți lucruri independente de ea? Este mai important pentru tine ce spun alții despre tine, dacă te consideră un învățat, precum se cade pentru unul care i-a citit pe Chrysippus și Antipater. Căci dacă i-ai citit pe ei și l-ai citit și pe Archedemus, atunci nu-ți mai lipsește nimic.

    De ce ești încă tulburat, ca nu cumva să nu reușești să ne arăți cine ești? Vrei să-ți spun ce fel de om ne-ai arătat că ești? Ai venit în fața noastră ca un om răutăcios, cârcotaș, irascibil, laș, orgolios, care caută vină în orice, acuză pe oricine și nu știe să tacă. Asta ne-ai arătat. Acum du-te și citește-l pe Archedemus, iar dacă un șoarec cade și face un zgomot, o să mori de frică. Căci aceeași moarte te așteaptă și pe tine, precum a murit acela, cum îl chema? Crinis! Și el era mândru că l-a înțeles pe Archedemus. 

    Nefericitule, nu mai bine lași deoparte aceste lucruri care nu au treabă cu tine? Ele sunt pentru cei care le pot învăța fără să se încurce. Ei sunt cei care pot spune “Nu sunt stăpânit de furie, de mâhnire sau de invidie. Nu pot fi împiedicat, nu pot fi constrâns. Ce-mi rămâne de făcut, acuma că am timp și liniște? Haide să vedem cum trebuie să abordăm chestiunile logice, cum să adoptăm o ipoteză care să nu ne conducă la concluzie absurdă.“ 

    Acestea sunt lucruri potrivite pentru astfel de oameni. Pentru marinarii cărora le merge bine este normal să aprindă focul și să servească cina, și dacă vor, să cânte și să joace. Dar tu, atunci când vasul începe să ia apă, vrei să ridici pânzele sus.

XXIII. Despre elocvență

    Oricine va citi o carte cu mai multă plăcere și ușurință, dacă aceasta este scrisă cu caractere cât mai clare. La fel, oricine va putea urmări mai ușor un discurs exprimat într-un limbaj potrivit și agreabil. Așadar, nu putem spune că elocvența este ceva irelevant. A spune asta este caracteristic unui om lipsit de pietate și, în același timp, timid. Este lipsit de pietate deoarece nu prețuiește darurile primite de la Zeu la adevărata lor valoare, ca și cum ar nega necesitatea altor facultăți precum vederea, auzul sau chiar vocea.

    Ți-a dat ochi degeaba, Zeul? Degeaba le-a insuflat un spirit atât de puternic și de meșteșugit, încât este capabil să surprindă de la distanță lucrurile și să-ți înfățișeze formele acestora? Ce alt mesager este atât de atent și atât de rapid? A făcut El degeaba aerul atât de maleabil și de elastic încât să poată fi străpuns de vedere? A făcut El degeaba lumina, fără prezența căreia toate celelalte ar fi fost inutile?

    Omule, nu fi nerecunoscător! Și nu uita de lucrurile superioare! Mulțumește Zeului pentru văz și pentru auz, pentru viața însăși și pentru lucrurile care o susțin: grâne, fructe, vin sau ulei. Și nu uita că El ți-a dat un alt dar superior tuturor acestora, facultatea care le folosește și le examinează pe toate celelalte și care stabilește importanța fiecăruia. Ce este acel lucru care judecă fiecare facultate în parte și îi stabilește importanța? Poate fiecare facultate în parte să se judece pe ea însăși? Ai auzit vreodată vederea să pronunțe o judecată cu privire la ea însăși? Sau auzul? Nu, deoarece toate celelalte facultăți sunt menite să fie doar slugile și sclavii facultății care se ocupă cu cercetarea și folosirea impresiilor.

    Dacă întrebi care este importanța fiecărui lucru, pe cine întrebi? Cine îți răspunde? Cum poate orice altă facultate să fie superioară aceleia care le folosește pe toate celelalte ca slugi ale sale, care examinează fiecare lucru și se pronunță asupra lui? Știe vreo altă facultate ce este ea însăși și care este importanța sa? Știe vreuna dintre ele când trebuie să fie folosită și când nu? Care este facultatea care închide și deschide ochii, care îi îndreaptă către unele lucruri și, la nevoie, îi întoarce de la altele? Este vederea? Nu, este voința! Care este facultatea care închide și deschide urechile, care ne face curioși și iscoditori, sau dimpotrivă, impasibili la ce se spune? Este auzul? Nu, nu este altă facultate decât voința.

    Voința este singura facultate capabilă să vadă limpede, să se cerceteze pe ea însăși, dar și restul lucrurilor și să stabilească importanța fiecăruia. Atunci când ea observă că toate celelalte facultăți ale omului sunt oarbe și surde și incapabile să vadă orice altceva decât acel lucru pentru care sunt menite să slujească, poate voința să considere orice altă facultate mai importantă decât este ea însăși? Care este funcția ochiului, odată deschis, alta decât de a vedea? Dar cine decide dacă trebuie sau nu să ne uităm la nevasta altuia, și în ce fel să o facem? Voința! Cine ne spune dacă ar trebui să credem sau nu ce ni se spune? Iar dacă credem cine decide dacă suntem sau nu tulburați de ce ni s-a spus? Cine altcineva decât voința?

    Să luăm elocvența, despre care discutam. În caz că există o asemenea facultate care se preocupă cu împodobirea limbajului, ea doar construiește și împodobește frazele cu ocazia unui discurs, la fel cum un frizer aranjează și împodobește părul. Dar dacă este mai bine să vorbești sau să taci, dacă este mai bine să vorbești într-un mod sau altul, dacă este potrivit sau nepotrivit să vorbești, într-un cuvânt toate aceste decizii care țin de când, cum și ce să vorbești, ce altă facultate decide asupra lor, dacă nu voința? Ai vrea să vină în față și să vorbească împotriva sa?

    “Dar, dacă lucrurile stau în felul următor: dacă ceea ce slujește este superior celui pe care îl slujește? Dacă calul este superior călărețului, câinele este superior vânătorului, lira este superioară muzicianului, servitorii sunt superiori regelui?“

    Cine se folosește de toate celelalte lucruri? Voința. Cine se îngrijește de toate? Voința. Cine poate să distrugă omul, câteodată prin înfometare, altădată prin funie, iar altădată aruncându-l de undeva? Voința. Există, în constituția omului, altceva mai puternic decât ea? Cum ar putea ceva care este supus piedicilor să fie mai puternic decât ceva ce este nestingherit? Ce poate împiedica să vezi? Voința sau lucruri care nu depind de voință. La fel sunt supuse piedicilor și alte facultăți precum auzul sau vocea. Cine poate împiedica voința? Nimic din afară, doar ea însăși se poate împiedica, atunci când este pervertită. Prin urmare, numai aici se află viciul sau virtutea.

    Această facultate atât de puternică, predestinată să stăpânească peste toate celelalte, tu ai vrea să vină în față și să ne spună că dintre toate lucrurile, carnea este cea mai minunată? Cum? Nici măcar dacă carnea însăși ar afirma că ea este cel mai minunat lucru dintre toate, această afirmație nu ar putea fi tolerată. Spune-ne tu, Epicur, ce pronunță această afirmație? Ce facultate a scris despre țel, despre natură sau despre norme? Ce te-a făcut să-ți lași barbă precum filosofii? Cine a spus în ceasul morții “îmi trăiesc ultima zi, și ce zi minunată este“? Carnea sau voința? Să pretinzi că deții o facultate superioară acesteia nu poate fi decât nebunie. Cum poți fi atât de orb și de surd?

    Dacă considerăm că voința este superioară, nu înseamnă că disprețuim celelalte facultăți ale omului. Am spus noi că ele nu sunt folositoare sau importante? În niciun caz. Asta ar fi prostie, lipsă de pietate, lipsă de recunoștință față de Zeu. Doar că dăm fiecăruia ce îi este cuvenit. Și un măgar este folositor, dar nu atât de folositor ca un bou; un câine este folositor, dar nu atât de folositor ca un sclav; un sclav este folositor, dar nu atât de folositor ca un cetățean liber; un cetățean este folositor, dar nu atât de folositor ca un magistrat. 

    Totuși, chiar dacă unele facultăți sunt superioare, asta nu înseamnă că trebuie să le disprețuim pe cele inferioare și folosul pe care acestea ni-l aduc. Elocvența are folosul său, deși nu este la fel de importantă precum voința. Când spun că este mai puțin importantă să nu credeți că vă cer să neglijați felul în care vorbiți, cum nu vă cer să vă neglijați nici ochii, urechile, mâinile, picioarele, hainele sau încălțările.

    Însă dacă mă veți întreba care este cel mai minunat lucru, ce pot să spun? Că este elocvența? Nicidecum! Cel mai minunat lucru este voința, atunci când este dreaptă. Căci ea este cea care se folosește de elocvență și de toate celelalte facultăți, mici sau mari. Atunci când voința este dreaptă, omul devine bun; atunci când ea eșuează, omul devine rău. Ea ne face bucuroși sau nenorociți, ea ne face prietenoși sau răutăcioși; într-un cuvânt, să o neglijăm aduce suferință, iar să ne ocupăm de ea aduce fericire.

    Cu toate acestea, să neglijezi elocvența și să negi că aceasta ar exista, nu înseamnă doar nerecunoștință față de cei care ți-au oferit-o, dar demonstrează de asemenea și un caracter laș. Eu cred că cel care neagă existența ei o face deoarece îi este frică că nu am putea evita să fim influențați de un asemenea lucru precum elocvența, dacă acesta este real. Este la fel precum în cazul celor care spun că nu există nicio diferență între frumusețe și urâțenie. Cum așa? Ar trebui să credem că figura lui Tersit poate mișca oamenii la fel ca și cea a lui Ahile? Sau că Elena nu este mai frumoasă decât o femeie obișnuită? Nu, acestea sunt vorbele unor oameni proști și ridicoli, care nu pot să deosebească un lucru de altul. Ei cred că odată ce un om este conștient de asemenea diferențe, va fi copleșit și învins de ele.

    Treaba cea mai importantă este să lași fiecare facultate să se ocupe de menirea ei, iar astfel să vezi care este valoarea fiecăreia și să înțelegi care este cea mai mare dintre ele. Să te ocupi întotdeauna de ea și să fii atent la ea. Celelalte lucruri să le consideri subordonate ei, dar, atât cât îți stă în putere, să nu le neglijezi. Căci și de ochi trebuie să te ocupi, însă nu ca și cum ar fi cel mai important lucru, ci de dragul acestuia. Fiindcă cel mai important lucru nu-și poate îndeplini adevărata sa natură dacă nu se folosește de ochi în mod rațional, atunci când alege unele lucruri în dauna altora.

    Ce fac în schimb oamenii? Se comportă precum unul care, întorcându-se acasă, găsește un han bun în drum și rămâne acolo. Omule, ai uitat care îți este scopul? Acesta este doar un popas, nu este destinația!

    “Dar este un han frumos!“

    Și câte alte hanuri frumoase nu există? Sau pajiști frumoase? Însă nu sunt decât popasuri. Destinația ta este aceasta: să te întorci în țara ta, să-ți scutești familia de griji, să-ți îndeplinești îndatoririle de cetățean, să te căsătorești, să faci copii, să ocupi funcții publice. Căci n-ai venit pe lumea aceasta să cauți locuri frumoase, ci să trăiești în locul în care te-ai născut și unde ai fost făcut cetățean. 

    Același lucru este valabil și în ce facem noi. Drumul nostru către desăvârșire trece din necesitate prin instrucțiuni și discursuri. Cel care merge pe acest drum trebuie să-și curețe voința și să-și îndrepte facultatea care se folosește de impresii. Principiile necesare pentru a învăța cum să faci asta trebuie să fie comunicate într-un anume stil. Acesta trebuie să fie capabil să transmită în mod clar o varietate de idei. Unii oameni rămân captivați de aceste lucruri și se cufundă în ele. Unul este captivat de lingvistică, altul de silogisme, altul de argumente variabile, iar altul de vreun alt han seducător nimerit în drumul său. Iar acolo stau și se pierd, precum cei care sunt amăgiți de sirene.

    Omule, scopul tău este să te pregătești să fii capabil de a te descurca cu impresiile care ți se prezintă; să faci asta în armonie cu natura, să nu eșuezi în a obține ceea ce dorești și că nu cazi în ceea ce vrei să eviți, să nu fii niciodată lipsit de noroc și să nu suferi niciodată nenorociri, să fii liber, lipsit de opreliști și de constrângeri, să te supui administrației divine și să îi dai ascultare, să fii mulțumit de ea, să nu critici pe nimeni, să nu acuzi pe nimeni, să fii întotdeauna în stare să spui din toată inima “Condu-mă tu, o Zeus, și tu, soartă.“ 

    Având acest scop în calea ta, tu rămâi unde ești, doar pentru că ai descoperit niște fraze meșteșugite și niște teorii care îți plac? Vei decide să rămâi aici, uitând ce te așteaptă acasă, și să spui că aceste lucruri sunt frumoase? Cine spune că nu sunt frumoase? Însă sunt frumoase doar ca niște popasuri prin care să treci, precum un han în drum. Te oprește ceva să fii nenorocit, chiar dacă poți vorbi ca Demostene? Chiar dacă poți să analizezi silogisme precum Chrysippus, ce te oprește să fii mizerabil, trist, invidios? Ce te oprește să fii tulburat și nefericit? Nimic! 

    Vezi deci că acestea nu sunt decât popasuri în drumul tău, lipsite de valoare. Scopul așezat în fața ta este diferit de acestea. Unii oameni ar putea spune că vorbesc astfel deoarece disprețuiesc studiul retoricii sau al teoriei. Nu le disprețuiesc pe ele, ci doar tendința de a te pierde în astfel de lucruri și a-ți pune speranțele în ele. Dacă credeți că un om poate face rău spunând adevărul, puteți să mă socotiți și pe mine printre cei care fac rău. Însă dacă văd care este cel mai măreț și mai superior lucru, nu pot spune că este altul doar ca să vă mulțumesc pe voi.

XIX. Împotriva celor care adoptă principiile filosofilor doar ca subiect de discuție

    Argumentul dominant se pare că a fost expus ca o contradicție între trei propoziții, fiecare două dintre ele, luate împreună, fiind incompatibile cu a treia. Cele trei propoziții sunt: orice eveniment adevărat în trecut este necesar; imposibilul nu poate urma ca și consecință a posibilului; ceea ce nu este adevărat acum și nu va fi nici în viitor, este totuși posibil. Diodorus, observând conflictul dintre acestea, a folosit plauzibilitatea primelor două propoziții pentru a demonstra că “ceva ce nu este adevărat acum și nu va fi nici în viitor nu este posibil“.

    Pe de altă parte, alții vor susține perechea formată din “imposibilul nu poate urma ca și consecință a posibilului“ și “ceea ce nu este adevărat acum și nu va fi nici în viitor, este totuși posibil“, în timp ce vor respinge ideea că tot ce s-a întâmplat în trecut este necesar. Aceasta este opinia lui Cleanthes și a elevilor săi, iar Antipater a susținut și el această opinie. 

    Alții vor susține o a treia posibilitate, în care susțin următoarele două propoziții “fiecare eveniment adevărat în trecut este necesar“ și “ceea ce nu este adevărat acuma și nu va fi nici în viitor, este totuși posibil“, admițând că imposibilul poate urma ca și consecință a posibilului. Însă să admiți toate cele trei propoziții este imposibil, deoarece oricare două sunt în conflict cu a treia.

    Dacă cineva mă va întreba pe care pereche de propoziții o susțin eu, îi voi răspunde că nu știu. Eu știu că Diodorus a susținut prima pereche, Panthoides și Cleanthes cred că au susținut-o pe a doua, iar Chrysippus a susținut a treia variantă. 

    “Deci, pe care dintre ele o susții tu?“ Nu m-am născut pentru a susține una dintre ele. Eu îmi examinez propriile impresii. Să compar părerile altora și să-mi formez astfel propria opinie despre subiect, ar însemna să procedez precum un gramatician.

    “Cine este tatăl lui Hector? Priam. Cum se numesc frații săi? Paris și Deifobos. Cum o chema pe mama lor? Hecuba.“ Aceasta este istorisirea care am auzit-o de la Homer. Și Hellanicos cred că scrie despre asemenea lucruri, și probabil alții ca el.

    La fel este și în ceea ce privește argumentul dominant. Ce știu eu în plus? Nimic. Însă dacă sunt un om înfumurat, pot să uimesc oamenii invitați la un banchet, enumerând pe cei care au scris despre el. Chrysippus a scris foarte frumos despre el în prima carte a tratatului său despre posibilități. Cleanthes a scris un tratat dedicat argumentului dominant, la fel și Archedemus. Antipater a scris de asemenea despre el, nu numai în tratatul său despre posibilități, ci și separat într-unul dedicat argumentului dominant. Dacă nu l-ai citit, citește-l.

    Și ce folos poate trage un om din lectura asta? Va deveni mai guraliv și mai obositor decât este acuma. Căci ce altceva poți câștiga din asta? Ce opinie îți poți forma cu privire la acest subiect? Ne vei povesti despre Elena și Priam și despre insula lui Calypso, care nu a existat și nu va exista niciodată.

    În acest domeniu, nu este o mare problemă dacă reții povestea, fără să-ți formezi o părere proprie despre ea. Însă în probleme de etică suntem mai predispuși să facem această greșeală.

    “Vorbește-mi despre bine și rău.“

    Ascultă aici: “Din Ilion am fost dus de vânt pe țărmurile Ciconilor.“

    Dintre toate lucrurile, unele sunt bune, unele sunt rele, iar altele sunt indiferente. Cele bune sunt virtuțile și lucrurile care contribuie la acestea. Cele rele sunt viciile și lucrurile care contribuie la ele. Iar indiferentele sunt lucrurile care se află între virtuți și vicii, precum averea, sănătatea, viața, moartea, plăcerea, durerea. De unde știu asta? Hellanicos o spune în cartea sa despre istoria Egiptului. Poți la fel de bine să spui că este scris în cartea lui Hellanicos sau în tratatele de etică ale lui Diogene, Chrysippus sau Cleanthes. Ai cercetat aceste lucruri și ți-ai format o opinie proprie cu privire la ele? 

    Arată-ne cum te comporți surprins de furtună pe o corabie. Când catargul trosnește, îți mai amintești această trihotomie? Dacă vreun pasager, care nu-i cu toate țiglele pe casă, te întreabă “Spune-mi, pe toți zeii, ce tot îndrugai până acuma? Este naufragiul un viciu? Sau contribuie la viciu?“; nu pui mâna pe o scândură să-i dai în cap? “Ce treabă ai tu cu mine, omule? Noi murim și ție îți arde de glume?“

    Dacă împăratul trimite gărzile după tine să te aducă la judecată, îți mai amintești această trihotomie? Când tu ești dus palid și tremurând, cineva te-ar putea întreba “De ce tremuri, omule? În ce fel de treabă ești târât? Poate împăratul să acorde virtuți sau vicii celor care i se înfățișează?“

    “De ce îți bați joc de mine? Ți se pare că nu sufăr destul?“

    “Spune-mi totuși filosofule, de ce tremuri? Ce pericol te paște acuma, altul decât moartea, închisoarea, tortura, exilul sau dizgrația? Este viciu vreunul din acestea? Sau contribuie la viciu? Ce obișnuiai să spui despre ele?“

    “Omule, ce-ai tu cu mine? Sufăr eu destule rele!“

    Mare dreptate ai! Îți sunt de ajuns relele tale: ticăloșia, lașitatea, lăudăroșenia pe care ai arătat-o în școală. De ce te lauzi cu ceva ce nu-ți aparține? De ce îți spui stoic? 

    Examinați-vă comportamentul și acțiunile proprii și veți descoperi cărei școli îi aparțineți. Veți vedea că majoritatea sunteți epicurieni. Câțiva dintre voi sunteți peripatetici, și aceia fără vlagă. Ați demonstrat undeva că pentru voi virtutea este egală sau superioară oricărui alt lucru?

    Arătați-mi un stoic dacă puteți! Unde să-l găsesc? Văd mulți oameni care pot recita argumentele stoicilor. Aceiași oameni pot la fel de bine să recite opiniile epicurienilor sau ale peripateticilor. Nu-i așa?

    Atunci, cine este stoic? Numim fidiacă o statuie care este sculptată potrivit artei lui Phidias. Arătați-mi așadar un om modelat conform doctrinelor pe care le pronunță. Arătați-mi un om care este bolnav și fericit, în pericol și fericit, pe moarte și fericit, în exil și fericit, în dizgrație și fericit. Arătați-mi-l! Pe zei, vreau să văd un stoic! Dacă nu puteți să-mi arătați un om astfel modelat, măcar arătați-mi unul în formare, unul care se îndreaptă în direcția aceasta. Faceți-mi acest favor. Nu-i răpiți unui om bătrân bucuria de a vedea o priveliște cum nu a mai văzut până acum. Credeți că vă cer să-mi arătați o operă din fildeș și aur, pe Zeus sau Atena ale lui Phidias? Vreau măcar unul dintre voi să-mi arate un suflet care dorește să fiu unul cu Zeul, să nu caute vină Zeului sau oamenilor, să nu eșueze în a dobândi cele dorite, să nu cadă în cele pe care dorește să le evite, să fie liber de mânie, invidie și gelozie. Pe scurt, vreau să văd un om care dorește să fie asemenea zeilor, un om care, deși muritor, țintește către comuniunea cu Zeul. Arătați-mi omul acesta. Nu puteți. Atunci de ce vă amăgiți pe voi și de ce îi păcăliți pe alții? De ce vă puneți o mască care nu vă aparține? De ce umblați, ca niște hoți și pungași, cu aceste nume și lucruri care nu sunt ale voastre?

    Acum, eu sunt învățătorul vostru și voi sunteți instruiți în școala mea. Scopul meu este să vă eliberez de rețineri, constrângeri sau obstacole, să vă fac liberi, prosperi, fericiți, urmând Zeul în toate cele, mici sau mari. Iar voi sunteți aici să învățați și să practicați aceste lucruri. Dacă acesta este scopul vostru și dacă eu pe lângă scopul declarat am și priceperea necesară, de ce nu vă terminați munca? Ce mai este de așteptat? Când văd un meșter și materialele sale la îndemână, mă aștept să văd rezultatele muncii. Avem aici meșterul, avem aici materialele; ce ne lipsește? Nu este lucrul de care ne-am apucat unul care să poată fi învățat? Este. Nu este în puterea noastră? Este singurul lucru care se află în puterea noastră. Nici averea nu este în puterea noastră, nici sănătatea sau reputația. Într-un cuvânt, nimic altceva nu este în puterea noastră, decât folosirea corectă a impresiilor. Aceasta este, prin natura sa, liberă și nestingherită. Atunci, de ce nu vă terminați munca? Spuneți-mi motivul. Căci este fie vina mea că nu terminați, sau vina voastră, sau este imposibil. Știm că lucrul în sine este posibil, fiind chiar singurul lucru în puterea noastră. Rămâne că vina este fie a mea, fie a voastră; sau, cel mai probabil, ambele. Ei bine? Sunteți dispuși să începem în sfârșit să avem acel scop, despre care vorbeam? Să lăsăm trecutul în urmă și să începem. Aveți încredere în mine și veți vedea.

XVII. Cum aplicăm principiile generale la cazuri particulare

    Care este treaba principală a celui care practică filosofia? Să alunge ideea că ar ști ceva. Deoarece este imposibil pentru un om să înceapă să învețe ceva ce consideră că știe deja. Cât despre lucruri precum ce este necesar și ce nu este necesar, bine sau rău, frumos sau urât, toți vorbim despre acestea la întâmplare atunci când venim la filosofi. În funcție de aceste noțiuni, noi împărțim laude și critici, acuze și reproșuri, distingem între o purtare nobilă și una josnică și pronunțăm judecăți cu privire la acestea.

    Pentru ce mergem la filosofi? Ca să învățăm ceea ce considerăm că nu cunoaștem. Mai exact, teorii. Dorim să învățăm ce spun filosofii; unii dintre noi deoarece considerăm că vorbele filosofilor sunt pline de duh și înţelepte, iar alții deoarece doresc să obțină un câștig din asta. Este absurd să crezi că un om va învăța altceva decât ceea ce dorește să învețe, sau că va progresa dacă nu învață.

    Majoritatea oamenilor se amăgesc precum retorul Theopompus, care l-a criticat pe Platon deoarece dorea să definească fiecare termen folosit. Ce spunea Theopompus? “Crezi că niciunul dintre noi nu a folosit termeni precum Bine sau Dreptate înaintea ta, sau că am folosit aceste cuvinte vag și la întâmplare, fără să înțelegem ce înseamnă?“ Și cine ți-a spus ție, Theopompus, că nu deținem, cu privire la aceste lucruri, unele idei naturale și principii generale? Însă fără să cercetăm amănunțit principiile generale și fără să ne întrebăm ce lucruri corespund fiecărui principiu în parte, nu le putem adapta la realitate. 

    Același lucru se poate spune și despre medicină. Nu au folosit oamenii cuvinte precum sănătate sau boală înainte de Hipocrate? Le-au pronunțat ca pe niște cuvinte goale, lipsite de sens? Avem un principiu general al sănătăţii, însă nu suntem capabili să îl aplicăm. Acesta este motivul pentru care unul spune să te abții de la mâncare, iar altul să mănânci; unul vrea să-ți tragă sânge, iar altul să-ți pună ventuze. Este vreun alt motiv în afară de neputința de a aplica corect principiul sănătăţii la cazuri particulare?

    La fel și în viața noastră de zi cu zi. Care dintre noi nu vorbește despre bine sau rău, despre avantajos sau dăunător? Căci care dintre noi nu deține un principiu general, cu privire la fiecare dintre acestea? Dar este el articulat clar și complet? Demonstreaz-o!

    “Cum aș putea să demonstrez asta?“

    Cum o aplici corect la cazuri concrete? De exemplu, pentru Platon principiul general al utilului se aplică definițiilor, iar tu le consideri inutile. Este posibil să aveți amândoi dreptate? Cum ar fi posibil? Unul aplică principiul general al binelui la avere, iar altul nu îl aplică la avere, ci la plăcere și sănătate. În concluzie, dacă noi, care folosim aceste cuvinte, le cunoaștem îndeajuns și nu avem nevoie să cercetăm în amănunțime conceptele pe care le folosim, de ce nu ne înțelegem, de ce ne certăm, de ce dăm vina unul pe celălalt? 

    Nici nu este nevoie să aduc în discuție certurile dintre oameni pentru a demonstra asta. În cazul tău, dacă aplici corect principiile generale, de ce ești nefericit? De ce ești stânjenit?  Haide să lăsăm deoparte cel de-al doilea domeniu de studiu, care se ocupă de impulsuri și ce avem de făcut în legătură cu ele. Haide să lăsăm deoparte și cel de-al treilea domeniu de studiu, care se ocupă de consimțământ. Îți permit să le lași deoparte acuma.

    Să ne concentrăm asupra primului domeniu de studiu, care ne demonstrează clar că nu aplicăm corect principiile generale. În acest moment, îți dorești numai lucruri posibile și anume posibile pentru tine? Dacă da, ce te stânjenește? De ce ești nefericit? Refuzi să eviți ceea ce este de neevitat? Atunci, de ce cazi în necaz și în nenorocire? De ce, atunci când îți dorești un lucru, nu se întâmplă; și atunci când îți dorești ca ceva să nu se întâmple, tocmai acel lucru se întâmplă? Aceasta este cea mai mare dovadă de nefericire și de nenorocire: să-mi doresc un lucru și să nu se întâmple. Cine este mai necăjit decât mine?

    Faptul că nu a putut îndura asta, a împins-o pe Medeea să-și ucidă copiii. Dintr-un anume punct de vedere, ea a arătat un spirit nobil. Mânată de impresia că nu s-a împlinit ceea ce dorea, Medeea spune: “Mă voi răzbuna pe cel care mi-a făcut rău și m-a insultat. Ce câştig eu dacă îi fac lui rău? Cum să o fac? Îmi voi ucide copiii, chiar dacă astfel mă voi pedepsi și pe mine.“ Aceasta este rătăcirea unui suflet nobil. Ea nu știa unde să caute împlinirea dorințelor; nu știa că nu o putem primi din exterior și nici prin schimbarea sau rearanjarea evenimentelor. Dacă vrei să se împlinească ceea ce îţi doreşti, nu-ți dori bărbatul acela. Nu-ți dori cu încăpățânare ca el să trăiască cu tine. Nu-ți dori să rămâi în Corint. Într-un cuvânt, nu-ți dori nimic în afară de voia Zeului. Cine te va mai împiedica atunci? Cine te va mai constrânge? Niciun om nu te-ar putea constrânge, mai mult decât ar putea să-l constrângă pe Zeus însuși.  

    Când ești călăuzit de Zeu și îți aliniezi dorința cu dorința sa, nu mai trebuie să-ți fie teamă de eșec. Oferă-ți dorința averii și oferă-ți aversiunea sărăciei, și vei eșua în ceea ce-ți dorești și vei cădea în ceea ce vrei să eviți. Oferă-le sănătății și vei fi nefericit. Oferă-le funcțiilor, onorurilor, țării, prietenilor, copiilor, într-un cuvânt tuturor lucrurilor care nu sunt în puterea ta, și vei fi nefericit. Însă oferă-le lui Zeus și celorlalți zei, lasă-ți dorința și aversiunea în păstrarea zeilor, lasă-i pe ei să poruncească și să stăpânească, și nu vei mai fi nefericit. 

    Dacă ești răuvoitor, leneș, nemulțumit, invidios, temător și te plângi neîncetat de tine și de zei, de ce te mai consideri un om educat? Asta este educație? Doar pentru că ai studiat silogisme complicate? Nu ai vrea mai degrabă să uiți toate acestea și să pornești iarăși de la început? Astfel, vei vedea cât de superficial a fost studiul tău de până acuma. Nu vrei ca, de acum înainte, să construiești pornind de la această fundație; astfel încât nimic să nu se întâmple fără voia ta? 

    Arată-mi un tânăr care își începe educația cu această intenție, gata să lupte pentru asta precum un atlet la jocuri, spunând “Renunț la orice altceva. Sunt mulțumit dacă voi putea să-mi trăiesc viața nestingherit și liber de suferință, să privesc toate lucrurile în față, precum un om liber, să-mi îndrept privirea către cer, precum un prieten al Zeului și să nu mă tem de nimic din ceea ce s-ar putea întâmpla.“ Arătați-mi un asemenea om, să-l pot întâmpina astfel “Vino tinere, intră în posesia a ceea ce îți aparține de drept, căci este destinul tău să înfrumusețezi filosofia. Toate aceste lucruri sunt ale tale. Cărțile și lecțiile acestea sunt ale tale.“ Apoi, după ce va munci îndeajuns și va stăpâni acest domeniu de studiu, să vină la mine și să spună “Vreau să fiu liber de pasiuni și liber de tulburări. Precum un om pios și vrednic, precum un filosof, vreau să ştiu ce datorie am față de zei, ce datorie am față de părinți și față de frați, cetate sau străini.“ Treci acuma la al doilea domeniu de studiu, și acesta este al tău. “Acum că am studiat și al doilea domeniu, vreau ca de acum înainte să fiu sigur și ferm, nu numai atunci când sunt treaz, dar și atunci când mă trezesc din somn, când beau vin sau când sunt trist.“ Acesta este un zeu, acesta este un om cu intenții nobile!

    În schimb, tu vii chitit să înțelegi ce a spus Chrysippus în tratatul său despre paradoxul mincinosului. Asta este intenția ta, sărmane? Du-te și te spânzură cu  el de gât! Ce bine crezi că o să-ți aducă? O să-l citești cu mâhnire și o să-l discuți alții cuprins de anxietate.

    Așa vorbiți între voi: “Ai vrea să asculți ce am scris, frate? Și apoi să-mi citești și tu mie?“, “Vai, ce scriitor minunat ești!“, “Atât de bine scrii tu în stilul lui Xenofon“, “Tu scrii precum Platon“ sau “Tu scrii precum Antistene“. Însă după ce vă împărtășiți visele unul celuilalt, vă întoarceți la același comportament care îl aveați înainte: aceleași dorințe, aceleași aversiuni, aceleași impulsuri, același țel și același scop, vă rugați pentru aceleași lucruri ca și înainte și aveți aceleași interese. Nu căutați pe cineva care să vă îndrume și vă supărați când cineva vă spune aceste lucruri. Despre mine spuneți “Ce bătrân antipatic! Când am plecat, nu a fost îngrijorat, nu a spus ‘O să întâmpini dificultăți, fiule! Voi aprinde o candelă să te întorci în siguranță.‘ Asta ar face și ar spune un om care te prețuiește.“ Ar fi un lucru mare să te întorci în siguranță, într-adevăr. Și se merită să aprinzi candele, căci asta fără îndoială te scutește de boli și de moarte.

    Alungă, precum ți-am spus, ideea că ai ști ceva. Apropie-te de filosofie la fel cum te-ai apropia de studiul geometriei sau al muzicii, altfel nu vei progresa nici dacă citești toate lucrările și comentariile lui Chrysippus, ale lui Antipater și ale lui Archedemus.

XVI. Nu ne exersăm opiniile despre bine și rău în practică

    Unde se află binele? În voință. Unde se află răul? În voință. Unde nu este nici bine, nici rău? În lucrurile care sunt independente de voință. 

    Ei bine, își amintește vreunul dintre noi aceste lecții, atunci când este afară? Exersează vreunul dintre noi, de unul singur, cum să răspundă în fața evenimentelor? Cum exersăm, de exemplu, răspunsuri la întrebări precum “Este zi? Da.“, “Este noapte? Nu.“, “Sunt stelele pare la număr? Nu pot răspunde.“ Dacă ți se prezintă bani, ai exersat răspunsul corect (banii nu sunt un lucru bun)? Te-ai instruit în răspunsuri precum acestea, sau doar cum să răspunzi la sofisme? De ce ești surprins când te depășești pe tine însuți în acele domenii în care ai exersat, dar nu faci niciun progres acolo unde nu ai exersat?

    De ce crezi că un orator simte anxietate în pofida faptului că are o voce plăcută și a scris un discurs bun, pe care îl știe pe de rost? Deoarece el nu este mulțumit doar să-și susțină discursul. El dorește și să fie lăudat de mulțime. El este antrenat să susțină un discurs, însă în ceea ce privește lauda sau critica, el nu a primit niciun antrenament. A auzit el de la cineva ce este lauda și ce este critica, care este natura lor, ce fel de laudă trebuie căutată și ce fel de critică trebuie evitată? Când a fost el antrenat cu privire la acestea? 

    De ce te surprinde că un om este superior altora în lucrurile pe care le-a învățat și că este la același nivel cu ceilalți în cele pe care nu le-a studiat? Precum un cântăreț la lăută, care știe să interpreteze, cântă bine, are un veșmânt frumos, însă cu toate acestea tremură atunci când intră pe scenă. Căci deși cunoaște alte lucruri, el nu știe ce este mulțimea și nici ce reprezintă strigătele sau batjocura acesteia. El nici măcar nu știe ce este această anxietate pe care o simte, dacă este ceva ce ține de el sau ține de altcineva, dacă este posibil să o potolească sau nu. Prin urmare, dacă oamenii îl laudă, el pleacă de pe scenă plin de el; iar dacă râd de el, bula lui de vanitate este spartă și se dezumflă.

    La fel este și în cazul nostru. Ce admirăm? Lucrurile externe. Pentru ce ne străduim? Pentru lucruri externe. Și cu toate acestea, nu înțelegem cum năvălesc peste noi fricile și anxietatea. Ce se poate întâmpla dacă considerăm că lucrurile care se îndreaptă către noi sunt rele? Nu ne putem elibera de frică, nu ne putem elibera de anxietate. Și cu toate acestea, ne rugăm “O, Doamne, cum mă pot elibera de anxietate?“ Nebunule, nu ai mâini? Nu le-a creat Zeul pentru tine? Stai și te rogi să nu-ți mai curgă mucii. Mai bine șterge-ți nasul și nu mai huli. Nu ți-a dat Zeul nimic să te ajute în cazul de față? Nu ți-a dat răbdare, spirit nobil, bărbăție? Când ai asemenea mâini puternice să te ajute, tu încă cauți pe cineva care să te șteargă la nas?

    Dar noi nu exersăm asemenea lucruri și nu ne îngrijim de ele. Arată-mi un om căruia îi pasă de cum face un lucru; care nu este interesat de rezultat, ci de cum își împlinește propria sa natură. Un om care atunci când merge, este atent la activitatea sa. Un om care atunci când plănuiește ceva, nu este interesat de ceea ce caută să obțină, ci de plan în sine. Nu unul care atunci când reușește, să spună euforic: “Ce bine am chibzuit! Nu ți-am spus, frate, că dacă gândim la un lucru, este cu neputință să nu se întâmple?“ Iar dacă eșuează, sărmanul om devine smerit și nu mai găsește nimic de spus cu privire la ce s-a întâmplat.

    Care dintre noi a consultat un oracol pentru a-și împlini adevărata sa natură? Care dintre noi a dormit într-un templu pentru asta? Cine? Dă-mi doar un nume, să pot vedea omul pe care îl caut de atâta vreme, omul care este cu adevărat nobil și pur. Arată-mi doar unul!

    De ce ne mirăm că, în timp ce suntem experimentați în ceea ce privește lucrurile materiale, în faptele noastre suntem josnici, lipsiți de decență, netrebnici, lași, neputincioși, cu desăvârșire neghiobi? Asta deoarece nu ne pasă de aceste lucruri și nici nu le exersăm în practică.

    Dacă ne-am fi temut, nu de moarte sau de exil, ci de frică, atunci am fi exersat cum să ne ferim de acele lucruri care ne par rele. În școală suntem volubili și vorbăreți, și dacă se ridică vreo întrebare referitoare la aceste lucruri, suntem capabili să o cercetăm amănunțit. Dar pune-ne la treabă în practică și vei vedea că suntem ruinați. Lasă o impresie deranjantă să ni se înfățișeze, și vei vedea pentru ce am studiat și pentru ce ne-am antrenat. Datorită lipsei noastre de antrenament, noi adăugăm spaime peste impresia inițială și ne imaginăm lucrurile mai grave decât sunt.

    Luați-mă pe mine de exemplu. De fiecare dată când călătoresc pe mare, când mă aplec și privesc în jos către abisul mării sau când privesc în jur și nu văd nicăieri pământ, îmi pierd controlul și încep să-mi imaginez că, în caz de naufragiu, voi înghiți toată apa aceea. Nici nu-mi trece prin cap că doar trei litri sunt îndeajuns. Ce mă tulbură? Marea? Nu. Opinia mea este cea care mă tulbură. La fel, când se întâmplă vreun cutremur, îmi imaginez că tot orașul o să îmi cadă în cap. Dar nu este o piatră mai mică de ajuns ca să mă omoare?

    Ce sunt lucrurile care se așează cu greutate asupra noastră și ne tulbură? Ce altceva decât opiniile noastre? Când un om este pe cale să plece și să lase în urmă pe cei din preajma sa, prietenii, locurile familiare și societatea cu care este obișnuit, ce apasă asupra sa? Propriile opinii! 

    Copiii încep să plângă de îndată ce dădaca lor îi părăsește, dar uită repede dacă le distragi atenția cu o prăjitură.

    “Ai vrea să fim și noi precum copiii?“

    Nicidecum! Căci nu prin prăjitură vreau eu să fiți influențați, ci prin opinii corecte.

    “Care sunt acelea?“

    Sunt cele pe care un om ar trebui să le studieze cât este ziua de lungă, fără a se lăsa distras de lucruri care nu îi aparțin; fără a fi distras de oamenii din jurul său, de locuri, de gymnasiumul său favorit, și nici măcar de propriul corp. El trebuie să-și amintească legea și să o păstreze în fața ochilor săi. Care este legea divină? Să păstrezi ceea ce este al tău și să nu revendici ce aparține altuia; să te folosești de ceea ce ai primit și să nu tânjești după ceva ce nu ți-a fost dat; dacă un lucru îți este luat, renunță la el repede și cu ușurință, și cu mulțumire pentru perioada în care ți-a fost permis să te folosești de el, fără să plângi după dădaca sau mămica ta.

    Contează ce anume îl face pe om să fie supus și dependent? Cu ce ești tu diferit de unul care plânge după o iubită, dacă ție ți se rupe inima după un amărât de gymnasium și după niște colonade, după tinerii tăi prieteni și altele asemenea?

    Un altul vine și se plânge că nu o să mai bea apă din izvorul lui Dirce. Nu este apa din apeductul Marcian la fel de bună precum cea a lui Dirce?

    “Nu, căci eu am fost obișnuit cu cealaltă.“

    Tot la fel o să te obișnuiești și cu aceasta. Și după ce te vei obișnui cu ea, o să te plângi și după asta, și vei încerca să scrii și tu precum Euripide, versuri în care să lauzi băile lui Nero și izvorul Marcian. Vezi cum se nasc tragediile, atunci când oameni stupizi sunt puși față în față cu viața de zi cu zi?

    “Dar când voi mai revedea Atena și Acropola?“

    Nefericitule, nu ești mulțumit de lucrurile care le vezi în fiecare zi? Poți oare să-ți îndrepți privirea către ceva mai bun și mai măreț decât soarele, luna, stelele, pământul sau marea? Și dacă îl înțelegi pe El, cel care administrează Întregul, și îl porți înăuntrul tău, de ce tânjești după niște pietre și după o stâncă frumoasă? Ce o să te faci când o să părăsești chiar soarele și luna? O să te tăvălești pe jos și o să plângi precum copiii? Ce cauți atunci în această școală? Ce ai auzit și ce ai învățat aici?

    De ce te semnezi ca fiind filosof, dacă ai spus adevărul în ce ai scris aici: “Am făcut unele introduceri și am citit pe Chrysippus, însă nici măcar n-am trecut pragul ușii filosofiei. Căci ce am eu în comun cu Socrate, care a trăit și a murit așa cum a făcut-o? Sau cu Diogene?“ Poți să-ți închipui pe vreunul dintre ei plângând și întristându-se că nu va întâlni pe cutare om, sau că nu va fi în Atena sau Corint, ci în Susa sau Ecbatana, dacă așa este să se întâmple? Poate să se plângă că rămâne, cel căruia îi este permis, oricând dorește, să părăsească banchetul și să nu se mai joace? Un om care stă și joacă doar câtă vreme este mulțumit, presupun că poate îndura un exil interminabil sau o condamnare la moarte.

    Nu ai vrea, mai degrabă, să fii înțărcat și, precum copiii, să treci pe mâncare solidă și să nu mai plângi după doica și după mămica ta? Aceste plânsete nu impresionează decât femei bătrâne. 

    “Dar prin plecarea mea le voi produce suferință.“

    Tu le vei produce suferință? Nu le vei aduce suferință; lucrul care vă produce suferință și ție și lor este opinia. Ce poți face? Alungă-ți opinia! Ele ar face bine să-și alunge opinia lor, altfel se vor îndurera din vina lor, nu a ta.

    Omule, fă un efort disperat, după cum se spune, către liniștea sufletească, către libertate, către noblețe. În sfârșit, ridică-ți capul precum un om eliberat din sclavie. Cu curaj, îndreaptă-ți privirea către Zeu și spune “De aici înainte fă cu mine după cum este voia Ta. Sunt una cu Tine, sunt al Tău. Nu mă voi feri de nimic din ceea ce te mulțumește pe Tine. Du-mă unde vrei. Îmbracă-mă în ce veșminte dorești. Este voința Ta să dețin funcții publice sau să rămân o persoană privată? Să trăiesc aici sau în exil? Să fiu bogat sau sărac? În fiecare din acestea voi depune mărturie pentru Tine în fața oamenilor. Voi arăta care este natura fiecărui lucru.“

    Nu, tu preferi să stai aici, în burta vacii, și aștepți pe mămica ta să-ți dea țâță. Ce s-ar fi ales de Hercule, dacă ar fi stat acasă? Ar fi fost un Euristeu, nu un Hercule. Câți prieteni și câți tovarăși și-a făcut Hercule în călătoriile sale prin lume? Însă niciunul nu i-a fost mai prieten decât Zeul însuși. De aceea oamenii îl considerau fiu al Zeului, și chiar era. Cu supunere față de Zeu, el a călătorit prin lume, curățând-o de rele și fărădelegi. 

    Tu nu ești Hercule să poți curăța răutatea altora, și nu ești nici Tezeu să poți curăța Attica de rele! Din tine, din gândurile tale alungă, nu pe Procust sau pe Sciron, ci tristețea, frica, dorința, invidia, bucuria de necazul altuia, avariția, lașitatea și lipsa de cumpătare. Însă nu este posibil să le alungi pe toate acestea, decât dacă îți întorci privirea către Zeu, către El să-ți îndrepți gândurile și să te conformezi poruncilor sale. Iar dacă vei dori altceva, cu suspine și tristețe vei fi nevoit să urmezi ce este mai puternic decât tine, întotdeauna căutând liniștea în afara ta și niciodată în stare să-ți găsești pacea; căci cauți liniștea acolo unde nu este de găsit, în loc să o cauți acolo unde este locul ei.

VI. Despre lucrurile indiferente

    Un argument ipotetic este indiferent, însă judecata ta cu privire la el nu este indiferentă, este fie cunoaștere, fie simplă opinie, fie eroare. În același fel, viața este indiferentă, însă cum te folosești de ea nu este indiferent. Când cineva îți va spune “aceste lucruri sunt indiferente“, să nu fii neglijent cu ele; iar dacă ești îndemnat să te porți cu grijă cu privire la unele lucruri, să nu arăți un spirit josnic și să fii cuprins de admirație față de lucruri materiale. 

    Este bine să știi ce poți face și să-ți cunoști limitele, astfel încât, în acele lucruri în care nu ești pregătit, să păstrezi tăcerea și să nu te superi dacă alții au un avantaj asupra ta. Cum și în silogisme, este de așteptat ca tu să ai un avantaj asupra altora; iar dacă cineva va fi supărat de asta, să-l consolezi spunându-i “eu am studiat lucrurile acestea, iar tu nu le-ai studiat“. Astfel, în acele domenii care necesită o îndemânare dobândită în timp, nu căuta să arăți ceea ce numai prin practică se poate obține, lasă asta în seama celor care se pricep și tu fii mulțumit să rămâi netulburat.

    “Du-te și salută cutare persoană.“

    Mă duc.

    “Dar cum?“

    Fără josnicie.

    “Dar ți s-a închis ușa în față!“

    Asta deoarece n-am învățat să intru pe fereastră; căci atunci când mi se închid ușile în față trebuie fie să mă întorc înapoi, fie să intru pe fereastră. Dacă trebuie în continuare să vorbesc cu el, o să vorbesc. Cum? Fără josnicie. 

    Și dacă nu primești de la el ce voiai, să știi că asta nu era treaba ta, ci a lui. De ce să revendici ceva ce aparține altuia? Ține minte întotdeauna ce este al tău și ce aparține altuia, și nu vei fi tulburat.

    Chrysippus pe bună dreptate spunea “Atâta timp cât lucrurile viitoare sunt nesigure, mă voi ține strâns de acelea care sunt mai bine adaptate să asigure ce este natural; căci Zeul însuși mi-a dăruit facultatea de a alege ce este natural.“ Dacă aș ști că mi-a fost predestinat să fiu bolnav, aș căuta boala. Căci și piciorul, dacă ar avea rațiune, ar căuta singur să calce în noroi.       

    De ce grânele produc spice? Nu pentru a se coace? Și nu se coc pentru a putea fi secerate? Căci ele nu cresc separate de celelalte lucruri. Dacă ar poseda înțelegere, s-ar ruga să nu fie secerate. Dar să nu fie niciodată secerate este un blestem pentru spicele de grâu. Așadar, trebuie să fim conștienți că și în cazul oamenilor, este un blestem să nu moară niciodată, la fel cum este pentru grâne să nu se coacă și să nu fie secerate. Dar noi oamenii, suntem meniți să fim secerați și suntem conștienți de acest lucru. Și suntem necăjiți de asta, deoarece nu cunoaștem și nici nu am studiat natura oamenilor, cum cei care se ocupă cu creșterea cailor o studiază pe a acestora.

    Chrysantas, pe când era gata să lovească un inamic, s-a oprit când a auzit goarna sunând retragerea. Într-atât era de convins că este mai folositor pentru el să urmeze porunca generalului decât tendința sa. Niciunul dintre noi, atunci când necesitatea ne cheamă, nu suntem dispuși să o urmăm de bună voie. Îndurăm ceea ce ni se întâmplă cu lacrimi și suspine, și le numim circumstanțe.

    Ce înțelegi prin circumstanțe, omule? Dacă numești circumstanțe lucrurile care te înconjoară, atunci totul este circumstanță; iar dacă le folosești cu sensul de necazuri, ce necaz este acela că tot ce s-a născut trebuie să moară? Poți să mori de sabie, să fii tras pe roată, să te îneci, să-ți cadă o cărămidă în cap sau să mori de mâna tiranului. Ce îți pasă ție pe ce drum ajungi în Hades? Toate drumurile sunt egale. Dacă ar fi să asculți adevărul, drumul pe care ești trimis de tiran este mai scurt. Niciunui tiran nu i-a luat șase luni să execute un om, dar bolii de multe ori îi trebuie un an să doboare pe cineva. Toate sunt doar larma și zădărnicia unor vorbe goale.

    “Viața mea este în pericol în prezența împăratului!“

    Și eu nu sunt în pericol trăind în Nicopole, unde sunt cutremure frecvente? Și tu, când vei traversa Marea Adriatică, nu va fi viața ta în pericol? 

    “Dar sunt în pericol și datorită opiniilor!“

    Cum adică? A opiniilor tale? Cum ar fi posibil? Cine te poate forța să gândești ceva ce nu ai ales tu să gândești? A opiniilor altora? Dacă alții sunt în eroare, ce primejdie este aceasta pentru tine?

    “Dar sunt în pericol să fiu exilat!“

    Ce înseamnă să fii exilat? Să trăiești altundeva decât în Roma?

    “Da. Dar dacă voi fi exilat în Gyaros?“

    Dacă asta este bine pentru tine, vei pleca acolo. Dacă nu, ai un alt loc în care poți pleca în loc de Gyaros; un loc în care și el, cel care te-a trimis în Gyaros, va ajunge, fie că va vrea sau nu. De ce te duci la Roma ca și cum acolo ar fi un loc însemnat? Nu merită toate aceste pregătiri. Un tânăr înzestrat ar putea spune “Nu a meritat să ascult și să scriu atâta, și să stau atâta timp lângă un bătrân neînsemnat.“

    Un singur lucru să-ți amintești: care este deosebirea între ce este al tău și ce nu este. Niciodată să nu revendici ceva ce nu este al tău. O curte de judecată sau o închisoare sunt doar locuri, unul sus și altul jos. Însă voința poate fi păstrată aceeași în ambele, dacă alegi să o păstrezi așa. Astfel, îl vom imita pe Socrate, care scria imnuri în închisoare.

    În condiția noastră de acum, mă îndoiesc că, dacă am fi în închisoare, am putea suporta pe cineva care ar întreba “Vrei să mă asculți cum recit imnuri?“

    “De ce mă necăjești? Nu vezi ce rele mă copleșesc? Cum aș putea în asemenea circumstanțe?“

    “Ce fel de circumstanțe?“

    “Voi muri!“

    “Și ceilalți oameni? Sunt ei nemuritori?“

XVII. De ce logica este necesară

    De vreme ce rațiunea este facultatea care cercetează și desăvârșește totul, nu trebuie să rămână ea însăși necercetată. Dar ce ar trebui să se ocupe cu această cercetare? Este clar că acest lucru ar trebui făcut ori de către ea însăși, ori de către altceva. Atunci acel altceva fie este o altă rațiune, fie ceva superior rațiunii, lucru imposibil. Dar dacă este altă rațiune, atunci cine o va cerceta pe aceasta? Căci dacă acea rațiune se poate cerceta pe ea însăși, atunci și a noastră poate face același lucru. Însă dacă de fiecare dată ar trebui să chemăm o altă rațiune să o cerceteze pe cea dinaintea ei, acest lucru s-ar întinde la infinit. Prin urmare, rațiunea se analizează pe ea însăși.

    “Da, însă este o nevoie mai stringentă să ne îngrijim de opinii și altele asemenea.”

    Dacă vrei să studiezi aceste lucruri este foarte bine. Însă când îmi vei spune “Nu înțeleg dacă argumentezi fals sau adevărat” și când mă vei întrerupe și-mi vei cere să explic atunci când sunt nevoit să folosesc un limbaj ambiguu, nu o să am răbdare cu tine și o să-ți aduc aminte că “aceste probleme sunt stringente!” Presupun că din acest motiv, stoicii pun logica la început, precum atunci când cântărești cereale întâi cercetezi unitatea de măsură. Dacă nu determinăm întâi ce este o baniță și ce este o balanță, cum putem măsura sau cântări ceva?

    La fel în cazul nostru, dacă nu avem o înțelegere completă și nu ne perfecționăm instrumentul care judecă și înțelege celelalte lucruri, mai suntem noi capabili să cercetăm și să înțelegem orice altceva cu exactitate? Cum ar fi posibil?

    “Da, însă banița este doar un lucru din lemn și nu produce fruct.”

    Dar este un lucru care poate cântări cerealele.

    “Nici logica nu produce fructe.”

    Cu privire la asta vom vedea. Însă chiar și dacă am admite asta, este de ajuns că logica este cea care judecă și examinează alte lucruri, și, cum s-ar spune, le măsoară și le cântărește. Cine spune acestea? Doar Chrysippus și Zenon și Cleanthes? Nu spune același lucru și Antistene? Și cine a scris că începutul educației îl reprezintă cercetarea termenilor? Nu spune Socrate asta? Nu scrie Xenofon despre el că începea cu cercetarea termenilor, căutând să afle ce înseamnă fiecare dintre aceștia?

    “Atunci asta este ceea ce numești măreț sau admirabil, să înțelegi și să interpretezi pe  Chrysippus?”

    Nu spune nimeni asta. Atunci ce este admirabil? Să înțelegi intenția naturii. Poți să o înțelegi de unul singur? Dacă da, ce nevoie mai ai de altceva? Dacă este adevărat că toți oamenii greșesc fără voia lor și tu ai învățat adevărul, rezultă că din acest moment trebuie să faci ce se cuvine.

    “Dar eu nu înțeleg intenția naturii.”

    Cine știe să o explice? Unii spun că Chrysippus. Merg mai departe și mă informez ce spune acest interpret al naturii. Dacă nu înțeleg ce spune, caut un interpret al lui Chrysippus. Acesta spune “Să examinăm această frază tradusă în latină.” Ar trebui ca translatorul să se comporte cu îngâmfare? Nici măcar Chrysippus nu ar avea dreptate să fie îngâmfat dacă doar ar interpreta intenția naturii, fără să o urmeze el însuși; cu atât mai puțin translatorul său. Căci nu avem nevoie de Chrysippus doar așa de dragul lui, ci pentru ca să înțelegem natura. La fel cum nu avem nevoie de prezicator pentru el, ci deoarece considerăm că prin el putem cunoaște viitorul și  putem înțelege semnele trimise de zei. Cum nu avem nevoie de măruntaiele animalelor pentru ele, ci deoarece prin intermediul lor se citesc semnele trimise. La fel cum nu ne uităm cu admirație la cioară sau la corb, ci la Zeu, care ne transmite semne prin intermediul acestora. 

    Mă duc la acest interpret și prezicator și îi spun “Examinează măruntaiele pentru mine și spune-mi ce semne transmit acestea.” El deschide măruntaiele, le examinează și interpretează astfel: “Omule, spune el, de la natură ai o voință liberă de piedici și de constrângeri, asta este scris aici în măruntaie. O să-ți arăt întâi asta în disciplina consimțământului. Poate un om să te împiedice să consimți la ceea ce este adevărat? Niciun om nu poate. Poate un om să te constrângă să accepți ceea ce este fals? Niciun om nu poate. Vezi că în aceasta disciplină ai voința liberă de piedici, liberă de constrângeri, nestingherită. Este altfel în disciplina dorinței sau a impulsului? Ce poate anula un impuls decât un alt impuls? Și ce poate supune dorința sau aversiunea decât o altă dorință sau aversiune?”

    Dar tu spui “Dacă mă amenință cu moartea mă constrânge.” Nu lucrul cu care ești amenințat te constrânge, ci propria ta opinie că este mai bine să faci ce ți s-a poruncit decât să mori. Este propria opinie cea care te-a convins, așadar voința a constrâns voința. 

Dacă Zeul ar fi creat acea parte din sine, care a luat-o de la el și ne-a dăruit-o nouă, astfel încât să fie supusă piedicilor și constrângerilor fie din partea sa ori a altuia, atunci nu ar mai fi Zeu și nu s-ar îngriji de noi așa cum se cuvine. “Asta, spune prezicătorul, am găsit în măruntaiele animalului sacrificat. Acestea sunt semnele Zeului pentru tine: Dacă alegi, ești liber. Dacă alegi, nu vei ocărî pe nimeni, nu vei învinovăți pe nimeni. Totul va fi în același timp în armonie cu mintea ta și cu cea a Zeului.” Aceasta este profețirea pentru care merg la acest prezicător și filosof, nu admirând interpretarea sa, ci admirând lucrurile pe care le interpretează. 

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén