Diatribe - ...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Când unele persoane aud pentru prima oară aceste principii: că omul trebuie să fie statornic și că voința este liberă prin natura sa și nu poate fi constrânsă, în timp ce toate celelalte lucruri, fiind subordonate altora, sunt supuse piedicilor și constrângerilor; ei presupun că trebuie să stăruiască în fiecare hotărâre pe care au luat-o, fără să se abată de la ea. Însă, în primul rând, hotărârea pe care ai luat-o trebuie să fie corectă.

Și eu doresc un corp puternic, însă acea putere care există într-un corp sănătos, de atlet. Dacă îmi este evident că tu prezinți acea putere specifică unui om înverșunat și că te mândrești cu ea, îți voi spune “Omule, caută un medic. Aceasta nu este putere, ci slăbiciune.“

Să vă prezint un alt mod în care aceste principii sunt înțelese greșit de către unii. Un prieten al meu s-a hotărât, fără un motiv întemeiat, să se sinucidă prin înfometare. Am auzit de asta când era deja în a treia zi de când nu mai mânca, și am mers să-l întreb ce s-a întâmplat.

“Am luat o hotărâre“, mi-a răspuns el.

Totuși spune-mi ce te-a convins să hotărăști asta? Căci dacă ai hotărât corect, vom sta aici lângă tine și te vom ajuta să părăsești viața aceasta. Însă dacă ai luat o hotărâre irațională, renunță la ea.

“Dar trebuie să stăruim în hotărârile pe care le luăm.“

Ce faci, omule? Nu trebuie să stăruim în toate hotărârile, doar în cele corecte. Dacă ești convins că acuma este noapte, nu-ți schimba părerea, chiar dacă asta ți se pare potrivit, ci insistă în continuare că “trebuie să stăruim în hotărârile luate.“

Nu începi prin a construi o fundație? Întâi trebuie să cercetezi dacă o hotărâre este corectă sau greșită, și abia apoi să adaugi peste ea fermitate și statornicie. Dacă tu construiești o fundație putredă și sfărâmicioasă, nu o să ți se dărâme sărmana ta casă? Cu atât mai repede se va dărâma, dacă materialele pe care le așezi peste fundație sunt dintre cele mai solide.

Fără un motiv întemeiat, vrei să iei dintre noi un om care ne este prieten și tovarăș. Vrei să lipsești cetatea, atât cea universală, cât și cea locală, de un cetățean al ei. Ca să-ți justifici crima și uciderea unui om care nu a făcut nimic rău, tu spui că este necesar să stărui în hotărârile luate. Și dacă ți-ar fi trecut prin cap să mă omori pe mine, ar fi fost necesar să stărui în hotărârea luată?

Cu mare dificultate, am reușit să conving acel om să se răzgândească. Însă, în zilele noastre este cu neputință să convingi unii oameni. Așa am învățat ceva ce nu știam înainte și anume înțelesul proverbului care spune că nu poți schimba sau convinge un nebun. Sper doar să nu am niciodată un nebun înțelept ca prieten, căci nimic nu este mai dificil decât asta.

“Am luat o hotărâre.“ Asta spune și un nebun, și cu cât este mai de neclintit într-o hotărâre greșită, cu atât mai mult spânz necesită.

Un om bolnav, ar chema medicul și i-ar spune “Sunt bolnav, stăpâne, ajută-mă! Spune ce trebuie să fac, datoria mea este să te ascult.“ La fel și tu ar trebui să spui “Nu știu ce ar trebui să fac, dar am venit să învăț.“ În schimb, tu spui “Vorbește-mi despre alte lucruri, nu despre ăsta; despre ăsta am hotărât eu deja.“ Ce alte lucruri? Ce poate fi mai important sau mai folositor pentru tine decât să înțelegi că nu este de ajuns să iei o hotărâre și să fii de neclintit în ea? O asemenea încăpățânare ține de nebunie, nu de sănătate!

“Prefer să mor, dacă mă împingi la asta!“

Stai așa, omule! Ce s-a întâmplat?

“Am luat o hotărâre.“

Înseamnă că sunt norocos că nu ai hotărât să mă omori pe mine.

“Nu primesc plată!“, spune altul. De ce? “Așa am hotărât.“ Stai liniștit, cu același avânt cu care acuma refuzi să primești bani, nimic nu te poate împiedica în viitor să ceri bani și să spui că așa ai hotărât. La fel cum într-un corp bolnăvicios, umorile înclină câteodată într-o parte, apoi în alta; și un suflet bolnăvicios, nu știi în ce direcție se va înclina. Însă când această înclinare într-o parte și alta este susținută și de avânt, atunci răul este fără de leac.

XIV. Către Naso

By Cristian Martin

On 29/03/2021

In Cartea a II-a

Când un roman venise împreună cu fiul său să urmărească o lecție, Epictet a spus “Aceasta este metoda mea de a preda“ și a întrerupt brusc lecția. La insistențele romanului de a continua lecția, Epictet a răspuns că orice meșteșug, atunci când este predat, este obositor pentru cei care nu-l cunosc și nu sunt familiarizați cu el. Desigur că produsele finite ale acelui meșteșug își demonstrează utilitatea pentru care au fost create. Multe dintre ele au farmecul și atracția lor.

Deși nu este nicio plăcere să fii prezent și să urmărești procesul prin care un cizmar învață meșteșugul său, pantoful este folositor și nu este neplăcut la vedere. La fel, și procesul prin care un tâmplar învață meseria sa, este obositor pentru cel care se întâmplă să fie prezent și nu este familiar cu aceasta, însă munca tâmplarului este cea care arată utilitatea acestui meșteșug. Acestea le vei observa cel mai pronunțat în cazul muzicii, căci dacă te vei nimeri atunci când este predată, vei găsi acest proces ca fiind foarte neplăcut; însă rezultatele acestei munci sunt plăcute și fermecătoare chiar și pentru cineva care nu știe nimic despre muzică.

La fel, în filosofie înțelegem munca unui filosof ca fiind ceva de genul acesta: el trebuie să își aducă dorința sănătoasă în acord cu evenimentele, în așa fel încât nimic din ceea ce se întâmplă să se întâmple contrar dorinței sale și să nu-și dorească să se întâmple lucruri care nu se vor întâmpla. Drept consecință, cei care și-au rânduit astfel viața nu eșuează în a dobândi cele dorite și nu cad în cele pe care doresc să le evite. Își trăiesc viața la adăpost de suferință, de frică și de tulburare, păstrând cu ceilalți relații înnăscute și relații dobândite ca fiu, tată, frate, cetățean, soț, soție, vecin, tovarăș de drum, stăpân sau supus. Astfel descriem munca unui filosof. Rămâne să cercetăm cum poate fi realizat acest lucru.

Observăm că tâmplarul devine tâmplar învățând anumite lucruri. La fel, cârmaciul devine cârmaci învățând anumite lucruri. Putem oare să tragem concluzia că și în filosofie, nu este de ajuns să-ți dorești să devii bun, ci este necesar să și înveți anumite lucruri? Așadar, trebuie să cercetăm care sunt aceste lucruri.

Filosofii spun că primul lucru care trebuie să-l învățăm este că există un Zeu care are grijă de toate și că nu putem să ascundem de El nicio faptă, nici măcar intențiile și gândurile noastre. Mai departe trebuie să învățăm care este natura zeilor. După cum este natura lor, cel care vrea să-i mulțumească și să li se supună, trebuie să încerce, atât cât îi stă în putere, să fie asemenea lor. Dacă Zeul este demn de încredere, și el trebuie să fie de încredere; dacă este liber, și el trebuie să fie liber; dacă este binefăcător, și el trebuie să fie binefăcător; dacă este mărinimos, și el trebuie să fie mărinimos. Fiecare faptă și vorbă a sa trebuie să fie consistentă cu acest ideal, de a imita Zeul.

“Cu ce ar trebui să începem?“

Dacă te apuci de asta, în primul rând trebuie să înțelegi numele lucrurilor.

“Vrei să spui că acuma nu înțeleg numele lucrurilor?“

Nu le înțelegi.

“Atunci cum de le folosesc?“

Le folosești așa cum un analfabet se folosește de cuvinte scrise sau cum animalele se folosesc de impresii. Să folosești este un lucru, iar să înțelegi este altceva. Dacă crezi că le înțelegi, haide să luăm orice nume și să vedem dacă îl înțelegem.

“Dar este un lucru jignitor să supui unei asemenea examinări un om bătrân, veteran din trei campanii militare.“

Sunt de acord cu tine. Căci ai venit la mine ca un om căruia nu-i lipsește nimic. Și cine și-ar putea imagina că ar fi ceva care să-ți lipsească? Ești bogat, probabil că ai soție și copii, ai mulți sclavi, însuși împăratul te cunoaște, ai mulți prieteni în Roma, îți îndeplinești obligațiile adecvate cuiva de rangul tău și știi să răsplătești binele cu bine și răul cu rău. Ce îți poate lipsi?

Dacă îți voi arăta că îți lipsește lucrul cel mai important pentru fericire, fără de care aceasta nu ar fi posibilă, și că, până acuma, te-ai ocupat cu orice altceva decât cu ce ar fi trebuit să te ocupi și, pe deasupra de toate acestea, că nu cunoști nici care este natura Zeului și nici natura omului și nu cunoști ceea ce este binele și răul; deși în alte domenii ai fi răbdat să ți se aducă în discuție ignoranța, nu poți avea răbdare cu mine când îți spun că nu te cunoști pe tine însuți. Cum ai putea să te supui acestei examinări și să suporți întrebările mele? Nu poți răbda și ne părăsești ofensat.

Cu toate acestea ce rău ți-am făcut eu? Doar dacă oglinda face rău unui om urât, arătându-i cum este. Doar dacă doctorul insultă bolnavul atunci când îi spune “Omule, deși tu consideri că nu ai nimic, ești bolnav. Nu mânca nimic astăzi și bea apă.“ Nimeni nu-i răspunde doctorului “Ce insolență supărătoare!“ Însă dacă îi spui unui om “Dorințele tale sunt bolnave, aversiunile tale sunt nedemne, intențiile tale sunt lipsite de consistență, impulsurile tale nu sunt în armonie cu natura, opiniile tale sunt pripite și false“, el va pleca de îndată, susținând că este jignit.

Situația noastră poate fi comparată cu a oamenilor care merg la iarmaroc. Acolo sunt scoase la vânzare animale domestice și cei mai mulți oameni vin să vândă sau să cumpere. Puțini sunt cei care vin să vadă târgul, să se informeze cum se desfășoară acesta, de ce se strâng oamenii laolaltă, cine a stabilit asta și cu ce scop. La fel este și în acest iarmaroc mai mare: unii, precum vitele, nu se preocupă de nimic altceva decât de nutrețul lor. Pentru voi toți care vă preocupați de proprietăți, pământuri, sclavi și funcții publice, acestea nu reprezintă altceva decât nutreț. Însă printre cei prezenți la acest iarmaroc sunt câțiva care doresc să se informeze și să descopere ce este lumea și cine o guvernează. Nu o guvernează nimeni? Cum ar fi posibil? O cetate sau o gospodărie nu ar putea, nici măcar pentru o scurtă durată de timp, să existe fără cineva care să o guverneze și să se îngrijească de ea. Iar un sistem atât de mare și de minunat, poate fi așa de bine rânduit din întâmplare? Trebuie să-l administreze cineva. Dar ce fel de administrator este și cum guvernează El? Și cine suntem noi, care am fost creați de El? Cu ce scop ne-am născut? Avem noi o conexiune și o relație cu El, sau nu? Asemenea întrebări își pun acei câțiva oameni. Iar apoi se dedică unui singur lucru: să cerceteze această lume înainte de a o părăsi. Ce urmează? Sunt luați în derâdere de către mulțime, la fel cum cei care vin să facă negoț râd de cei care vin la iarmaroc doar ca să privească. Dacă animalele ar poseda înțelegere, ar râde la rândul lor de cei care nu admiră nimic altceva decât nutrețul.

XIII. Despre neliniște

By Cristian Martin

On 22/03/2021

In Cartea a II-a

Când văd un om neliniștit, mă întreb ce dorește acel om. Dacă nu dorește ceva ce nu este în puterea sa, ce motiv ar putea avea să fie neliniștit?

Din acest motiv, un cântăreț nu este neliniștit când cântă de unul singur. Însă de îndată ce intră pe scenă, el este cuprins de neliniște, chiar dacă are o voce plăcută și cântă bine la lăută. Aceasta deoarece el nu vrea numai să cânte bine, ci și să câștige aplauzele publicului, iar asta nu este în puterea sa. Acolo unde deține cunoaștere, el are încredere în sine. Dacă îi pui în față o persoană nepricepută, nu-i va acorda nicio atenție. Însă acolo unde nu deține cunoaștere, va fi neliniștit.

La ce anume mă refer? El nu știe nici ce este mulțimea, nici ce reprezintă admirația acesteia. El a învățat să atingă o notă joasă sau una înaltă, însă nu cunoaște și nici nu a studiat ce este admirația mulțimii și care este valoarea acesteia. Astfel, el este obligat să tremure și să devină palid.

Când văd un om în această condiție, nu pot să spun despre el ca este un cântăreț prost. Însă pot să spun multe alte lucruri despre el. În primul rând, îl numesc un străin și spun despre el următoarele: “Acest om nu știe pe ce lume se află. Deși se află printre noi de mult timp, el ignoră legile și obiceiurile cetății, nu știe ce îi este permis și ce nu îi este permis. Și nici nu a consultat vreun avocat care să-i explice legile.“

Niciun om nu scrie un testament, fără a ști sub ce formă trebuie scris sau fără a angaja pe cineva care cunoaște acest lucru; niciun om nu semnează cu ușurință un contract sau o garanție scrisă. Dar nimeni nu apelează la un avocat atunci când se folosește de dorință sau aversiune, de impuls sau intenție sau țel. La ce mă refer când spun că nu apelează la un avocat? Nu știe că dorește ceva ce nu-i este dat lui, nu știe că vrea să evite ceva ce este inevitabil; nu cunoaște ceea ce îi aparține și ceea ce nu-i aparține. Dacă le-ar cunoaște, nu s-ar mai simți niciodată împiedicat sau constrâns sau neliniștit.

“Cum așa?“

Se teme cineva de lucruri care nu sunt rele?

“Nu.“

Dar de lucruri care sunt rele, dar este în puterea sa să le evite?

“Desigur că nu.“

În acest caz, dacă nici unul din lucrurile independente de voință nu este bun sau rău și toate lucrurile care depind de voință sunt în puterea noastră și nu ne pot fi dăruite de către altcineva și nici nu ni le poate lua nimeni, unde mai rămâne loc pentru neliniște? Cu toate acestea, când este vorba de sărmanul nostru corp, de măruntele noastre proprietăți sau de voința împăratului, noi suntem neliniștiți. Însă nu suntem deloc neliniștiți cu privire la cele interioare.

Suntem neliniștiți la gândul că vom forma o opinie greșită? Nu, căci asta depinde de noi. Suntem neliniștiți că vom avea impulsuri contrare naturii? Nu, nici asta. Așa precum un doctor, judecând după culoarea feței, spune că splina unui om este afectată, iar la altul că ficatul este afectat; la fel și tu, când vei vedea un om palid, să spui “acest om nu este bine, dorințele și aversiunile lui sunt afectate, este bolnav.“ Căci nimic altceva nu schimbă culoarea feței sau nu provoacă tremurat și clănțănit de dinți sau nu îl face pe om “să i se înmoaie genunchii și să se mute de pe un picior pe celălalt.“

Acesta este motivul pentru care, atunci când Zenon urma să se întâlnească cu Antigonus, el nu era neliniștit. Asta deoarece Antigonus nu avea nicio putere asupra lucrurilor pe care Zenon le admira, și lui Zenon nu îi păsa de lucrurile asupra cărora avea putere Antigonus. Însă Antigonus era neliniștit atunci când urma să-l întâlnească pe Zenon, deoarece dorea ca acesta să îl placă, iar asta nu era un lucru care să fie în puterea sa. Pe de altă parte, Zenon nu dorea ca Antigonus să-l placă, deoarece niciun om care este iscusit într-un meșteșug nu caută să-i facă pe plac unuia care este nepriceput în acel meșteșug.

Să fiu nerăbdător să-ți fac pe plac? De ce aș vrea asta? Cunoști tu măsura cu care un om îl judecă pe celălalt? Ai studiat tu ce este un om bun și ce este un om rău și cum un om devine unul sau celălalt? Dacă da, de ce nu ești tu însuți bun?

“Cum adică, nu sunt bun?“

Deoarece un om bun nu se vaită, nu suspină și nu se plânge, un om bun nu devine palid și nu tremură gândindu-se cum va fi primit de către altcineva și dacă va fi ascultat de acela. Sclavule, te va primi așa cum va vrea! Ce îți pasă ție de ceea ce aparține altuia? Nu este vina sa dacă te primește cu ostilitate?

“Ba da.“

Este posibil ca greșeala să fie a unui om și răul care derivă din aceasta să fie al altuia?

“Nu.“

Atunci de ce îți provoacă neliniște lucruri care aparțin altuia?

“Nu-i asta. Sunt neliniștit deoarece nu știu cum să vorbesc cu el.“

Nu poți vorbi cu el după cum dorești?

“Îmi este teamă că îmi voi pierde stăpânirea de sine.“

Dacă trebuie să scrii numele lui Dion, te temi că îți poți pierde stăpânirea de sine?

“Desigur că nu.“

De ce? Este deoarece ai exersat scrisul?

“Desigur.“

Și dacă trebuie să citești, nu este la fel? De ce oare? Deoarece orice meșteșug îi acordă o anume putere și încredere în sine celui care-l stăpânește. Oare nu ai exersat și vorbitul? Ce altceva ai studiat în școală? Ai studiat silogisme și argumente care implică premise variabile. De ce ai studiat acestea? Nu ca să poți vorbi cu iscusință? Prin iscusință mă refer să vorbești atunci când este cazul, cu prudență și cu inteligență, fără să greșești și fără să te împiedici, și pe lângă toate acestea, cu încredere în tine. Ești neliniștit atunci când tu ești călare și urmează să te confrunți cu om pedestru, pe o câmpie întinsă și, spre deosebire de adversarul tău, având și avantajul faptului că ai exersat asta?

“În acel caz, nu. Dar persoana cu care urmează să vorbesc poate da ordin să fiu ucis.“

Sărmane om, spune adevărul și nu te mai lăuda și nu mai pretinde că ești filosof. Recunoaște care îți sunt stăpânii. Atâta timp cât îi vei lăsa să te stăpânească prin intermediul corpului tău, va trebui să urmezi pe oricine este mai puternic decât tine.

Socrate a exersat vorbitul cu un motiv, iar asta s-a văzut din modul în care a vorbit cu tiranii și cu judecătorii săi și cum a vorbit când era în închisoare. Și Diogene a exersat vorbitul, el care a vorbit cum a făcut-o cu Alexandru, cu pirații sau cu cel care l-a cumpărat. Ei practicau cu încredere în sine lucrurile pe care le-au exersat. Tu, întoarce-te la treburile tale și nu le abandona. Du-te în colțul tău și țese silogisme și propune-le altora. Nu este în tine omul care să guverneze o cetate!

XII. Despre arta dialogului

By Cristian Martin

On 15/03/2021

In Cartea a II-a

Filosofii noștri au arătat cu exactitate care sunt lucrurile pe care un om trebuie să le cunoască pentru a fi capabil să poarte un dialog. În practică, însă, nu știm să ne folosim de ceea ce am învățat. Dă-i oricăruia dintre noi un profan cu care să discute și nu va ști cum să se descurce cu el. Îl va mișca pe acel om puțin, însă îndată ce acesta va răspunde pe lângă subiect, nu va mai ști cum să procedeze cu el. Îl va jigni și va râde de el, spunând “Este un ignorant, nu poți să faci nimic cu el.“

O călăuză, dacă găsește un om pierdut, îl întoarce pe drumul cel bun, nu râde de el, nu îl jignește și apoi îl lasă acolo. La fel și tu, arată-i omului adevărul și vei vedea că îl va urma. Însă atâta vreme cât tu nu-i arăți adevărul, nu râde de el, ci mai degrabă recunoaște-ți propria neputință.

Cum proceda Socrate? El obliga interlocutorul să-i fie martor și nu avea nevoie de niciun alt martor. Astfel, el putea spune “Nu am nevoie de un alt martor, sunt mulțumit cu mărturia interlocutorului meu și nu cer opinia altora, doar a celui cu care discut.“ Căci el obișnuia să arate concluziile care rezultă din concepte atât de clar, încât orice om putea realiza contradicția în care se află și să o abandoneze.

“Oare un om se bucură când este invidios?“

“În niciun caz, mai degrabă simte durere.“

Astfel, evidențiind contradicția, îl stârnește pe interlocutor.

“Atunci invidia este o durere care o simți datorită unor lucruri rele. Dar cum poate fi un om invidios pe lucruri rele?“ Așa își convinge interlocutorul să afirme că invidia este o durere datorată unor lucruri bune.

“Ei bine, poate un om să fie invidios pe lucruri care nu contează pentru el?“

“Bineînţeles că nu!“

Astfel, Socrate prezintă conceptul clar și în întregime și își vede de drumul său. Nu îi cere interlocutorului să definească invidia pentru ca apoi să-l certe că nu a definit-o bine, deoarece termenii pe care acesta i-a folosit nu corespund cu subiectul definit. Termenii tehnici la care noi nu putem renunța, sunt obositori și greu de urmărit pentru un om obișnuit. Nu putem folosi asemenea termeni pentru a stârni atenția omului obișnuit, astfel încât acesta, urmându-și propriile sale impresii, să poată accepta sau respinge un argument. Prin urmare, cei dintre noi care suntem prudenți din fire renunțăm la asta când devenim conștienți de neputința noastră. Dar cei mai mulți, care intră pripiți în asemenea discuții, se zăpăcesc singuri și îi zăpăcesc și pe interlocutorii lor; apoi părăsesc discuția după ce au jignit și au fost jigniți.

Principala calitate caracteristică a lui Socrate era că nu se enerva niciodată când purta un dialog cu cineva, niciodată nu jignea sau nu-și insulta interlocutorul. El era răbdător cu cei care-l jigneau și punea capăt certurilor. Dacă vrei să știi cât de priceput era la asta, citește Banchetul lui Xenofon și vei vedea câte conflicte a oprit. Este limpede că și poeții au un motiv bine întemeiat să laude această calitate, când spun “Cu ușurință și dibăcie, el rezolva mari conflicte.“

Ei bine, aceasta nu este o treabă ușoară în zilele noastre, mai ales în Roma. Cine se ocupă de ea nu poate să o facă ascuns într-un colț. Trebuie să meargă direct la cineva cu o avere considerabilă sau de rang înalt și să-l întrebe:

“Poți să-mi spui, domnule, cărui om îi lași în grijă caii?“

“Desigur.“

“Îi lași în grija unei persoane alese la întâmplare sau a uneia care nu se pricepe la cai?“

“Bineînțeles că nu.“

“Mai departe, cărei persoane îi lași în grijă aurul și argintul și veșmintele tale?“

“Nici acelea nu le las în grija unei persoane alese la întâmplare.“

“Dar corpul? Te-ai gândit dacă este cazul să-l încredințezi cuiva în grijă?“

“Desigur.“

“Iar acea persoană mă gândesc că este pricepută în gimnastică sau medicină. Nu-i așa?“

“Fără îndoială.“

“Sunt acestea cele mai bune lucruri care le deții sau ai și altceva care este mai bun decât toate acestea?“

“La ce anume te referi?“

“Mă refer la acel lucru care se folosește de toate acestea, care le examinează pe fiecare și ia decizii cu privire la ele.“

“Te referi la suflet?“

“Ai dreptate, despre el vorbeam.“

“Da, cred că sufletul este un lucru mult mai bun decât toate celelalte lucruri care le posed.“

“În acest caz, poți să-mi spui cum te îngrijești de el? Căci este puțin probabil ca cineva atât de înțelept ca tine și cu o asemenea reputație în stat, să permită cu ușurință și cu nepăsare ca cea mai de preț posesiune a sa să fie neglijată și să se piardă.“

“Desigur că nu.“

“Ei bine? Ai grijă de el tu însuți? Te-a învățat cineva cum să o faci sau ai descoperit singur?“

În acest moment ești în pericol, deoarece la început va spune: “Cine te crezi tu, omule, să mă întrebi așa ceva?“ Iar mai departe, dacă insiști să-l deranjezi în continuare, va ridica mâna la tine și te va lovi.

Eu însumi eram pasionat de asemenea preocupări în trecut, până când am pățit-o pe pielea mea.

XI. De unde începe filosofia

By Cristian Martin

On 08/03/2021

In Cartea a II-a

Pentru cei care intră pe ușa din față și o abordează în mod corect, filosofia începe prin conștientizarea propriei slăbiciuni și a lipsei de putere în ceea ce privește lucrurile necesare.

Venim în această lume fără a avea o concepție înnăscută în ceea ce privește triunghiul dreptunghic sau diezul și bemolul. Învățăm ce înseamnă acestea printr-un proces de instruire sistematică. Din acest motiv, cei care nu cunosc aceste concepte nici nu cred că le-ar cunoaște.

Însă, pe de altă parte, venim pe lume cu concepții înnăscute despre bine și rău, frumusețe și urâțenie, decență și indecență, fericire și nefericire, onoare și dezonoare, dreptate și nedreptate. Astfel, noi folosim aceste nume și încercăm să potrivim principiile generale la cazuri particulare și spunem despre cineva că a procedat bine sau rău, că a făcut ceea ce era necesar sau nu, că este fericit sau nefericit, că este drept sau nedrept. Care dintre noi nu folosește aceste nume? Care dintre noi se abține să le folosească până nu este învățat despre ele, precum omul care nu are cunoștințe despre geometrie sau muzică se abține să folosească termenii specifici din acestea? Facem asta deoarece am venit pe lume cu unele cunoștințe în acest domeniu, iar la aceste cunoștințe am adăugat propriile noastre opinii.

“Vrei să spui că eu nu știu ce este frumos și ce este urât? Că nu am idee de asta?“

Ba da, ai.

“Că nu pot să aplic această idee la cazuri particulare?“

Faci și asta.

“Că nu o aplic corect?“

Aceasta este întrebarea, și aici intervin opiniile. Căci, pornind de la principii general admise, oamenii le aplică greșit la cazuri particulare. Acesta este motivul disputelor dintre ei. Dacă ar poseda puterea de a le aplica corect, ce i-ar mai împiedica să fie perfecți?

Tu crezi că aplici corect principiile generale la cazuri particulare. Spune-mi cum ajungi să le potrivești?

“După cum mi se pare mie.“

Dar altuia poate să i se pară altfel, și el crede că aplică corect principiile. Nu-i așa?

“Da, așa crede.“

Este posibil ca amândoi să aplicați corect principiile asupra unui lucru și aveți opinii contrare cu privire la acesta?

“Nu este posibil.“

Poți să ne îndrepți către o modalitate mai bună de a folosi principiile generale decât acest “mi se pare“? Oare un nebun face altceva decât ce i se pare lui corect? Este acest criteriu suficient?

“Nu este.“

Haide atunci să căutăm un criteriu superior părerii. Dar unde să-l căutăm?

Vezi tu, așa începe filosofia, prin descoperirea conflictelor dintre oameni, prin încercarea de a descoperi cauza acestor conflicte, prin condamnarea părerii ca fiind un standard în care nu te poți încrede și prin cercetarea lucrurilor care par pentru a vedea dacă sunt adevărate, și prin căutarea unui standard, precum au fost descoperite balanța pentru a cerceta greutatea sau nivela pentru a cerceta dacă lucrurile sunt drepte sau strâmbe. Acesta este începutul filosofiei.

Sunt toate părerile oamenilor corecte? Nu este posibil de vreme ce contrariile nu pot fi ambele corecte. Atunci poate că părerile noastre sunt corecte. Dar de ce ale noastre și nu cele ale sirienilor sau egiptenilor? Și de ce nu doar părerea mea sau a altui om? De ce oare?

Ceea ce pare unui om nu este îndeajuns pentru a determina ceea ce este. Nici în cazul greutăților sau măsurilor nu ne mulțumim cu aparența, ci avem un standard pentru a le determina pe fiecare. Nu există aici niciun standard dincolo de ceea ce pare? Este posibil ca lucrurile cele mai necesare pentru oameni să fie nedeterminabile și imposibil de descoperit?

Este evident că există un standard. Atunci de ce să nu-l căutăm și să îl descoperim? Și odată ce l-am descoperit să îl folosim fără să ne abatem de la el, nici măcar să nu mai întindem un deget fără el. Eu cred că această descoperire ar vindeca de nebunie pe aceia care folosesc propria părere ca unic standard. Ea ne-ar permite de aici înainte să pornim de la principii cunoscute și clar definite și să aplicăm principiile generale la cazuri specifice într-un mod clar și stabil.

Care este subiectul care urmează a fi cercetat?

“Plăcerea.“

Pune-l în balanță și judecă-l după regulă. Ar trebui ca binele să fie ceva care inspiră încredere și în care te poți baza?

“Ar trebui.“

Este potrivit să ai încredere în ceva nestatornic?

“Nu.“

Este plăcerea un lucru statornic?

“Nu.“

Ia-o atunci, arunc-o din balanță și alung-o dintre lucrurile bune. Iar dacă nu ai privirea ascuțită și nu ești mulțumit cu o balanță, încearcă alta. Se cuvine să ai un sentiment înălțător în prezența binelui?

“Da, așa se cuvine.“

Se cuvine atunci să ai un sentiment înălțător datorat plăcerii momentului? Ai grijă să nu răspunzi că așa se cuvine. Dacă o vei face, nu te voi considera vrednic de a folosi această balanță.

Astfel, lucrurile sunt testate și măsurate când avem standarde pregătite pentru asta. Cu asta se ocupă filosofia, cu cercetarea și determinarea acestor standarde. Datoria unui om bun este să se folosească de ele.

X. Îndatoririle unui om le descoperim din numele pe care acesta le poartă

By Cristian Martin

On 22/02/2021

In Cartea a II-a

Examinează cine ești. În primul rând ești om, adică cineva care nu deține nicio altă facultate superioară voinței, ci toate celelalte facultăți îi sunt supuse acesteia. Iar voința însăși este liberă și nesupusă. Apoi examinează de ce fel de lucruri ai fost separat prin rațiune. Ai fost separat de sălbăticiuni și de animalele domestice.

Mai departe, ești cetățean al comunității universale și parte a acesteia; nu o parte aservită, ci una din părțile fundamentale, deoarece tu ești capabil să înțelegi administrația divină și să urmărești conexiunile dintre lucruri. Care este chemarea unui cetățean? Să nu urmărească nimic pentru sine, nici să nu gândească ca și cum ar fi desprins de întreg; ci să fie precum o mână sau un picior, care dacă ar avea rațiune și ar înțelege ordinea naturii, și-ar direcționa fiecare impuls și fiecare dorință în raport cu întregul. Din acest motiv, filosofii spun că dacă un om bun ar ști dinainte ce urmează să se întâmple, ar coopera cu propria sa boală sau moarte sau schilodire, deoarece el știe că toate acestea i-au fost desemnate ca parte a orânduirii universale, și că întregul este superior părților și cetatea este superioară cetățeanului. Însă, având în vedere că nu cunoaștem viitorul, este datoria noastră să ne ținem de acele lucruri care sunt prin natura lor mai potrivite să fie alese; căci pentru asta am fost făcuți.

Apoi, adu-ți aminte că ești un fiu. Care este chemarea fiului? Să considere tot ce este al său ca aparținând tatălui, să i se supună acestuia, niciodată să nu-l vorbească de rău în fața altcuiva, nici să nu spună sau să nu facă ceva ce l-ar vătăma, să-i acorde întâietate și să cedeze în fața lui și să coopereze cu el atât cât îi este cu putință.

Mai departe, să știi că ești frate. Și în acest rol se cuvine să faci concesii, să fii dispus să cedezi, să vorbești cu blândețe, niciodată să nu te cerți cu fratele tău pentru lucruri materiale, ci cu ușurință să renunți la acestea pentru a câștiga în cele ce depind de voință. Consideră cum ar fi să dai la schimb o lăptucă sau, de exemplu, să renunți la un scaun pentru a obține echilibru sufletesc. Ce mare câștig este acesta!

După acestea, dacă ești demnitar, adu-ți aminte că ești demnitar; dacă ești tânăr, că ești tânăr; dacă ești bătrân, că ești bătrân. Fiecare aceste nume, dacă sunt analizate, arată îndatoririle lor specifice.

Dacă îl denigrezi pe fratele tău, îți spun că ai uitat cine ești și care este numele tău. Dacă, de exemplu, ai fi fost fierar și nu ai fi știut să folosești ciocanul, aș fi spus că ai uitat cum să fii fierar. La fel, dacă ai uitat cum să fii frate și, în loc de frate, ai devenit dușman, ți se pare că nu s-a schimbat nimic? Crezi că nu ai pierdut nimic dacă în loc de om, creatură blândă și sociabilă, ai devenit o sălbăticiune care mușcă, răuvoitoare și perfidă? Crezi că trebuie să pierzi bani pentru a suferi un prejudiciu? Nicio altă pierdere nu aduce prejudicii omului?

Dacă ai fi pierdut cunoștințele tale de gramatică sau de muzică, nu ai fi considerat acea pierdere un prejudiciu? Dacă ai pierde cinstea, demnitatea și blândețea, te gândești că nu ai pierde nimic? Totuși celelalte pierderi sunt datorate unor cauze externe și independente de voință; dar acestea sunt din vina noastră. Celelalte nu reprezintă o cinste dacă le ai, nici o rușine dacă le pierzi; dar pe acestea să nu le ai sau să le pierzi este rușinos, este motiv de reproș și este o nenorocire.

Ce pierde un depravat? Pierde bărbăția. Ce pierde cel care se folosește de el? Și el pierde bărbăția, pe lângă multe alte lucruri. Ce pierde cel care comite un adulter? Pierde cinstea, moderația, decența, pierde caracterul unui bun cetățean și vecin. La fel omul furios sau cel fricos, pierd și ei la rândul lor ceva. Niciun om nu este rău fără să fi suferit o pierdere sau un prejudiciu de acest fel.

Dacă ai considera un prejudiciu doar pierderea unor sume de bani, atunci toți acești oameni nu au suferit nicio pagubă sau niciun prejudiciu. Ba chiar, dacă au obținut o sumă de bani din aceste fapte, rezultă că au ieșit în câștig.

Dar vezi că dacă raportezi totul la bani, nici cel care își pierde nasul nu suferă niciun prejudiciu după părerea ta.

“Ba da, deoarece acela este mutilat.“

Prea bine, dar cel care își pierde doar simțul mirosului, nu pierde nimic? Nu există o facultate care aduce un câștig celui care o are și un prejudiciu celui care o pierde?

“Ce poate fi acea facultate la care te referi?“

Nu suntem noi înzestrați de la natură cu cinste?

“Suntem.“

Cel care pierde asta nu suportă niciun prejudiciu? Nu este lipsit de nimic, nu se desparte de ceva ce îi aparține? Nu suntem noi înzestrați de la natură cu loialitate, cu afecțiune și dorința de a-i ajuta pe ceilalți, cu răbdare? Putem considera liber de pierderi sau prejudicii omul care permite ca aceste calități să fie vătămate?

“Și ce concluzie să trag din asta? Că nu ar trebui să-i fac rău celui care-mi face mie rău?“

În primul rând consideră ce înseamnă a face rău cuiva și amintește-ți ce ai auzit de la filosofi. Căci dacă este adevărat că atât binele cât și răul se află în voință, ce spui tu se poate reformula astfel: “Dacă acel om și-a făcut singur rău fiind nedrept cu mine, eu să nu-mi fac rău la rândul meu fiind nedrept cu el?“ De ce nu privim lucrurile așa?

Dacă suferim vreo pagubă la nivelul trupului sau al proprietăților o considerăm o mare pierdere; însă dacă același lucru se întâmplă la nivelul voinței, nu am pierdut nimic? Desigur că pe omul care se înșeală sau care este nedrept nu îl doare capul, sau ochii, sau șoldul, și nici nu își pierde moșia; iar acestea sunt lucrurile de care ne pasă, nu altele. Dar să ne păstrăm voința cinstită și de încredere sau necinstită și lipsită de încredere, nu ne pasă, decât cel mult ca subiect de discuție în școală. Prin urmare, și progresul nostru este limitat la aceste discuții teoretice, însă dincolo de ele lipsește cu desăvârșire.

IX. Când nu putem să îndeplinim rolul unui om, ne asumăm rolul unui filosof

By Cristian Martin

On 08/02/2021

In Cartea a II-a

Nu este deloc ușor să îndeplinești lucrurile pe care le promite natura omului. Ce este omul? O ființă rațională și muritoare. Prin rațiune, față de ce ne distingem? Față de sălbăticiuni! Numai față de ele? Și față de oi și alte animale asemenea! În acest caz, ai grijă să nu faci nimic precum sălbăticiunile; altfel vei pierde omul și vei eșua în a îndeplini ceea ce promite natura sa. Ai grijă să nu faci nimic precum o oaie; căci și în acest caz, omul este pierdut.

Când ne comportăm precum oile? Atunci când suntem lacomi, indecenți; când acțiunile noastre sunt la întâmplare, murdare sau lipsite de considerație, decădem la nivelul oilor și pierdem partea rațională. Atunci când suntem agresivi, răutăcioși, pătimași și brutali, decădem la nivelul sălbăticiunilor. Unii devin fiare mărețe, iar alții fiare mărunte, dar meschine și răutăcioase, de unde și vorba “mai degrabă să fiu devorat de către un leu“.

Acestea sunt căile prin care chemarea omului este distrusă.

Când se menține un raționament complex? Atunci când îndeplinește ceea ce natura sa promite; se menține numai dacă părțile din care este compus sunt adevărate fiecare în parte. Când se menține un raționament disjunctiv? Atunci când îndeplinește ceea ce promite. Nu este la fel și dacă vorba de flaut, harpă, cal sau câine? De ce ne mirăm că și omul se păstrează sau se pierde în același fel?

Fiecare om este păstrat și întărit prin exercitarea acțiunilor care corespund cu natura sa: tâmplarul prin tâmplărie, gramaticianul prin studiul gramaticii. Dacă un om se obișnuiește să scrie incorect gramatical, din necesitate arta sa va fi coruptă și distrusă. Astfel, acțiunile modeste păstrează omul modest, iar cele trufașe îl distrug. La fel, acțiunile cinstite păstrează omul cinstit, iar cele necinstite îl distrug. Pe de altă parte, acțiunile contrare întăresc caracterele contrare: nerușinarea întărește omul nerușinat, necinstea întărește omul necinstit, insulta întărește omul abuziv, furia întărește omul dușmănos, a lua mai mult decât ți se cuvine întărește omul lacom.

Din acest motiv, filosofii ne cer să nu ne mulțumim numai cu teoria, ci să-i adăugăm acesteia exerciții și antrenament. De multă vreme ne-am obișnuit cu obiceiuri greșite și am acceptat opinii contrare adevărului. Dacă doar învățăm teorie și nu punem în practică opiniile corecte, nu vom fi nimic altceva decât interpreți ai opiniilor altora.

Acum, oricare dintre noi este capabil să expună teoria despre bine și rău, astfel: “Din toate cele care sunt, unele sunt bune, altele rele, iar altele indiferente. Cele bune sunt virtuțile și lucrurile care participă la acestea; cele rele sunt opusul lor; iar cele indiferente sunt bogăția, sănătatea, reputația.“ Dar, dacă un zgomot puternic ne întrerupe sau cineva începe să râdă de noi, suntem tulburați. Stai așa filosofule, unde-ți sunt principiile? De unde le-ai scos când le-ai rostit? De pe buze și doar de acolo. Aceste principii nu sunt ale tale, de ce îți bați joc de ele? De ce te joci cu lucruri de cea mai mare însemnătate?

Să depozitezi pâinea și vinul în cămară este un lucru diferit de a te hrăni. Ceea ce mănânci este digerat și distribuit în corp, devine mușchi, carne, oase, sânge, roșeață, suflu. Ceea ce depozitezi, poți oricând să scoți și să arăți altora că ai, însă alt bine nu îți va face.

Care este deosebirea între a interpreta aceste principii sau pe cele ale unei alte școli? Ia loc și expune principiile și opiniile lui Epicur, și poate că le vei explica mai bine decât el însuși. De ce îți spui stoic? De ce înșeli oamenii? De ce te prefaci evreu, când tu ești grec? Nu înțelegi ce anume îl face pe cineva evreu, sirian sau egiptean? Când vedem un om indecis între două rituri, spunem despre el că nu este evreu, dar se preface că este. Dar când cineva adoptă atitudinea unuia care a fost botezat și face această alegere, atunci nu numai că îi spunem evreu, ci chiar este unul. Așa și noi, ne prefacem că am fost botezați și suntem evrei numai cu numele, dar în realitate suntem altceva. Trăirile noastre nu sunt consecvente cu vorbele noastre. Suntem departe de a practica principiile de care vorbim, deși ne mândrim cu ele de parcă le-am cunoaște.

Astfel, deși nu suntem capabili să îndeplinim rolul unui om, îl adoptăm pe cel al unui filosof. O grea povară, într-adevăr! Este ca și cum un om care nu poate ridica nici măcar zece livre s-ar pune să ridice piatra lui Ajax.

VIII. Despre natura binelui

By Cristian Martin

On 01/02/2021

In Cartea a II-a

Zeul este benefic. Binele este, de asemenea, benefic. Prin urmare, unde găsim adevărata natură a Zeului, acolo trebuie să fie și natura binelui. Unde găsim natura Zeului? În carne? Nicidecum! În pământuri? Nu! În faimă? În niciun caz! O găsim în inteligență, înțelepciune și dreaptă rațiune. În acestea caută și natura binelui.

O cauți la plante și la animale iraționale? Nu! Dacă o cauți în ceea ce este rațional, de ce să cauți altundeva decât în ceea ce distinge ființele raționale de cele iraționale? Plantele nu au o facultate care să le permită să se folosească de impresii, din acest motiv conceptul de bine nu se aplică în cazul lor. Deci binele necesită capacitatea de a folosi impresiile. Doar atât necesită? Dacă ar necesita numai asta, atunci poți spune că binele, fericirea sau nefericirea aparțin și animalelor iraționale. Tu însă, nu afirmi acest lucru și pe bună dreptate. Indiferent ce putere să se folosească de impresii ar poseda animalele, ele nu dețin facultatea care le permite să înțeleagă folosința impresiilor. Asta dintr-un motiv întemeiat, deoarece ele există pentru a fi supuse altora și nu au o importanță primară.

Ia măgarul de exemplu, are acesta o importanță primară? Nu, el există deoarece avem nevoie de un spate care să care lucruri. Și avem nevoie ca el să-și poată folosi capacitatea de a merge. Pentru asta, el a primit facultatea care îi permite să se folosească de impresii, fără de care nu ar fi putut să meargă. Aceasta este limita puterilor cu care sunt înzestrați măgarii. Căci dacă ar fi primit și facultatea care permite să înțelegi folosința impresiilor, este evident că nu ne-ar mai fi fost supuși nouă și nici nu ne-ar mai fi satisfăcut nevoile noastre, ci ne-ar fi fost egali și asemenea nouă.

Nu vei căuta natura binelui în acea facultate a cărei absență te împiedică să folosești conceptul de bine în cazul plantelor și animalelor?

“Cum așa? Nu fac și ele parte din lucrările Zeului?“

Fac parte, însă nu sunt operele Sale principale, și nu participă la divin. Dar tu ești opera Sa principală, o părticică din divinitate. Tu porți înăuntru o parte din Zeu. De ce ignori nobila ta origine? De ce uiți de unde ai venit? Atunci când mănânci, uiți cine ești tu cel care mănâncă și pe cine hrănești? Atunci când întreții relații sexuale cu o femeie, uiți cine ești? Când ești în societate, când îți faci exercițiile, când discuți cu cineva, nu știi că hrănești sau antrenezi Zeul din tine?

Porți Zeul cu tine, sărmane, și nici nu știi asta. Crezi că mă refer la vreun zeu extern din argint sau aur? Îl porți pe El înăuntru, și nu ești conștient că îl pângărești cu gânduri murdare și fapte urâte. Dacă o imagine a Zeului ar fi prezentă, nu ai îndrăzni să faci multe din lucrurile care le faci. Însă când Zeul însuși este prezent înăuntru și vede și aude totul, nu îți este rușine să gândești și să faci asemenea lucruri. Îți ignori propria ta natură și atragi mânia Zeului.

Când urmează să trimitem un tânăr de pe băncile școlii în viața reală, de ce ne temem că va mânca greșit, că va avea relații nepotrivite cu femeile, că se va înjosi dacă va fi îmbrăcat în zdrențe sau că se va umfla în pene dacă va fi îmbrăcat în veșminte fine? Acest tânăr nu cunoaște Zeul care se află în el, nu știe alături de cine a pornit la drum. Putem să-l suportăm când spune “Aș vrea să te am lângă mine“? Nu este Zeul cu tine? Când îl ai pe El, de ce cauți pe altcineva? Ți-ar spune El altceva?

Dacă ai fi o statuie a lui Phidias, fie Zeus sau Atena, ai ști cine ești și cine este creatorul tău. Iar dacă ai fi înzestrat cu înțelegere, te-ai strădui să nu faci nimic nevrednic de cel care te-a creat sau nevrednic de tine, și nu te-ai arăta necuviincios în fața celor care te privesc. Însă tu, care ai fost creat de Zeus, nu îți pasă ce fel de om te arăți? Se pot compara, în cele două cazuri, un meșteșugar cu celălalt? Sau o operă cu alta? Ce operă de artă are în ea însăși facultățile de care se folosește artistul pentru a o crea? Nu sunt ele din bronz sau marmură, fildeș sau aur? Chiar și Atena lui Phidias, odată ce a întins mâna să primească figurina lui Nike, rămâne cu mâna întinsă așa pe vecie. Însă operele Zeului sunt înzestrate cu puterea de a se mișca și de a respira, precum și cu facultatea care le permite să se folosească de impresii și cu puterea de a le examina.

Fiind opera unui asemenea artist, îl vei necinsti? Nu numai că te-a creat, dar te-a încredințat și te-a lăsat în grija ta, nu a altuia. Vei uita acestea și vei dezonora încrederea care ți-a fost acordată? Dacă Zeul ți-ar fi lăsat un orfan în grijă, l-ai fi neglijat la fel? Totuși, El te-a lăsat pe tine în grija ta și a spus “Nu am pe altcineva mai potrivit decât tine. Păstrează omul acesta pentru mine așa cum este natura lui: modest, de încredere, drept, neclintit, liber de pasiuni și de tulburări.“ Și tu? Nu îl păstrezi așa cum ți-a fost cerut?

Oamenii se vor întreba “de ce este omul acesta așa încrezut și îngâmfat“.

Purtarea mea nu este încă potrivită, asta deoarece nu am încredere în lucrurile care le-am învățat și la care mi-am dat acordul. Încă mă tem de slăbiciunea mea. Lasă-mă numai să capăt încredere și vei vedea o înfățișare și o purtare potrivită. Atunci îți voi arăta statuia, când va fi finisată și lustruită. Crezi că asta este îngâmfare? Oare Zeus din Olympia are o privire încrezută? Nu, privirea lui este de neclintit, precum a celui care este pe cale să spună “cuvântul meu nu înșeală și nu poate fi retras“.

Astfel mă voi arăta în fața ta: de încredere, modest, nobil și netulburat.

“Vrei să spui nemuritor, scutit de bătrânețe și de boală?“

Nu, mă voi arăta precum unul care acceptă moartea și suportă boala cum ar face-o un zeu. Aceasta este puterea care o stăpânesc, atâta pot. Restul este departe de mine. Îți voi arăta mușchii unui filosof.

“Ce mușchi sunt aceștia?“

O dorință care nu eșuează, o aversiune care nu cade în ceea ce vrea să evite, un impuls drept, un țel vrednic, un consimțământ care nu este grăbit. Acestea le vei vedea.

VII. Cum să consulți un prezicător

By Cristian Martin

On 25/01/2021

In Cartea a II-a

Mulți dintre noi își neglijează des îndatoririle, deoarece consultă prezicători atunci când nu este cazul. Poate prezicătorul vedea altceva decât moarte sau pericol sau boala, sau alte lucruri de felul acesta? Dacă trebuie să mă expun pericolului pentru a ajuta un prieten și este datoria mea să-mi risc viața pentru el, ce rost mai are să apelez la divinație?

Nu am înăuntru un prezicător care mi-a spus care este adevărata natură a binelui și a răului, și care mi-a explicat semnele prin care le pot desluși pe ambele? Ce nevoie mai am să consult viscerele animalelor sacrificate sau zborul păsărilor? De ce să ascult prezicătorul când îmi spune că ceva este în interesul meu? Știe el ce este în interesul meu? Știe el ce este bine? A învățat el semnele prin care se distinge binele și răul, așa cum a învățat să citească semnele scrise în viscere? Căci dacă le-a învățat pe acestea, atunci cunoaște și semnele prin care se distinge frumosul și urâtul, dreptatea și nedreptatea.

Treaba ta omule, este să-mi spui ce se profețește: viață sau moarte, sărăcie sau bogăție; dacă acestea sunt în interesul meu sau nu, asta nu te întreb pe tine. De ce nu-ți prezinți opiniile în probleme de gramatică? De ce ți le prezinți în legătură cu aceste subiecte asupra cărora suntem toți în eroare și despre care ne contrazicem reciproc?

O femeie dorea să trimită un vas cu provizii lui Gratilla, în exilul acesteia. Când i s-a spus că Domitian va confisca proviziile pe care vrea să le trimită, ea a răspuns: “Aș prefera ca Domitian să le confiște, decât ca eu să nu le trimit.“

Ce ne determină să ne folosim de divinație așa des? Lașitatea, frica de ceea ce se poate întâmpla. Acesta este motivul pentru care îi lingușim pe prezicători.

“Rogu-te stăpâne, voi moșteni proprietățile tatălui meu?“

“Să vedem. Să oferim un sacrificiu pentru aceasta.“

“Da, stăpâne. Cum este voia sorții!“

Când prezicătorul confirmă că o să primim moștenirea, îi mulțumim de parcă am fi primit-o de la el. Așa ne amăgesc ei.

Ce avem de făcut? Trebuie să lăsăm deoparte dorința și aversiunea când ne prezentăm la prezicător; să mergem precum drumețul care, aflat la răspântie, întreabă omul cu care se întâlnește care dintre drumuri duce către destinația sa, fără să-și dorească mai mult să meargă pe unul dintre drumuri decât pe celălalt. Dorința drumețului nu este să meargă pe un anume drum, ci să ajungă la destinație.

În acest fel trebuie să ne adresăm Zeului, precum unui ghid; la fel cum ne folosim ochii, nu cerându-le să ne arate ce vrem noi, ci primind impresiile lucrurilor așa cum ni le arată ei. În schimb, noi tremurăm și tragem prezicătorul de mână, și ne rugăm de acesta ca și cum ar fi un zeu, spunând “Stăpâne, ai milă! Permite-mi să mă întorc teafăr!“

Sclavule, nu-ți dorești ce este mai bine pentru tine? Există altceva mai bun decât voia Zeului? De ce faci tot ce poți ca să-ți corupi judecătorul și să-ți duci în eroare sfătuitorul?

VI. Despre lucrurile indiferente

By Cristian Martin

On 18/01/2021

In Cartea a II-a

Un argument ipotetic este indiferent, însă judecata ta cu privire la el nu este indiferentă, este fie cunoaștere, fie simplă opinie, fie eroare. În același fel, viața este indiferentă, însă cum te folosești de ea nu este indiferent. Când cineva îți va spune “aceste lucruri sunt indiferente“, să nu fii neglijent cu ele; iar dacă ești îndemnat să te porți cu grijă cu privire la unele lucruri, să nu arăți un spirit josnic și să fii cuprins de admirație față de lucruri materiale.

Este bine să știi ce poți face și să-ți cunoști limitele, astfel încât, în acele lucruri în care nu ești pregătit, să păstrezi tăcerea și să nu te superi dacă alții au un avantaj asupra ta. Cum și în silogisme, este de așteptat ca tu să ai un avantaj asupra altora; iar dacă cineva va fi supărat de asta, să-l consolezi spunându-i “eu am studiat lucrurile acestea, iar tu nu le-ai studiat“. Astfel, în acele domenii care necesită o îndemânare dobândită în timp, nu căuta să arăți ceea ce numai prin practică se poate obține, lasă asta în seama celor care se pricep și tu fii mulțumit să rămâi netulburat.

“Du-te și salută cutare persoană.“

Mă duc.

“Dar cum?“

Fără josnicie.

“Dar ți s-a închis ușa în față!“

Asta deoarece n-am învățat să intru pe fereastră; căci atunci când mi se închid ușile în față trebuie fie să mă întorc înapoi, fie să intru pe fereastră. Dacă trebuie în continuare să vorbesc cu el, o să vorbesc. Cum? Fără josnicie.

Și dacă nu primești de la el ce voiai, să știi că asta nu era treaba ta, ci a lui. De ce să revendici ceva ce aparține altuia? Ține minte întotdeauna ce este al tău și ce aparține altuia, și nu vei fi tulburat.

Chrysippus pe bună dreptate spunea “Atâta timp cât lucrurile viitoare sunt nesigure, mă voi ține strâns de acelea care sunt mai bine adaptate să asigure ce este natural; căci Zeul însuși mi-a dăruit facultatea de a alege ce este natural.“ Dacă aș ști că mi-a fost predestinat să fiu bolnav, aș căuta boala. Căci și piciorul, dacă ar avea rațiune, ar căuta singur să calce în noroi.

De ce grânele produc spice? Nu pentru a se coace? Și nu se coc pentru a putea fi secerate? Căci ele nu cresc separate de celelalte lucruri. Dacă ar poseda înțelegere, s-ar ruga să nu fie secerate. Dar să nu fie niciodată secerate este un blestem pentru spicele de grâu. Așadar, trebuie să fim conștienți că și în cazul oamenilor, este un blestem să nu moară niciodată, la fel cum este pentru grâne să nu se coacă și să nu fie secerate. Dar noi oamenii, suntem meniți să fim secerați și suntem conștienți de acest lucru. Și suntem necăjiți de asta, deoarece nu cunoaștem și nici nu am studiat natura oamenilor, cum cei care se ocupă cu creșterea cailor o studiază pe a acestora.

Chrysantas, pe când era gata să lovească un inamic, s-a oprit când a auzit goarna sunând retragerea. Într-atât era de convins că este mai folositor pentru el să urmeze porunca generalului decât tendința sa. Niciunul dintre noi, atunci când necesitatea ne cheamă, nu suntem dispuși să o urmăm de bună voie. Îndurăm ceea ce ni se întâmplă cu lacrimi și suspine, și le numim circumstanțe.

Ce înțelegi prin circumstanțe, omule? Dacă numești circumstanțe lucrurile care te înconjoară, atunci totul este circumstanță; iar dacă le folosești cu sensul de necazuri, ce necaz este acela că tot ce s-a născut trebuie să moară? Poți să mori de sabie, să fii tras pe roată, să te îneci, să-ți cadă o cărămidă în cap sau să mori de mâna tiranului. Ce îți pasă ție pe ce drum ajungi în Hades? Toate drumurile sunt egale. Dacă ar fi să asculți adevărul, drumul pe care ești trimis de tiran este mai scurt. Niciunui tiran nu i-a luat șase luni să execute un om, dar bolii de multe ori îi trebuie un an să doboare pe cineva. Toate sunt doar larma și zădărnicia unor vorbe goale.

“Viața mea este în pericol în prezența împăratului!“

Și eu nu sunt în pericol trăind în Nicopole, unde sunt cutremure frecvente? Și tu, când vei traversa Marea Adriatică, nu va fi viața ta în pericol?

“Dar sunt în pericol și datorită opiniilor!“

Cum adică? A opiniilor tale? Cum ar fi posibil? Cine te poate forța să gândești ceva ce nu ai ales tu să gândești? A opiniilor altora? Dacă alții sunt în eroare, ce primejdie este aceasta pentru tine?

“Dar sunt în pericol să fiu exilat!“

Ce înseamnă să fii exilat? Să trăiești altundeva decât în Roma?

“Da. Dar dacă voi fi exilat în Gyaros?“

Dacă asta este bine pentru tine, vei pleca acolo. Dacă nu, ai un alt loc în care poți pleca în loc de Gyaros; un loc în care și el, cel care te-a trimis în Gyaros, va ajunge, fie că va vrea sau nu. De ce te duci la Roma ca și cum acolo ar fi un loc însemnat? Nu merită toate aceste pregătiri. Un tânăr înzestrat ar putea spune “Nu a meritat să ascult și să scriu atâta, și să stau atâta timp lângă un bătrân neînsemnat.“

Un singur lucru să-ți amintești: care este deosebirea între ce este al tău și ce nu este. Niciodată să nu revendici ceva ce nu este al tău. O curte de judecată sau o închisoare sunt doar locuri, unul sus și altul jos. Însă voința poate fi păstrată aceeași în ambele, dacă alegi să o păstrezi așa. Astfel, îl vom imita pe Socrate, care scria imnuri în închisoare.

În condiția noastră de acum, mă îndoiesc că, dacă am fi în închisoare, am putea suporta pe cineva care ar întreba “Vrei să mă asculți cum recit imnuri?“

“De ce mă necăjești? Nu vezi ce rele mă copleșesc? Cum aș putea în asemenea circumstanțe?“

“Ce fel de circumstanțe?“

“Voi muri!“

“Și ceilalți oameni? Sunt ei nemuritori?“