Diatribe

...unele depind de noi, altele nu depind de noi

V. Împotriva adepților Academiei

    Dacă un om, spune Epictet, neagă ceea ce este evident, este greu să găsești argumente prin care să-i schimbi opinia. Dar asta nu deoarece omul respectiv este puternic sau cel care încearcă să-l instruiască este slab; ci deoarece este greu să discuți cu un om care devine îndârjit și încăpățânat, atunci când a fost contrazis într-un raționament.

    Această rigiditate poate apărea în două moduri: în primul mod când se manifestă la nivelul facultăților raționale, în al doilea atunci când se manifestă la nivelul bunului-simț, atunci când un om, în mod intenționat, refuză să accepte ceea ce este evident sau să abandoneze ceea ce este în conflict cu adevărul. Mulți dintre noi trăim cu frica morții trupului și facem tot posibilul să o evităm, însă puțin ne pasă de moartea sufletului. Atunci când o persoană este incapabilă să urmărească sau să înțeleagă ceva, considerăm că acea persoană este într-o stare gravă; însă atunci când rușinea și modestia sunt moarte într-un om, ajungem să numim acest lucru putere sau tărie de caracter.

    “Înțelegi că eşti treaz în acest moment?”

    “Nu”, este răspunsul unui sceptic. “Nu mai mult decât atunci când visez și cred că sunt treaz.”

    “Și nu este nicio diferență între cele două impresii?”

    “Nu, absolut niciuna.”

    Cum poți sa argumentezi mai departe în fața unui asemenea om? Ce foc, ce oțel îi pot administra pentru a-l face să înțeleagă că este lipsit de viață? El observă, însă pretinde că nu vede, este într-o condiție mai rea decât un cadavru. Despre un om care nu vede nepotrivirea din propriile argumente putem spune că este într-o condiție deplorabilă. Dar altul care o vede, însă nu este mișcat de către aceasta şi nu învață din ea, acela este într-o stare mult mai gravă decât primul. Celui de-al doilea îi lipsește modestia și rușinea, iar facultatea rațională, chiar dacă nu-i lipsește cu desăvârșire, este abrutizată. Să numesc această condiție tărie de caracter? Cu siguranță nu, altfel ar trebui să o numim la fel și în cazul desfrânaților care fac și spun în public orice le trece prin minte.

IV. Despre progres

    Cine este cel care progresează? Este cel care, învățând de la filosofi disciplina dorinței și aversiunii, și învățând că fericirea și liniștea sufletească sunt ale omului care nu eșuează în a dobândi cele dorite și care nu cade în cele pe care dorește să le evite, a renunțat pe moment la pofta de a dobândi și dorește să evite doar ce este împotriva firii din cele ce sunt în puterea sa. Însă dacă va dori să ocolească și cele care nu depind de el, știe că într-o zi, în pofida eforturilor sale, i se va întâmpla ceea ce dorea să ocolească și va fi un nefericit. Dacă acestea sunt lucrurile care le promite virtutea, și anume fericirea și liniștea sufletească, atunci progresul către virtute reprezintă și progres către acestea. Căci, oricare ar fi scopul final al perfecționării într-o anumită disciplină, progres se numește parcursul către acel scop final.

    Cum se face, că deși admitem că acesta este drumul către virtute, căutăm să ne arătăm progresul în altele? Care este produsul virtuții? Liniștea sufletească. Cine face progres către ea? Este oare cel care citește multe cărți de Chrysippus? Oare virtutea înseamnă să înțelegi ce a scris Chrysippus? Dacă este așa, atunci trebuie să admitem că progresul este același lucru cu cititul cărților lui Chrysippus. În acest caz, deși admitem că virtutea produce un rezultat, măsurăm progresul către ea prin alt rezultat. 

    “Cineva se fălește că este în stare să înțeleagă pe Chrysippus de unul singur.” Bravos domnule, faci progrese! Dar de ce îți bați joc de el? De ce nu-i arăți unde greșește? De ce nu-i arăți ce înseamnă virtutea, ca să știe unde să caute progresul către aceasta? Caut-o acolo prăpăditule, în munca ta și în eforturile tale! Unde anume să o cauți? Caut-o în disciplina dorinței, în ceea ce dorești să dobândești și în ceea ce dorești să eviți. Caut-o în impulsul de a acționa și în cel de a te înfrâna. Caut-o în disciplina consimțământului, astfel încât să nu fii înșelat în cele în care îți dai sau nu-ți dai acordul. Dintre ele cea mai importantă este prima, căci dacă tremuri și te lamentezi căutând să eviți boala, moartea sau altele asemenea, atunci și progresul este imposibil.

    Deci arată-mi progres în aceste domenii. Dar tu, te comporți precum un atlet care dacă îi ceri “Arată-mi muschii”, el răspunde “Uite ce haltere am!” Stai așa omule! Că nu asta te-am întrebat, am vrut să-mi arăți rezultatele muncii cu halterele. 

    Așa și tu spui “Uite acest tratat despre impulsuri, cum l-am citit din scoarță’n scoarță”. Nu asta întrebam sclavule, vroiam să știu ce urmărești și ce eviți, către ce îți exerciți dorința și aversiunea, care ți-e pregătirea – în acord cu natura sau nu. Dacă tu spui că este în acord, arată-mi dovezi și o să spun că ai făcut progrese; dacă nu, atunci du-te, și nu mai interpreta asemenea cărți, scrie-le tu din partea mea, ce folos crezi că o să-ți aducă? Nu știi că o carte nu face decât 5 dinari? Crezi că omul care le citește și le interpretează valorează mai mult? Nu căuta un lucru într-o parte și progresul către acel lucru altundeva.

    Unde să cauți progresul? 

    Oricare dintre voi, când înlătura cele externe și se întoarce către propria voință pentru a o instrui și antrena, astfel încât aceasta să devină în armonie cu natura, nobilă, liberă, lipsită de constrângeri și de piedici, loială și modestă, atunci progresează. La fel progresează atunci când învață că acela care dorește să dobândească sau să evite cele ce nu sunt în puterea sa nu poate fi nici demn de încredere, nici liber, ci este nevoit să se schimbe după ele, capricios precum o furtună, și este nevoit să se supună altora care au puterea să ofere sau să împiedice lucrurile pe care și le dorește. Într-un cuvânt cel care, atunci când se trezește dimineața, păstrează și păzește aceste reguli: se îmbăiază precum un om loial, mănâncă precum un om modest, în fiecare acțiune a sa muncește să-și păstreze voința în armonie cu natura, așa precum muncește un atlet pentru a-și îmbunătăți alergatul sau un profesor de muzică pentru educarea vocii – acesta este omul care face progrese și care nu a călătorit în zadar.

    Dar acela ale cărui eforturi sunt îndreptate către studiul cărților, care în asta își măsoară munca și pentru asta a călătorit, aceluia îi voi spune să se întoarcă acasă și să nu-și neglijeze afacerile de acolo, căci a călătorit în zadar. Adevărata muncă constă în a studia cum să înlăture din viața sa tristețea și lamentarea, să înlăture acel “Vai de mine!” sau “Sărmanul de mine!”, să înlăture decepția și dezamăgirea, și să învețe ce este moartea, ce este exilul, pușcăria sau cupă cu otravă, să poată spune, atunci cand este în lanțuri, “Dragul meu Crito, dacă aceasta este voința zeilor, atunci așa să fie”, și nu vorbe precum “Sărmanul de mine, pentru asta oare am îmbătrânit?” Cine sunt cei care spun asemenea lucruri? Crezi că voi pomeni oameni cu o asemenea reputație? Nu sunt asemenea vorbe spuse de cei ca Priam sau Oedip? Nu numai ei, ci toți regii vorbesc la fel! Căci ce altceva sunt tragediile decât tulburări ale unor oameni care prețuiesc lucrurile externe, prezentate în versuri? Dacă prin ficțiune putem învăța aceasta lecție – că omul nu trebuie să se preocupe de cele care nu depind de el; atunci aș alege aceasta ficțiune, dacă ea m-ar ajuta să duc o viață lipsită de tulburări. Vă las pe voi să decideți ce doriți.

    Până la urmă ce încearcă să ne învețe Chrysippus?

    “Să știți”, spune el, “că aceste lucruri din care se nasc fericirea și liniștea sufletească nu sunt false. Luați cărțile mele și veți învăța că lucrurile care mi-au adus mie pacea sunt adevărate și sunt în armonie cu natura.”

    O, mare bogăție! O, mare binefăcător care ne arăți calea! Și totuși, lui Triptolemus oamenii i-au ridicat temple și altare, pentru că ne-a învățat să cultivăm cereale. Dar pentru cel care a descoperit adevărul și l-a adus la lumină, nu un adevăr care să ne învețe cum să trăim, ci cum să trăim bine; care om i-a ridicat un altar, o statuie sau a adus mulțumiri zeilor pentru el? Mulțumim zeilor pentru că ne-au dat darul viilor sau al cerealelor și le aducem sacrificii; dar le aducem noi mulțumiri pentru acest dar al rațiunii, care ni l-au lăsat să ne arate adevărata cale către fericire?

III. Ce concluzii putem trage pornind de la principiul că Zeul este tatăl tuturor oamenilor

    Dacă un om acceptă această dogmă, și anume că toți suntem, înainte de orice altceva, fiii Zeului și că El este tatăl tuturor oamenilor și al zeilor deopotrivă, sunt de părere că acel om nu poate să nutrească gânduri rușinoase sau josnice cu privire la propria persoană. Căci, dacă Cezarul te-ar adopta aroganța ta nu ar mai avea limite; însă dacă realizezi că ești fiu al lui Zeus, nu ai niciun simțământ de exaltare? Ar trebui să fim mândri, însă nu suntem; căci aceste două lucruri sunt amestecate în alcătuirea oamenilor, trupul, pe care îl avem în comun cu animalele, și rațiunea și inteligența pe care le avem în comun cu zeii. Mulți oameni decad către ceea ce au în comun cu sălbăticiunile, în schimb, foarte puțini înclină către ceea ce este divin și binecuvantat.

    Cum fiecare om se folosește de lucruri după opinia pe care o are cu privire la ele, aceia, puțini, care consideră că au fost născuți pentru a fi loiali și onorabili, și pentru a judeca impresiile în mod corect, nu au cu privire la ei înșiși gânduri rușinoase și josnice, precum sunt gândurile celor mulți. Căci ei spun “Ce sunt eu? Un biet om, doar un trup prăpădit.” Prăpădit într-adevăr, însă deții ceva mai de preț decât această bucată de carne. De ce neglijezi ceea ce este bun și te atașezi de ceea ce este mizerabil și prăpădit?

    Prin intermediul acestei înrudiri cu sălbăticiunile, unii dintre noi decad și devin lupi, necinstiți, perfizi și răutăcioși; alții precum leii, sălbatici, neîmblânziți și feroce; dar cei mai mulți ajung precum vulpile sau alte animale mărunte. Căci cu ce este superior un om înrăit și clevetitor față de o vulpe, sau  față de cel mai josnic și mizerabil animal? Fii deci atent la aceste lucruri și ai grijă ca nu cumva să ajungi precum o sălbăticiune.

II. Cum omul poate să-și păstreze caracterul în orice situație

    Ființei raționale doar iraționalul îi este insuportabil; în schimb ceea ce este rațional este și tolerabil. Loviturile nu sunt în mod natural intolerabile. Cum este posibil acest lucru? Vezi cum spartanii îndurau biciul după ce învățau că biciuirea este în conformitate cu rațiunea. Nici chiar sinuciderea nu este intolerabilă, căci dacă un om ajunge la concluzia că aceasta este o acțiune rațională, se duce și se spânzură. Pe scurt, dacă vei căuta, vei afla că nimic nu mâhnește omul mai mult decât ceea ce este irațional, și, pe de altă parte, către nimic altceva nu se simte omul mai atras decât către rațional.

    Dar raționalul și iraționalul apar în forme diferite persoanelor diferite, la fel ca și binele sau răul, sau precum ceea ce este avantajos și ceea ce nu este avantajos sunt percepute diferit de către oameni diferiți. Acesta este principalul motiv pentru care avem nevoie de instruire, pentru a învăța cum putem adapta ideile de rațional și irațional la condițiile specifice ale vieții astfel încât să putem trăi în armonie cu natura. Însă, pentru a decide ceea ce este rațional și ce este irațional, nu trebuie să evaluăm doar lucrurile externe, cât mai ales fiecare trebuie să ia în considerare ceea ce este în armonie cu caracterul său propriu. Pentru un om poate sa fie rațional să se ocupe cu cea mai josnică slujbă, atunci când alternativa este să fie lovit sau să rămână flămând. Unui alt om, nu doar acea slujbă i s-ar părea intolerabilă, ci chiar gândul că ar putea accepta ca altcineva să facă acel lucru i-ar părea intolerabil. Dacă mă întrebi pe mine ce ar trebui să faci tu într-o asemenea situație, îți voi răspunde că să mănânci este mai bine decât să fii flămând, iar să nu fii lovit este preferabil alternativei; dacă acestea sunt lucrurile cărora le acorzi importanță atunci fă acea slujbă josnică.

    “Dar asta nu ar fi onorabil pentru mine”, spui tu. Ei bine, este treaba ta dacă vrei să pui și asta în balanță, nu a mea. Căci tu te cunoști pe tine însuți, tu știi ce lucruri sunt importante pentru tine și tu știi care este prețul pentru care te vinzi. Pentru că oameni diferiți au prețuri diferite.

    Din acest motiv, atunci când Florus se frământa dacă să meargă la spectacolele lui Nero sau nu, și dacă să participe el însuși în ele, Agrippinus i-a spus “Du-te!”; la care Florus a întrebat “Dar tu de ce nu te duci?”, iar răspunsul primit a fost “Deoarece eu nici măcar nu iau în considerare acest lucru.” Căci un om care ajunge să pună pe aceeași balanță propriul caracter cu lucrurile externe, este foarte aproape de a-l pierde. 

    Dacă mă întrebi ce prefer, viața sau moartea? Răspund viața. Durerea sau plăcerea? Răspund plăcerea.

    “Dar dacă nu particip la spectacole îmi va tăia capul!”

    În cazul asta, du-te şi participă, dar eu nu voi veni. “De ce?” “Deoarece tu nu te consideri decât un fir de ață într-o tunică. Este potrivit pentru tine să te gândești cum să faci să fii la fel ca restul oamenilor, precum un fir de ață nu este cu nimic superior celorlalte fire din țesătură. Dar eu vreau să fiu purpură, acea culoare care acordă distincție și frumusețe restului. De ce aş vrea eu să fiu asemenea celorlalți? Și dacă sunt asemenea lor, cum aş mai putea fi purpură?”

    Priscus Helvidius de asemenea a înțeles asta și a acționat întocmai. Iar atunci când Vespasian i-a trimis vorbă să nu vină la întrunirea Senatului, Priscus a răspuns “Este în puterea ta să îmi interzici să fiu senator, însă câtă vreme sunt trebuie să particip.”

    “În cazul acesta poți să vii, dar păstrează tăcerea”, a zis împăratul.

    “Dacă nu o să mă întrebi nimic, o să păstrez tăcerea.”

    “Dar sunt obligat să-ți acord cuvantul.”

    “Iar eu sunt obligat să spun ceea ce consider corect.”

    “Dar dacă vei face asta, voi fi nevoit să te omor.”

    “Și când am pretins eu că sunt nemuritor? Tu îți faci datoria ta, eu pe a mea. Dacă a ta este să omori, a mea va fi să mor fără sa tremur; dacă a ta este să trimiți în exil, a mea este să plec fără să mă plâng.”

    Întrebi ce bine a putut face Priscus, un singur om împotriva împăratului romanilor? Ce bine face purpura togăi? Doar atât, îi acorda distincție și iese în evidență ca un exemplu excepțional în fața celorlalți. Un alt om, dacă împăratul i-ar fi cerut să nu participe în Senat, ar fi spus “Mulțumesc ție că m-ai cruțat.” Însă unui asemenea om, Vespasian nu ar fi avut niciun motiv să-i interzică să participe, deoarece ar fi știut dinainte că un asemenea om ar sta mut ca o statuie, sau, dacă i s-ar cere să vorbească ar spune numai ce dorește Cezarul să audă și încă ceva în plus.

    În același spirit a ales și un anume atlet, atunci când era în pericol să moară dacă nu i se amputau organele genitale. Fratele său, care era filosof, a venit și l-a întrebat “Ei bine frate? Lăsăm bisturiul să-şi facă treaba ca să te poți întoarce în gymnasium?” Dar atletul a ales sa persiste în hotărârea sa și să moară. Cum a murit mă întrebi? Ca un om, un om care a participat şi a învins la Olympia, un om care și-a petrecut viața în gymnasium, nu unul care tocmai s-a înscris la școala lui Bato. Un alt om ar fi acceptat să-i fie tăiat și capul , dacă asta însemna să trăiască în continuare.

    Asta înseamnă să-ți păstrezi caracterul puternic, asta este hotărârea celor care s-au obișnuit să ia seama la propriul caracter în orice decizie ar avea de luat.

    “Haide Epictet, bărbiereşte-te!”

    Dacă sunt un filosof răspund “Nu o să-mi tai barba.”

    “În cazul acesta îți voi tăia capul!”

    Taie-l atunci, dacă aşa socotești tu că-i mai bine.

    Unul dintre ascultători a întrebat “Cum poate un om afla ceea ce este potrivit propriului caracter?”

    Cum poate taurul, atunci când leii atacă, să descopere singur cu ce putere a fost înzestrat și să se pună între prădător și propria turmă? Este clar că odată cu aceasta putere a primit și cunoștința că o are. Deci oricare dintre noi, care are asemenea capacități nu va fi inconştient cu privire la ele. Precum taurul, un om cu natura nobilă nu devine brav sau nobil dintr-o dată; trebuie să se antreneze din timpul iernii pentru campania din vară și să nu se îndrepte cu ușurință către lucruri care nu sunt în interesul său.

    La un singur lucru să ai grijă, cu ce preț ești pregătit să-ți vinzi propria voință. Dacă nu pentru altceva, atunci pentru asta: ai grijă să nu o vinzi ieftin. Căci ceea ce este superior și măreț, poate că nu-i aparține decât lui Socrate sau altora ca el.

    “Dacă aceasta este natura noastra, de ce nu mai mulți dintre noi arată acest caracter?”

    Oare toți caii sunt rapizi în galop, sau toți câinii sunt la fel de buni în a adulmeca urmele?

    “Ce mă fac atunci? Dacă nu am fost înzestrat în mod natural, să mă complac și să nu fac niciun efort din cauza asta?”

    În niciun caz. Epictet nu îi este superior lui Socrate, dar dacă este egalul lui asta îmi este de ajuns. Căci deși nu voi fi niciodată un Milo, asta nu înseamnă că îmi neglijez corpul; deși nu voi fi vreun Cresus, nu înseamnă că îmi neglijez averea. Într-un cuvânt nu trebuie să ne abandonăm eforturile într-un anumit domeniu doar pentru ca deznădăjduim că nu vom ajunge pe cea mai înaltă treaptă.

I. Despre lucrurile care sunt în puterea noastră și cele care nu se află în puterea noastră

    Dintre toate facultățile (cu excepția celei pe care urmează să o menționez), nu vei găsi niciuna capabilă să se contemple pe ea însăşi, şi, în consecință, niciuna capabilă de a se aproba sau dezaproba. Cât de departe posedă gramatica puterea de contemplare? Doar până la a putea forma o judecată legată de modul în care cuvintele sunt scrise sau vorbite. Dar arta muzicii? Doar până la a putea judeca linia melodică. Poate vreuna dintre ele să se contemple pe ea însăşi? În niciun caz. Atunci când trebuie să scrii ceva prietenului tău, gramatica îți va spune ce cuvinte să folosești și în ce ordine să le scrii; dar ce să scrii şi ce să nu scrii, gramatica nu-ți poate spune. La fel și muzica cu sunetele muzicale; dar dacă ar trebui în momentul actual să cânți din voce sau la lăută, sau să nu cânți deloc, asta muzica nu-ți poate spune. Atunci, ce facultate îți poate răspunde la aceste întrebări? Cea care se contemplă atât pe ea însăși cât și toate celelalte lucruri. Și cum se numește această facultate? Rațiunea, ea singură se poate examina pe ea însăși, ce este, ce putere și ce talent posedă, doar ea poate cerceta celelalte facultăți. Ce altceva îți poate spune că aurul este frumos? Căci aurul nu-ți poate spune. Evident, doar facultatea capabilă de a judeca impresiile îți poate spune asta. Ce altceva poate judeca celelalte facultăți, precum gramatica sau muzica, arătându-ți când și cum anume să le folosești? Este doar rațiunea și nimic altceva.

    Așa cum se cade, zeii au lăsat în mâinile noastre acel ceva ce este mai bun decat toate și stăpân al tuturor celorlalte lucruri, puterea de a judeca în mod corect impresiile. Însă toate celelalte nu le-au lăsat în mâinile noastre. Oare nu au vrut să ni le lase și pe celelalte în puterea noastră? După mine, eu cred că dacă ar fi putut, ne-ar fi lăsat și alte lucruri în puterea noastră, însă în mod sigur nu au putut. Trăind pe acest pământ, legați fiind de trupul acesta și de cei din jurul nostru, cum ar fi fost posibil să avem și celelalte în puterea noastră fără a fi stânjeniți în aceasta de cele externe nouă?

    Dar ce spune Zeus? “Epictet, dacă ar fi fost posibil, ți-aș fi lăsat și bietul tău trup și măruntele tale proprietăți libere și lipsite de piedici. Însă nu uita niciodată asta – acest corp nu este al tău, este doar lut însuflețit. Şi cum nu am putut să ți-l las liber și lipsit de piedici, ți-am lăsat în schimb un mic fragment de divinitate, facultatea de a căuta sau de a evita un lucru, cea în puterea căreia se află dorința și aversiunea, într-un cuvânt, facultatea de a judeca în mod corect impresiile. Dacă vei fi atent cu aceasta și o vei considera singurul tău lucru de preț, niciodată nu vei fi stânjenit, nu vei întâlni piedici, nu te vei plânge, nu vei învinui și nu vei linguși pe nimeni.”

    Îți par toate astea lucruri mărunte? Sper că nu. Fii mulțumit cu ele și mulțumește zeilor.

    Însă, după cum stau lucrurile, deşi este în puterea noastră să fim atenți la un lucru și să ne dedicam acestuia, noi preferăm să fim atenți la multe alte lucruri și să fim legați de acestea – de trup sau proprietăți, de frate, copil, prieten sau sclav. De vreme ce suntem legați de toate aceste lucruri, suntem supuși constrângerilor și suntem tulburați de ele. Astfel când vremea este potrivnică pentru a ieși în larg, stăm, ne frământăm și ne întrebăm în ce direcție bate vântul. Vântul bate către nord. Ce treabă avem noi cu asta? “Dar cand va bate într-o direcție propice?” Când va dori el, omule, sau când va vrea Aeolus; deoarece Zeul l-a lăsat pe Aeolus stăpân peste vânturi, nu pe tine. În cazul ăsta ce pot face? În cazul ăsta trebuie să ne folosim cât mai bine de lucrurile care depind de noi, iar de celelalte după cum este natura lor. La ce mă refer prin natura lor? După cum este voința divină. 

    “Și dacă urmează să-mi pierd capul? Trebuie să fiu eu singurul?” Dar ce-ai vrea omule, dacă și-ar pierde toți capul, te-ar consola cu ceva? Nu-ți vei întinde singur grumazul, precum a făcut Lateranus la Roma când Nero a ordonat să fie decapitat? Căci el și-a întins grumazul și a primit prima lovitură, însă cum aceasta a fost firavă, a tresărit și s-a retras pe moment, dar l-a întins înapoi. Și înainte de asta, când a fost vizitat de Epaphroditus, libertul lui Nero, iar acesta a început să-l interogheze cu privire la ofensa adusă, Lateranus a spus “Dacă aleg sa spun ceva, îi voi spune direct stăpânului tău.”

    Ce-ar trebui un om sa aibă la îndemână în aceste situații? Ce altceva decât aceasta: “Ce este treaba mea și ce nu este treaba mea? Ce depinde de mine și ce nu depinde de mine”?

    Trebuie să mor. Trebuie oare să mor lamentându-mă? Trebuie să fiu înlănțuit. Oare trebuie să mă și plâng de asta? Voi fi exilat. Mă poate opri cineva să merg în exil cu zâmbetul pe față, mulțumit și cu bunǎ dispoziție?

    “Spune-mi secretul tău?” Asta nu o s-o fac, deoarece asta este în puterea mea. “Dar te voi pune în lanțuri.” Omule, ce spui acolo? Eu, în lanțuri? Poți să-mi pui piciorul în lanțuri, dar voința nici măcar Zeus nu poate să mi-o inlantuie. “Te voi arunca în închisoare!” Bietul meu trup, vrei să spui. “Voi pune să ți se taie capul!” Și? Când am pretins eu că sunt singurul om din lume care nu poate fi descăpățânat?

    Acestea sunt lucrurile la care filosofii ar trebui sǎ se gândească, pe care ar trebui să le scrie în lecțiile lor zilnice, în care ar trebui să se instruiască singuri.

    Thrasea obișnuia să spună “Aş prefera să fiu ucis astăzi decât să fiu exilat mâine.” Ce i-a spus atunci Rufus? “Dacă ai alege moartea pentru că este nenorocirea mai mare, cât de mare este atunci nebunia ta? Însă dacă o alegi ca fiind nenorocirea mai mică, cine ți-a dat această alegere? Oare nu ar trebui să înveți cum să fii mulțumit cu ceea ce ți-a fost dat ție?”

    În același spirit, Agrippinus obișnuia să spună “Nu o să fiu un obstacol pentru mine.” Când a primit vești că urmează să fie judecat în Senat a răspuns: “Să sperăm că va ieși bine, însă este a cincea oră din zi” – aceea era ora la care își făcea exercițiile fizice urmate de o baie rece – “să ne apucăm deci de exerciții”. Tocmai cand terminase cu acestea, au venit și i-au dat vestea “Ai fost condamnat!”. “La exil sau la moarte?”, întreabă el. “Exil.” “Și proprietățile mele?” “Nu-ți vor fi confiscate.” “În cazul acesta, să mergem la Aricia și să luăm cina.”

    Asta înseamnă să fii instruit în ceea ce un om ar trebui să studieze; despre cum poți să-ți păstrezi voința de a obține și de a evita liberă de orice impediment, liberă de tot ceea ce un om ar trebui să evite. Trebuie să mor? Dacă acuma, atunci sunt gata să mor. Dacă mai încolo, atunci acum voi cina deoarece este ora cinei; apoi cand va veni vremea o să mor. Cum? Precum un om care înapoiază ceva ce nu-i aparține.

Arrianus către Lucius Gellius

    Nu am scris aceste Lecții ale lui Epictet sub forma unei cărți, cum ar fi un om obișnuit să scrie asemenea lucruri; nici nu am intenționat ca acestea sa fie publicate, astfel nu pot declara că au fost scrise de mine. În schimb, ceea ce l-am auzit spunând, am încercat să-mi notez cu cuvintele sale, cu scopul de a le păstra pentru mine ca aducere aminte a gândurilor sale și a limbajului direct folosit de Epictet. Astfel, limbajul folosit este unul pe care un om îl folosește în mod natural într-o conversație, și nu limbajul care l-ar folosi cineva în vederea publicării unei cărți, cu gandul la cititorii care îi vor citi opera. De altfel, nici nu știu cum au ajuns aceste lecții să circule în public, fără consimțământul și cunoașterea mea. Oricum, pentru mine nu este o problemă dacă voi apărea în fața publicului ca necunoscător în ceea ce privește arta scrierii; iar lui Epictet nu-i va păsa câtuși de puțin dacă oamenii îi vor desconsidera vorbele, deoarece, atunci când le-a rostit, singura sa intenție a fost aceea de a mișca mințile celor cărora li se adresa către cele mai nobile idealuri. Dacă aceste lecturi vor produce același rezultat și în mințile cititorilor, atunci vor îndeplini menirea pe care vorbele filosofilor ar trebui să o aibă. Dacă însă nu vor reuși sa aibă acest rezultat, aș vrea ca cititorul să înțeleagă că, atunci când Epictet le-a rostit, cel care asculta nu putea evita să nu fie mișcat de către acestea. Dacă doar prin lectura lor, aceste lecții nu vor reuși să îndrepte mintea cititorului către cele mai nobile lucruri, atunci ori este vina mea ori acest rezultat ar fi fost inevitabil în pofida oricăror eforturi din partea mea.

Rămâi cu bine!

Page 10 of 10

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén