Diatribe - ...unele depind de noi, altele nu depind de noi

XXV. Despre același subiect

On 12/10/2020

Dacă nu mințim sau nu greșim atunci când spunem că atât binele cât și răul se regăsește în sfera voinței și că orice altceva în afara acesteia nu ne preocupă, de ce suntem încă tulburați și de ce ne mai temem? Lucrurile care ne preocupă pe noi nu sunt în puterea altuia, iar de lucrurile care sunt în puterea altora nu ne pasă nouă. Ce ar putea încă să ne mai tulbure?

“Instruiește-mă!”

Ce instruire să-ți ofer? Nu ai primit instruire de la Zeus? Nu ai primit de la El ceea ce este al tău liber de piedici și obstacole, ceea ce nu este al tău supus piedicilor și obstacolelor? Cu ce instrucțiuni ai venit de la El? Păzește ce este al tău cu orice preț și nu pofti la ce aparține altora. Loialitatea și cinstea sunt ale tale, cine poate să ți le ia? Poate altcineva în afară de tine însuți să te împiedice să le folosești? Cum te poți împiedica singur? Când cauți ceea ce nu este al tău, atunci pierzi ce este al tău.

Având asemenea porunci și instrucțiuni de la Zeus, ce mai vrei de la mine? Sunt eu mai puternic decât El, mai demn de încredere? Dacă urmezi aceste instrucțiuni mai ai nevoie de altele? Dacă nu crezi că El ți-a lăsat aceste instrucțiuni, cercetează principiile generale, cercetează dovezile filosofilor. Cercetează ceea ce ai auzit și ceea ce ai spus tu însuți. Cercetează ceea ce ai citit și la ce ai cugetat.

“Cât timp să urmez aceste instrucțiuni și să nu întrerup joaca?”

Atâta timp cât este jucată cum se cuvine.

De Saturnalia sorții aleg un rege, după cum este obiceiul. Regele poruncește să bei, să amesteci vinul, să cânți, să pleci, să vii. Mă supun acestor porunci să nu fiu eu cel care strică jocul.

“Dar dacă poruncește să crezi că ai pățit o nenorocire?”

Asta nu cred și nimeni nu mă poate constrânge să cred așa ceva.

După aceea ne hotărâm să jucăm Agamemnon și Ahile. Cel care primește rolul lui Agamemnon îmi spune “Du-te la Ahile și răpește-o pe Briseis”. Mă duc. El spune “Vino!”, eu vin.

În viață ar trebuie să ne comportăm la fel cum o facem în ceea ce privește argumentele ipotetice.

“Să presupunem că este noapte.”

Presupun că este noapte.

“Ei bine, este zi?”

Nu, deoarece deja am fost de acord cu ipoteza că este noapte.

“Să presupunem că tu crezi că este noapte.”

De acord.

“Mai departe crezi că este chiar noapte.”

Asta nu rezultă din ipoteză.

La fel și în viață. “Să presupunem că ești lipsit de noroc.”

Să presupunem.

“În acest caz ești trist?”

Da.

“Putem spune că ai ghinion?”

Da.

“Atunci consideră că ai pățit ceva rău.”

Asta nu rezultă din ipoteza acceptată. Mai mult, există un altul care nu mă lasă să gândesc așa ceva.

Cât timp va trebui să ne supunem acestor porunci? Atâta vreme cât este folositor. Adică atâta timp cât păstrez ceea ce este cuviincios și corespunzător.

Unii oameni care sunt acri și ursuzi spun “nu pot cina cu acest om și să fiu obligat în fiecare zi să ascult poveștile sale de război din Mysia”. “Ți-am povestit frate, cum am escaladat dealul; apoi am fost încercuit din nou.” Dar altul spune “prefer să-mi mănânc cina și să-l ascult povestind cât îi poftește inima”. Este treaba ta să compari aceste două aprecieri. Numai să nu faci nimic într-un spirit afectat și deprimat, nici crezând că ai pățit ceva rău; căci nimeni nu te obligă la asta.

Este fum în casă? Dacă este tolerabil rămân, dacă este sufocant ies afară. Întotdeauna ține minte un lucru: ușa este deschisă.

Cineva spune “Nu-ți este permis să locuiești în Nicopole!”

Atunci nu locuiesc în Nicopole.

“Nici în Atena!”

Nu o să locuiesc în Atena.

“Nici în Roma!”

Nu o să locuiesc în Roma.

“Ești exilat în Gyaros.”

Locuiesc în Gyaros. Dar în Gyaros mi se pare că este prea mult fum și plec către acel loc unde niciun om nu mă poate opri să locuiesc, căci el este deschis tuturor. Și dincolo de acest ultim veșmânt care este trupul, nimeni nu mai are putere asupra mea.

Astfel, Demetrius i-a spus lui Nero “Mă ameninți cu moartea, dar natura te amenință pe tine.” Dacă admir umilul meu trup m-am predat ca sclav. Dacă pun preț pe măruntele mele posesiuni mă predau ca sclav. În ambele cazuri arăt limpede cum pot fi constrâns. La un șarpe care își trage înapoi capul, ți-aș spune să ataci partea care și-o protejează. La fel poți fi sigur că stăpânul tău va călca în picioare acea parte a ta pe care vei vrea să o protejezi. Știind acestea, pe cine să mai lingușești și de cine să te mai temi?

“Dar vreau să stau în loja rezervată senatorilor.”

Nu vezi că te bagi singur la strâmtoare și te înghesui?

“De unde altundeva pot vedea așa bine scena?”

Omule, nu te duce la spectacol și nu vei fi strivit. De ce îți creezi singur probleme? Sau mai bine așteaptă să se termine spectacolul, apoi poți să te sui în loja rezervată senatorilor și să stai la soare acolo.

Amintește-ți acest adevăr universal: suntem noi cei care ne înghesuim, cei care ne băgăm singuri la strâmtoare; mai exact opiniile noastre sunt acelea care ne înghesuie și ne bagă la strâmtoare. Căci ce înseamnă să fii insultat? Stai lângă o piatră și insult-o. Ce vei câștiga? Când un om poate să asculte ca o piatră, ce câștig are cel care îl insultă? Însă când cel care insultă are ca avantaj slăbiciunea celui insultat, atunci obține ceva.

“Dezbracă-l!”

Cum adică pe el? Să îi iei toga?

“Te-am insultat!”

Asta să fie câștigul tău!

Aceasta era practica lui Socrate, acesta este motivul pentru care era întotdeauna același om. Dar noi alegem să studiem și să practicăm orice altceva decât lucrurile care ne permit să fim nestingheriți și liberi. “Filosofii spun paradoxuri”, te plângi tu. Dar în alte arte nu există paradoxuri? Nu este paradoxal atunci când doctorii înțeapă ochiul pentru ca pacientul să poată vedea? Dacă îi vei spune asta unui om care nu cunoaște arta medicinei, nu o să râdă de tine? Este surprinzător că și în domeniul filosofiei multe adevăruri îi par celui nepriceput paradoxuri?

XXIV. Cum să înfruntăm dificultățile

By Cristian Martin

On 05/10/2020

In Cartea I

Dificultățile arată ce fel de om ești. Așadar când o dificultate se abate asupra ta, adu-ți aminte că Zeul, precum un antrenor de luptători, te-a potrivit cu un adversar dur. “De ce?” ai putea întreba. Pentru ca să devii învingător la Olimpia; iar asta nu se obține fără sudoare. După părerea mea, niciun alt om nu a întâlnit vreo dificultate mai profitabilă, cu condiția să alegi să te folosești de ea precum un atlet care înfruntă un tânăr adversar.

Acuma te trimitem ca iscoadă la Roma, dar niciun om nu trimite o iscoadă lașă, care, imediat ce a auzit un zgomot sau a văzut o umbră, se întoarce fugind panicat și raportează că dușmanul este aproape. Astfel și tu dacă vei veni înapoi și ne vei spune “Lucrurile la Roma sunt înfricoșătoare! Moartea, exilul, calomnia, sărăcia sunt îngrozitoare! Fugiți prieteni, inamicul este aproape!”, noi vom răspunde “Du-te, vorbește în numele tău! Singura noastră greșeală este că am trimis o asemenea iscoadă.”

Diogene, care a fost trimis ca iscoadă înaintea ta, a adus alte vești. El spune că moartea nu este un rău, deoarece nu este un lucru josnic. El spune că faima este larma nebunilor. Și ce spune această iscoadă despre durere, despre plăcere sau sărăcie? “Să fii dezbrăcat este mai bine decât orice robă purpurie, pământul tare este cel mai comod pat.” Și aduce ca dovadă pentru fiecare afirmație propriul său curaj, liniștea, libertatea sa și înfățișarea sănătoasă și bine legată a corpului său. El spune “Nu este niciun dușman aproape, pretutindeni este pace.” Cum așa Diogene? “Vezi, răspunde el, dacă sunt lovit, dacă am fost rănit sau dacă am dat bir cu fugiții?” Așa trebuie să fie o iscoadă. Dar tu vii și ne spui așa și pe dincolo. Nu mai bine te întorci înapoi și vei vedea lucrurile mai clar dacă lași deoparte frica?

“Ce ar trebui să fac atunci?” Ce faci când părăsești un vas? Iei cu tine cârma și vâslele? Ce iei cu tine? Doar ce este al tău, butelcuța ta și desaga ta. Dacă acuma știi ce este al tău, nu o să pretinzi niciodată ce este al altora.

Împăratul poate să spună: “Dezbracă veșmintele de senator!”

Uite, îmi pun veșmintele de ordin ecvestru.

“Dezbracă-le și pe acelea!”

Uite, rămân numai cu toga.

“Dă jos și toga!”

Uite, sunt dezbrăcat complet.

“Dar înca îmi trezești invidia.”

Ia atunci sărmanul meu corp.

Când la porunca unui om pot să-mi lepăd propriul meu corp, ce motive mai am să mă tem de acel om?

“Dar un anume om nu-mi va lăsa moștenire averea sa.” Și? Am uitat oare că aceste lucruri nu sunt ale mele? Cum le considerăm proprietatea noastră? Precum un pat dintr-un han. Dacă hangiul, pe patul de moarte îți lasă patul, prea bine; dar dacă le lasă altuia, să le păstreze acela și tu caută alt pat. Iar dacă tu nu găsești nici unul, dormi pe pământ; dar dormi cu voie bună și sforăie liniștit.

Adu-ți aminte că tragediile au loc între bogați și regi și tirani. Niciun om sărac nu are vreun rol într-o tragedie, decât poate în cor. Regii încep în prosperitate: “Împodobiți palatul cu ghirlande”. Apoi prin al treilea sau al patrulea act strigă deznădăjduiți “O Cithaeron, de ce m-ai primit?” Sclavule, unde îți sunt coroanele și diadema? Nici gărzile nu te mai pot ajuta acum. Atunci când te apropii de o asemenea persoană, amintește-ți că te apropii de un personaj dintr-o tragedie, nu doar un actor, ci Oedip însuși. Dar tu spui “Acest om este fericit, căci umblă peste tot cu alai” Și eu pot să mă alătur mulțimii și astfel voi avea un alai cu care să mă plimb.

În concluzie, amintește-ți că ușa este deschisă. Nu fi mai laș decât copiii. Așa precum ei spun “Nu mă mai joc!”, atunci când un lucru nu le mai convine, la fel și tu, când lucrurile îți par că au ajuns în acel punct, spune “Nu mă mai joc” și du-te. Însă dacă rămâi, nu te mai plânge.

XXIII. Împotriva lui Epicur

By Cristian Martin

On 28/09/2020

In Cartea I

Până și Epicur înțelege că oamenii sunt prin natura lor ființe sociale. Însă după ce așează binele nu în spirit, ci în carcasa care-l conține, nu mai poate să spună nimic diferit. Pe de altă parte, el înțelege corect principiul conform căruia nu trebuie să admirăm sau să acceptăm ceva ce este separat de natura binelui.

Cum putem fi ființe sociale dacă nu nutrim o dragoste naturală către copiii noștri? De ce ai sfătui un om înțelept să nu crească copii? De ce îți este frică că îi pot aduce probleme? Oare un șoricel care crește în casă îi creează probleme? Ce îi pasă lui dacă un șoricel se tânguie la el în casă? Însă Epicur știe că odată ce un copil s-a născut, nu mai este în puterea noastră să nu-l iubim și să nu ne pese de el.

De asemenea, Epicur spune că omul înțelept nu se implică în viața cetății, deoarece cunoaște lucrurile pe care un om care s-a angajat în aceasta trebuie să le facă. Desigur, dacă vrei sa trăiești printre oameni ca și cum ar fi muște, ce te împiedică să faci asta?

Epicur, ca și cum nu ar ști ce este dragostea părintească, spune “Să nu creștem copii”. Dacă o oaie sau un lup nu-și abandonează vlăstarul, trebuie omul să facă asta? Ce ai vrea să facem? Vrei să fim proști ca oile? Dar nici măcar ele nu-și abandonează puii. Vrei să fim sălbatici ca lupii? Nici măcar ei nu îi abandonează pe ai lor. Cine poate să-ți urmeze sfatul când își vede plângând copilul căzut la pământ? Din partea mea, eu cred că dacă părinții tăi ar fi știut de la un oracol că o să vorbești asemenea lucruri, nici măcar atunci nu te-ar fi abandonat.

XXII. Despre principiile generale

By Cristian Martin

On 21/09/2020

In Cartea I

Principiile generale sunt comune tuturor oamenilor și nu sunt în conflict unele cu celelalte. De exemplu, cine dintre noi nu presupune că binele este folositor și de dorit și că în orice circumstanțe trebuie să-l căutăm și să-l urmăm? Cine dintre noi nu presupune că dreptatea este nobilă și potrivită? În acest caz, cum apar conflictele? Ele apar în aplicarea acestor principii generale în cazuri specifice. De exemplu, când un om spune “A făcut bine, a fost curajos”, iar altul spune “Nu, a fost nesăbuit”. Astfel conflictul se naște între oameni. Precum este conflictul dintre evrei, sirieni, egipteni și romani; nu dacă pietatea trebuie pusă înaintea altor lucruri și urmată indiferent de circumstanțe, dar dacă este sau nu impietate să mănânci carne de porc. Vei găsi același conflict între Agamemnon și Ahile. Cheamă-i în fața noastră!

“Ce spui, Agamemnon? N-ar trebui făcut ceea ce este drept și nobil?”

“Desigur.”

“Dar tu, Ahile? Nu ești de acord că trebuie făcut ceea ce este nobil?”

“Cum să nu? Mai mult decat oricare alt lucru.”

Acum aplicați aceste principii generale. De aici se naște conflictul. Unul spune “Nu trebuie să o dau pe Chryseis înapoi tatălui ei.” Celălalt spune “Ba da, trebuie.” Cu siguranță, unul dintre ei aplică greșit principiul dreptății.

Apoi, unul spune: “Bine, dacă trebuie să o dau înapoi pe Chryseis, atunci trebuie să iau un premiu de la unul dintre voi.”

“Cum? Să-mi iei mie iubita?”

“Da, o iau pe a ta.”

“Trebuie să fiu eu singurul care pierde?”

“Dar să fiu eu singurul fără un câștig?”

Astfel, conflictul se naște.

În ce constă atunci educația? A învăța cum să aplicăm principiile generale la situații particulare, cum să facem asta în armonie cu natura, și mai departe să distingem între lucrurile care sunt în puterea noastră și lucrurile care nu sunt în puterea noastră. În puterea noastră sunt voința și toate lucrurile care țin de voință. Dincolo de puterea noastră sunt corpul și membrele sale, proprietățile, părinții, frații, copiii, țara și în general cei alături de care trăim în societate. Unde să așezăm binele? La care categorie de lucruri să-l atașăm?

“La cele care sunt în puterea noastră.”

Rezultă de aici că sănătatea şi corpul şi viața nu sunt bune? Nici copiii, părinții sau ţara? Nimeni nu te va suferi dacă spui asemenea lucruri. Haide să ataşăm binele acestei categorii de lucruri. Este posibil pentru un om să fie fericit dacă este rănit şi nu obține lucruri bune?

“Este imposibil.”

Poate el să găsească o cale corectă de a trăi împreună cu semenii săi? Cum ar fi posibil? Spre exemplu, eu sunt înclinat în mod natural către propriul meu interes. Dacă este interesul meu să am pământ, este de asemenea interesul meu să-l fur de la vecin; dacă este în interesul meu să am o haină, atunci este în interesul meu să o fur de la băi. Aceasta este sursa războaielor, revoluţiilor, tiraniilor, comploturilor.

Cum voi putea să-mi fac datoria faţă de Zeus? Dacă sunt rănit şi lipsit de noroc, el nu are grijă de mine. Ce este el pentru mine dacă nu mă poate ajuta? Și ce este el pentru mine dacă îngăduie să fiu într-o asemenea condiție? Aşa încep să-l urăsc. De ce construim temple, de ce ridicăm statui lui Zeus ca şi cum ar fi o zeitate malefică? Cum putem să-l numim în continuare Cel care ne salvează sau Cel care aduce ploaia şi fructele? Cu siguranță, dacă aşezăm adevărata natură a binelui în lucrurile externe, toate aceste consecințe urmează de la sine.

Ce să facem? Asta trebuie să caute un adevărat filosof în muncile sale. Acestea sunt gândurile sale: “Nu văd ce este bun şi ce este rău. Nu sunt dement? Ba sunt.” Însă dacă îmi aşez binele între lucrurile care sunt în puterea mea, toți vor râde de mine. Va veni un bătrân, cu degetele încărcate cu inele de aur, va da din cap şi va spune “Ascultă băiete, trebuie să studiezi filosofie, dar să îţi păstrezi mintea limpede. Toată vorbăria aceasta este prostească. Înveți arta silogismelor de la filosofi, dar știi mai bine decât ei ce trebuie să faci.” Omule, de ce mă dojeneşti dacă tot știu eu mai bine? Ce ar trebui să răspund unui asemenea sclav? Dacă rămân tăcut o să se înfurie. Ar trebui să-i răspund astfel “Iartă-mă pe mine precum ai ierta pe îndrăgostiți. Nu sunt propriul meu stăpân, sunt nebun.”

XXI. La adresa celor care doresc să fie admirați

By Cristian Martin

On 14/09/2020

In Cartea I

Atunci când un om păstrează poziția corectă în viață, nu ia seama la lucrurile pe care le lasă în urma sa.

Omule, spune ce anume îți dorești?

“Sunt mulțumit dacă sunt în armonie cu natura în ceea ce doresc să dobândesc și în ceea ce doresc să evit. Sunt mulțumit dacă urmez natura în impulsul de a acționa sau de a mă înfrâna, în intenție și în consimțământ.”

Atunci de ce te plimbi așa fudul prin fața noastră, de parcă ai avea un băț înfipt în fund?

“Îmi doresc ca cei cu care mă întâlnesc să mă admire și cei care mă urmează să spună ‘O! Ce mare filosof!'”

Dar cine sunt cei care dorești să te admire? Nu sunt aceiași oameni despre care chiar tu obișnuiești să spui că sunt nebuni? De ce ai vrea să fii admirat de niște nebuni?

XX. Despre rațiune, cum aceasta se contemplă pe ea însăși

By Cristian Martin

On 07/09/2020

In Cartea I

Fiecare artă și facultate contemplă anumite lucruri. Atunci când este de aceeași natură cu lucrul pe care-l contemplă, din necesitate se poate contempla și pe ea însăși. Atunci când este de altă natură nu se poate contempla singură. De exemplu, arta pantofarului se ocupă cu piei, dar ea este complet diferită de acest material, din acest motiv nu se poate contempla pe ea însăși. La fel gramatica se ocupă cu limbajul scris, dar este ea însăși limbaj scris? Cu siguranță că nu, așadar nu se poate contempla pe ea însăși.

Dar rațiunea, cu ce scop ne-a fost daruită de natură? Ca să ne folosim în mod corect de impresii. Și ce este ea? Un sistem format din anumite tipuri de impresii. Astfel, ea are în mod natural capacitatea de a se contempla pe ea însăși. La fel, înțelepciunea cu ce scop ne-a fost fost dată? Pentru a cerceta lucrurile bune și rele și cele indiferente. Ce este ea? Un bun. Și ce este sminteala? Un rău. Vezi deci că, din necesitate, înțelepciunea se contemplă atât pe ea însăși cât și opusul ei.

Din acest motiv principala și cea mai importantă sarcină a filosofului este să cerceteze impresiile, să le deslușească și să nu se folosească de niciuna fără să o testeze. După cum poți vedea, în ceea ce privește monezile, asupra cărora admitem că avem un oarecare interes, am inventat o artă cu care să le testăm. Vezi câte metode folosește cel care testează monedele: se uită la ele, le atinge, le miroase și în final le ascultă. Aruncă moneda și ascultă sunetul pe care îl face aceasta. Nu se mulțumește să asculte odată, ci prin practică dezvoltă o ureche muzicală. La fel, în cazurile în care considerăm că între a greși și a nu greși este o mare diferență, facem mari eforturi pentru a descoperi acele lucruri care ne pot induce în eroare.

Dar în ceea ce privește săraca noastră facultate conducătoare, dormim și căscăm, și suntem gata să admitem orice impresie, căci nu băgăm de seamă ce avem de pierdut.

Dacă vrei să vezi cât de neglijent ești în ceea ce privește binele și răul, și cât de atent ești la cele indiferente, întreabă-te ce consideri mai grav: orbirea sau o judecată oarbă? Astfel vei descoperi că ești departe de a avea o opinie corectă în ceea ce privește binele și răul.

“Dar este nevoie de multă pregătire, multă trudă și mult studiu.”

Asta-i bună! Te aștepți să dobândești cea mai mare artă cu puțină trudă? Totuși, principala doctrină a filozofilor este foarte scurtă. Dacă vrei să o cunoști, citește lucrările lui Zenon și vei vedea. Nu-ți trebuie multe cuvinte să spui că scopul omului este să-i urmeze pe zei și că natura binelui constă în folosirea corectă a impresiilor. Dacă mă întrebi “Ce este Zeul? Ce este impresia? Care este natura individului și care este natura lumii?”, atunci este necesară o discuție mai lungă.

La fel, dacă Epicur ar veni să spună că binele trebuie să rezide în lucrurile trupești, aceasta de asemenea necesită o discuție lungă. În cadrul acesteia trebuie să fim învățați care este principiul care ne guvernează și în ce constă natura noastră substanțială și fundamentală. Dacă nu este probabil ca binele melcului să rezide în cochilie, de ce ar fi probabil ca binele omului să se regăsească în trup? Tu însuți, Epicur, deții ceva mai bun decât acesta. Ce este acel ceva în tine care deliberează, care examinează fiecare lucru? Care examinează trupul și decide că acesta este principalul lucru? De ce aprinzi lampa și trudești pentru noi, scriind atât de multe cărți? Ca să nu fim ignoranți cu privire la adevăr? Cu privire la cine suntem și ce suntem în raport cu tine? Astfel, discuția se lungește.

XIX. Cum să ne comportăm în fața tiranilor

By Cristian Martin

On 31/08/2020

In Cartea I

Când un om deține un avantaj, ori crede că îl deține chiar și atunci când nu este cazul, dacă acel om este needucat, inevitabil va fi îngâmfat din cauza aceasta. Spre exemplu, tiranul spune “sunt stăpânul tuturor.” Și ce poți face pentru mine? Poți să faci astfel încât să nu existe limite pentru dorințele mele? Cum ai putea? Poți să eviți ceea ce vrei să eviți, indiferent de circumstanțe? Sunt impulsurile tale libere de erori? Și cum ai putea să deții o asemenea putere? Spune-mi, când ești pe o corabie te încrezi în tine sau în cârmaci? Și atunci când ești într-o trăsură, în cine te încrezi dacă nu în vizitiu? Și cum este în toate celelalte meșteșuguri? Exact la fel. În ce constă atunci puterea ta?

“Toți oamenii îmi acordă atenție.”

Dar atenție acord și farfuriei mele, o spăl și o șterg; iar pentru urciorul cu ulei am bătut un cârlig în perete. Ei bine, îmi sunt aceste lucruri superioare? Nu, doar îmi satisfac niște nevoi și din acest motiv trebuie să le acord atenție. Nu-i acord atenție și măgarului meu? Nu-l spăl pe picioare? Nu-l țesăl? Nu înțelegi că fiecare om își acordă atenție lui însuși, iar față de tine numai atâta cât i-ar acorda propriului măgar? Căci cine te admiră pe tine ca om? Arată-mi! Cine dorește să fie ca tine? Cine te privește cum l-ar privi pe Socrate, precum un om pe care să-l admiri și să-l iei ca exemplu?

“Dar îți pot tăia capul.” Așa este. Am uitat că ar trebui să-ți acord atenție precum o fac cu febra sau fierea și să-ți ridic un altar, cum este la Roma un altar închinat febrei.

Ce tulbură și înspăimântă mulțimile? Tiranul și gărzile sale? În niciun caz! Nu este posibil ca ceea ce este de la natură liber să fie tulburat sau împiedicat de altceva, decât de el însuși. Propriile opinii sunt cele care-l tulbură pe om, căci atunci cand un tiran spune “Îți voi lega picioarele în lanțuri”, cel care-și prețuiește piciorul va spune “N-o face, ai milă!”, dar cel care prețuiește propria voință va spune “Dacă asta îți pare ție avantajos, leagă-l”.

“Nu-ți pasă?” Nu, nu-mi pasă.

“Îți voi arăta că eu sunt stăpânul.” Cum ai putea să faci asta? Zeus m-a lăsat liber. Sau crezi ca a intenționat să-și lase propriul fiu înrobit? Tu ești stăpânul acestui trup, poftește și ia-l.

“Să înțeleg că atunci când mă întâlnești, nu-mi acorzi atenție?” Nu, căci mai degrabă îmi acord atenție mie însumi. Dacă dorești să spun că îți acord și ție atenție, o să-ți spun că o fac, atâta atenție cât acord și oalelor mele.

Aceasta nu este pur și simplu egoism, căci este natural pentru om, ca și pentru alte animale, să se preocupe de propriul interes. Chiar și soarele face totul pentru propriul interes. Chiar Zeus însuși face același lucru. Însă atunci când este numit “Cel care aduce ploaia și fructele” sau “Părintele zeilor și al oamenilor”, vezi că nu poate să primească aceste nume sau să facă aceste munci, fără să facă ceva bun pentru lume. În general, el a creat natura animalului rațional astfel încât acesta să nu poată obține nimic necesar pentru sine, fără să contribuie și interesului comun. În acest fel, nu este nesociabil pentru om să facă totul în interes propriu. La ce te-ai fi așteptat? Ca un om să se țină departe de sine și de propriile necesități? Cum s-ar mai respecta atunci acel principiu unic și comun tuturor vietăților, ca fiecare să fie legat de sine?

Când oamenii au opinii absurde legate de lucruri independente de voința lor, cum că acestea ar fi bune sau rele, atunci, din necesitate, trebuie să țină cont de tirani. Dacă ar fi vorba numai de tirani și nu și de lacheii lor! Cum se face că un om devine dintr-o dată înțelept dacă cezarul îl face administratorul latrinei imperiale?

Cum ne grăbim să spunem “Felicio mi-a grăit înțelept.” Mi-aș fi dorit să fie dat afară din dormitorul împăratului ca să pară din nou doar un prost în fața ta. Epaphroditus avea un pantofar pe care l-a vândut deoarece îi era inutil. Acesta a avut noroc să fie cumpărat de un apropiat al cezarului și a devenit pantofarul personal al împăratului. Să fi văzut atunci cum îl stima Epaphroditus: “Ce mai face bunul meu Felicio, mă rog?” Dacă cineva întreba “Ce face stăpânul?”, răspunsul era “Se consultă cu Felicio despre ceva.” Ce, nu tot el îl vânduse ca inutil? Cine l-a făcut dintr-o dată înțelept? Acesta este un exemplu despre ceea ce înseamnă să prețuiești lucruri independente de voința ta.

Este un om ridicat la rangul de tribun? Toți cei care îl întâlnesc îl felicită: unul îi sărută ochii, altul gâtul, iar sclavii îi sărută mâinile. Atunci când merge acasă, găsește făclii aprinse. Se urcă pe Capitol și oferă un sacrificiu drept mulțumire. Cine, vă întreb eu, a oferit vreodată sacrificii pentru dorințe drepte sau pentru impulsuri în armonie cu natura? Căci mulțumim zeilor pentru acele lucruri în care ne așezăm binele.

Un om mi-a vorbit astăzi despre rangul de preot al lui Augustus. “Omule, las-o baltă, o să cheltui mult pentru nimic”, i-am spus.

“Dar cei care întocmesc contracte îmi vor scrie numele.” Și? O să stai lângă cei care le vor citi ca să te lauzi “Este numele meu scris acolo”? Să zicem că poți fi prezent acuma în toate aceste ocazii, dar atunci când vei fi mort?

“Numele meu va rămâne.” Scrie-l pe o piatra și va rămâne. Cine își va aminti de tine dincolo de Nicopolis?

“Dar voi purta o coroană de aur.” Dacă o coroană dorești, ia o coroană de flori și poart-o, vei părea mai elegant cu ea.

XVIII. Nu trebuie să ne supărăm pentru greșelile altora

By Cristian Martin

On 24/08/2020

In Cartea I

Dacă ceea ce spun filosofii este adevărat, atunci acțiunile oamenilor pornesc dintr-o singură sursă: percepția lor. Astfel, atunci când ești de acord cu ceva este datorită percepției că este așa, când nu ești de acord este datorită percepției că nu este așa și când îți suspenzi judecata este datorită percepției că lucrurile sunt incerte. La fel și impulsul către un anumit lucru se trage din percepția că acel lucru este folositor și este imposibil să judeci un lucru ca fiind folositor și să-ți dorești altceva sau să judeci un lucru ca fiind potrivit și să te îndrepți către un altul. Dacă toate acestea sunt adevărate, de ce suntem supărați pe toată lumea?

“Dar ei sunt hoți și tâlhari!”

Ce vrei să spui prin hoți și tâlhari? Ei sunt rătăciți și nu știu ce este binele și răul. Ar trebui să fim supărați pe ei sau să îi compătimim? Arată-le unde greșesc și vei vedea că vor înceta să greșească. Dacă nu văd unde greșesc, nu vor avea nimic superior opiniei prezente.

“Nu trebuie atunci să eliminăm acest hot și acest desfrânat?”

În niciun caz nu vorbi așa, ci mai degrabă astfel: “Nu ar trebui să eliminăm acest om care a greșit și s-a înșelat în legătură cu cele mai importante lucruri, nu în ceea ce privește facultatea vederii care distinge între alb și negru, ci în facultatea care distinge între bine și rău?” Când grăiești astfel vei vedea cât de inuman este lucrul pe care-l afirmi, ca și cum ai spune “N-ar trebui eliminat acest om orb și surd?”

Dacă cel mai mare rău pentru un om este să fie lipsit de cele mai importante lucruri și cel mai important lucru pentru fiecare este o voință și o judecată corectă, de ce să fii supărat pe un om lipsit de acestea? Dacă chiar trebuie să întreții sentimente nefirești cu privire la necazul altuia, fie-ți milă de el mai degrabă decât să-l urăști. Abandonează această ușurință de a fi ofensat și de a urî. Abandonează acele cuvinte pe care cei mulți le rostesc, precum “acești idioți afurisiți și respingători”.

Ai devenit așa înțelept deodată? Și de ce așa furios?

De ce ne supărăm? Este deoarece punem o valoare prea mare pe lucrurile de care acești oameni ne despart. Încetează să-ți admiri propriile haine și nu o să mai fii supărat pe cel care ți le fură. Încetează să admiri frumusețea soției tale și nu o să mai fii supărat pe desfrânatul cu care te înșeală. Să știi că un hoț sau un desfrânat nu au nicio treabă cu lucrurile tale, ci numai cu acelea care aparțin altora și nu sunt în puterea ta. Dacă îndepărtezi aceste lucruri și le consideri ca și cum nu ar fi ale tale, pe cine mai poți fi supărat? Dar atâta timp cât prețuiești aceste lucruri, fii supărat pe tine însuți, nu pe cei care vor să te despartă de ele.

Privește astfel: tu ai haine frumoase, vecinul tău nu are, tu ai o fereastră și vrei să-ți aerisești hainele. Hoțul nu știe unde se găsește binele pentru om, dar se gândește, la fel ca și tine, că binele constă în a avea haine frumoase. Nu trebuie să vină să le ia? Dacă arăți o prăjitură unor persoane hulpave și te apuci să te îndopi cu ea, te aștepți ca ei să nu încerce să ți-o smulgă din mâini? Nu-i provoca, nu ține fereastra deschisă și nu-ți aerisi hainele.

În ceea ce mă privește pe mine, ieri aveam o lampă din fier care o țineam lângă altarul închinat zeilor casei. Am auzit un zgomot la fereastră, am fugit să văd ce se întâmplă și am descoperit că lampa dispăruse. Apoi am reflectat că acela care a furat-o a cedat unui impuls previzibil. Și apoi? Mâine, îmi spun, o să cauți o lampă de lut, căci un om nu poate pierde decât lucrurile pe care le are.

“Mi-am pierdut veșmântul.” Asta deoarece ai avut unul. “Am o durere de cap.” Ai o durere și în coarne? Atunci de ce ești tulburat? Căci nu pierdem și nu avem dureri de cap decât pentru acele lucruri care le deținem.

“Dar tiranul va înlănțui.” Ce? Piciorul!

“Dar el va tăia.” Ce? Capul!

Dar ce nu poate înlănțui sau tăia? Voința. De aceea anticii învățau preceptul “Cunoaște-te pe tine însuți!” Prin urmare, trebuie să ne instruim în lucrurile mărunte și pornind de la acestea să ne îndreptăm către cele mari.

“Am o durere de cap.” Nu spune: “Vai, sărmanul de mine!”

“Am o durere în ureche.” Nu spune: “Vai, sărmanul de mine!”

Nu zic că nu ai voie să gemi sau să suspini, dar nu te văita înăuntru. Iar dacă sclavul tău se mișcă încet când îți aduce un pansament, nu striga cu o față chinuită: “Toată lumea mă urăște!” Căci cine nu ar urî un asemenea om?

Pe viitor, puneți încrederea în aceste principii și mergi liber și drept; nu încredințându-te în puterea corpului tău precum fac atleții. Căci un om nu ar trebui să fie invincibil în felul acesta, precum un măgar.

Cine este invincibil? Este cel pe care nu-l tulbură niciun lucru independent de voința sa. Așadar, îl examinez în diverse împrejurări, precum aș observa un atlet. A ieșit învingător în prima rundă; prea bine! Să vedem în a doua rundă. Dar cum se descurcă pe arșiță? Sau la Olympia? La fel și în cazul nostru, îi oferi unui om bani și îi tratează cu indiferență. Ei bine, să presupunem că îi pui o fată tânără în cale, cum reacționează? Dar dacă nu-l vede nimeni? Dacă încerci să-l miști cu puțină reputație? Sau cu abuz, sau laude, sau moarte? Pe toate acestea le înfrânge. Și atunci când este arșiță, și dacă este băut, și atunci când este într-o dispoziție melancolică și dacă este adormit? El încă va birui. Acesta este un atlet invincibil.

XVII. De ce logica este necesară

By Cristian Martin

On 17/08/2020

In Cartea I

De vreme ce rațiunea este facultatea care cercetează și desăvârșește totul, nu trebuie să rămână ea însăși necercetată. Dar ce ar trebui să se ocupe cu această cercetare? Este clar că acest lucru ar trebui făcut ori de către ea însăși, ori de către altceva. Atunci acel altceva fie este o altă rațiune, fie ceva superior rațiunii, lucru imposibil. Dar dacă este altă rațiune, atunci cine o va cerceta pe aceasta? Căci dacă acea rațiune se poate cerceta pe ea însăși, atunci și a noastră poate face același lucru. Însă dacă de fiecare dată ar trebui să chemăm o altă rațiune să o cerceteze pe cea dinaintea ei, acest lucru s-ar întinde la infinit. Prin urmare, rațiunea se analizează pe ea însăși.

“Da, însă este o nevoie mai stringentă să ne îngrijim de opinii și altele asemenea.”

Dacă vrei să studiezi aceste lucruri este foarte bine. Însă când îmi vei spune “Nu înțeleg dacă argumentezi fals sau adevărat” și când mă vei întrerupe și-mi vei cere să explic atunci când sunt nevoit să folosesc un limbaj ambiguu, nu o să am răbdare cu tine și o să-ți aduc aminte că “aceste probleme sunt stringente!” Presupun că din acest motiv, stoicii pun logica la început, precum atunci când cântărești cereale întâi cercetezi unitatea de măsură. Dacă nu determinăm întâi ce este o baniță și ce este o balanță, cum putem măsura sau cântări ceva?

La fel în cazul nostru, dacă nu avem o înțelegere completă și nu ne perfecționăm instrumentul care judecă și înțelege celelalte lucruri, mai suntem noi capabili să cercetăm și să înțelegem orice altceva cu exactitate? Cum ar fi posibil?

“Da, însă banița este doar un lucru din lemn și nu produce fruct.”

Dar este un lucru care poate cântări cerealele.

“Nici logica nu produce fructe.”

Cu privire la asta vom vedea. Însă chiar și dacă am admite asta, este de ajuns că logica este cea care judecă și examinează alte lucruri, și, cum s-ar spune, le măsoară și le cântărește. Cine spune acestea? Doar Chrysippus și Zenon și Cleanthes? Nu spune același lucru și Antistene? Și cine a scris că începutul educației îl reprezintă cercetarea termenilor? Nu spune Socrate asta? Nu scrie Xenofon despre el că începea cu cercetarea termenilor, căutând să afle ce înseamnă fiecare dintre aceștia?

“Atunci asta este ceea ce numești măreț sau admirabil, să înțelegi și să interpretezi pe Chrysippus?”

Nu spune nimeni asta. Atunci ce este admirabil? Să înțelegi intenția naturii. Poți să o înțelegi de unul singur? Dacă da, ce nevoie mai ai de altceva? Dacă este adevărat că toți oamenii greșesc fără voia lor și tu ai învățat adevărul, rezultă că din acest moment trebuie să faci ce se cuvine.

“Dar eu nu înțeleg intenția naturii.”

Cine știe să o explice? Unii spun că Chrysippus. Merg mai departe și mă informez ce spune acest interpret al naturii. Dacă nu înțeleg ce spune, caut un interpret al lui Chrysippus. Acesta spune “Să examinăm această frază tradusă în latină.” Ar trebui ca translatorul să se comporte cu îngâmfare? Nici măcar Chrysippus nu ar avea dreptate să fie îngâmfat dacă doar ar interpreta intenția naturii, fără să o urmeze el însuși; cu atât mai puțin translatorul său. Căci nu avem nevoie de Chrysippus doar așa de dragul lui, ci pentru ca să înțelegem natura. La fel cum nu avem nevoie de prezicator pentru el, ci deoarece considerăm că prin el putem cunoaște viitorul și putem înțelege semnele trimise de zei. Cum nu avem nevoie de măruntaiele animalelor pentru ele, ci deoarece prin intermediul lor se citesc semnele trimise. La fel cum nu ne uităm cu admirație la cioară sau la corb, ci la Zeu, care ne transmite semne prin intermediul acestora.

Mă duc la acest interpret și prezicator și îi spun “Examinează măruntaiele pentru mine și spune-mi ce semne transmit acestea.” El deschide măruntaiele, le examinează și interpretează astfel: “Omule, spune el, de la natură ai o voință liberă de piedici și de constrângeri, asta este scris aici în măruntaie. O să-ți arăt întâi asta în disciplina consimțământului. Poate un om să te împiedice să consimți la ceea ce este adevărat? Niciun om nu poate. Poate un om să te constrângă să accepți ceea ce este fals? Niciun om nu poate. Vezi că în aceasta disciplină ai voința liberă de piedici, liberă de constrângeri, nestingherită. Este altfel în disciplina dorinței sau a impulsului? Ce poate anula un impuls decât un alt impuls? Și ce poate supune dorința sau aversiunea decât o altă dorință sau aversiune?”

Dar tu spui “Dacă mă amenință cu moartea mă constrânge.” Nu lucrul cu care ești amenințat te constrânge, ci propria ta opinie că este mai bine să faci ce ți s-a poruncit decât să mori. Este propria opinie cea care te-a convins, așadar voința a constrâns voința.

Dacă Zeul ar fi creat acea parte din sine, care a luat-o de la el și ne-a dăruit-o nouă, astfel încât să fie supusă piedicilor și constrângerilor fie din partea sa ori a altuia, atunci nu ar mai fi Zeu și nu s-ar îngriji de noi așa cum se cuvine. “Asta, spune prezicătorul, am găsit în măruntaiele animalului sacrificat. Acestea sunt semnele Zeului pentru tine: Dacă alegi, ești liber. Dacă alegi, nu vei ocărî pe nimeni, nu vei învinovăți pe nimeni. Totul va fi în același timp în armonie cu mintea ta și cu cea a Zeului.” Aceasta este profețirea pentru care merg la acest prezicător și filosof, nu admirând interpretarea sa, ci admirând lucrurile pe care le interpretează.

XVI. Despre Providență

By Cristian Martin

On 10/08/2020

In Cartea I

Nu te minuna că alte animale au asigurate toate lucrurile necesare pentru nevoile trupului. Nu numai ce să mănânce și să bea, dar și un pat în care să doarmă. Și nu au nevoie nici de încălțări, așternuturi sau haine, în timp ce noi avem nevoie de toate aceste lucruri. Căci animalele nu au fost făcute pentru ele însele, ci pentru folosul altora. Astfel nu ar fi fost bine dacă ar fi fost create cu poveri suplimentare asupra lor. Reflectează asupra faptului că ar fi fost treaba noastră să ne îngrijim de aceste lucruri nu numai pentru noi, ci și pentru măgari sau oi, cu ce să le îmbrăcăm, să le încălțăm, sau ce ar trebui să mănânce și să bea. Precum soldații sunt gata să apară în fața comandantului încălțați, îmbrăcați și înarmați; căci ar fi un lucru straniu dacă un tribun ar trebui să încalțe și să îmbrace personal fiecare om din cohorta sa; la fel natura a creat animalele gata pregătite pentru treaba lor. Astfel, un copilaș cu un băț poate mâna o turmă.

Însă noi, în loc să fim recunoscători că nu trebuie să ne îngrijim de animale la fel ca de noi înșine, hulim și ne plângem de condiția noastră. Pe Zeus si toți zeii, oricare lucru din natură este îndeajuns pentru un om să perceapă providența Zeului, dacă acel om este modest și recunoscător. Și nu vorbesc de un lucru mare, ci de unul precum acesta: că laptele se produce din iarbă, brânza din lapte sau lâna din pielea animalelor. Cine a creat sau născocit asemenea lucruri? “Nimeni”, spui tu. Uluitoare ignoranță și nerușinare!

Să lăsăm deoparte lucrările naturii și să contemplăm actele sale incidentale. Există ceva mai nefolositor decât părul de pe bărbie? N-a folosit natura chiar și acest păr în cel mai potrivit mod cu putință? Nu cu ajutorul acestuia a deosebit ea între bărbat și femeie? Nu este în natura bărbatului să proclame de la distanță: “Sunt bărbat! Astfel să te apropii de mine și astfel să mi te adresezi. Nu căuta altceva, uite semnul!”? Pe de altă parte, în cazul femeilor, natura a amestecat o nota mai delicată în vocea lor și le-a lipsit de păr pe bărbie. Cum? Tu spui că făpturile ar fi trebuit lăsate fără semnele care fac diferența între ele și fiecare dintre noi să fie obligat să proclame: “Sunt bărbat!” Dar nu este acest semn frumos și magnific și nobil? Cu mult mai frumos decât creasta cocoșului, cu mult mai magnific decât coama leului! Din aceasta cauză trebuie să păstrăm semnele pe care Zeul le-a lăsat. Să nu le abandonăm si nici să nu confundăm, atât cât este în puterea noastră, deosebirile dintre sexe.

Și sunt acestea singurele lucrări ale Providenței în noi? Nu sunt cuvinte suficiente sa le lăudăm și să le arătăm valoarea. Căci dacă am înțelege lucrările Providenței, nu ar trebui să facem altceva, în public sau în privat, decât să cântăm imnuri și să aducem laudă Zeului. Nu ar fi potrivit să cântăm imnuri Zeului, atunci când muncim pământul sau când mâncăm? “Mare este Zeul care ne-a dat instrumente să cultivăm pământul, mare este Zeul care ne-a dat mâini, stomac, puterea de a înghiți, puterea de a crește fără a percepe acest lucru sau de a respira în timpul somnului.” Asta ar trebui să cântăm în fiecare clipă, iar cel mai mare și mai divin imn să-l cântăm pentru facultatea de a înțelege aceste lucruri și de a le folosi într-un mod potrivit.

Cum mulți dintre voi orbecăiți, nu trebuie să fie un om care să îndeplinească această datorie și, în numele tuturor, să înalțe un imn Zeului? Ce altceva pot face eu, un bătrân șchiop, decât să aduc laudă Zeului? Dacă aș fi fost o privighetoare, aș fi jucat rolul unei privighetori, dacă aș fi fost lebădă, al unei lebede. Dar cum sunt o creatură rațională, trebuie să aduc laudă Zeului. Aceasta este treaba mea și o fac. Nu voi abandona acest post atâta vreme cât îmi este îngăduit să-l păstrez. Și vă îndemn și pe voi să vă alăturați în acest cânt.