Dacă ceea ce spun filosofii despre înrudirea omului cu Zeul este adevărat, există un singur răspuns la întrebarea “Care este țara ta?” Niciodată să nu răspunzi că ești atenian sau corintian, ci, la fel ca și Socrate, să răspunzi că ești cetățean al lumii. Căci de ce să răspunzi că ești atenian când poți răspunde că aparții acelui ungher în care micul tău corp a fost azvârlit în lumea aceasta? Te numești atenian sau corintian după acea regiune suverană care include nu numai acel mic ungher în care te-ai născut sau numai casa și familia ta, cât și locul de unde se trag strămoșii tăi. Când un om înțelege modul în care este lumea cârmuită, constată că nu există obște mai mare și mai atotcuprinzătoare decât aceea care include atât Zeul cât și oamenii; și mai constată că Zeul este la originea tuturor lucrurilor care se nasc și cresc pe pământ, și a ființelor raționale în special, căci acestea sunt prin natura lor în comuniune cu Zeul, unite cu El prin intermediul rațiunii. De ce un om care a ajuns la aceste concluzii nu s-ar identifica ca cetățean al lumii și fiu al Zeului? De ce ar trebui el să se teamă de lucrurile care se întâmplă între oameni? Dacă înrudirea cu Cezar sau cu o altă persoană puternică în Roma este de ajuns pentru un om să trăiască în siguranță, deasupra de dispreț și liber de frică; atunci faptul că Zeul ne este părinte nu ar trebui să ne elibereze de durere și frică?
Un om poate întreba “De unde să găsesc pâine să mănânc, dacă eu nu am nimic?”
Dar sclavii fugari, ei pe ce se bazează când își părăsesc stăpânii? Au ei pământuri, servitori sau argintărie? Nu au nimic decât pe ei însuși și cu toate acestea se descurcă să mănânce. Oare acela dintre noi care este filosof ar trebui să-și pună încrederea în alții în călătoriile sale, în loc să se îngrijească singur de nevoile sale? Să fie inferior animalelor iraționale și mai laș decât ele? Căci acestea se descurcă singure, nu le lipsesc nici hrana, nici un mod de viață adecvat, în armonie cu natura lor.
Cred că menirea acestui bătrân care șade acum în fața voastră nu este să vă convingă să nu aveți gânduri joase și ignobile cu privire la voi înșivă, ci mai degrabă să împiedice tinerii care – descoperind că sunt înrudiți cu zeii și văzând aceste lucruri care ne înlănțuie, precum trupul, posesiunile și altele necesare în viață – ar vrea să se elibereze de acestea ca și cum ar fi niște poveri dureroase și intolerabile, și să se întoarcă la zei. În acest caz este datoria învățătorului si instructorului să-i întoarcă înapoi de la astfel de gânduri, dacă este cu adevărat un învățător. Puteți veni la mine să-mi spuneți “Epictet, nu mai putem îndura să fim legați de acest biet trup care cere hrană, apă, odihnă sau curățenie și din cauza căruia trebuie să ne supunem dorințelor altora. Nu am învățat noi că aceste lucruri ne sunt indiferente și că moartea nu este ceva rău? Nu suntem noi înrudiți cu Zeul și nu ne tragem de la El? Permite-ne să ne întoarcem în locul de unde am venit, permite-ne să fim eliberați de aceste lanțuri care ne leaga şi ne îngreunează. Aici sunt hoți, tâlhari, curți de judecată și cei pe care-i numim tirani, care datorită acestui trup și posesiunilor sale au o anume putere asupra noastră. Lasă-ne să le arătăm că nu au nicio putere asupra altor oameni.” În acest caz aş răspunde “Prieteni, așteptați Zeul! Atunci când El dă semnalul și te eliberează din post, atunci să te întorci la El. Până atunci, îndură să rămâi acolo unde El te-a pus. Scurt este timpul în care trăiești aici și ușor de îndurat pentru cei care gândesc astfel: ‘Ce tiran, ce hoț, ce curte de judecată par formidabile celui care consideră trupul și posesiunile acestuia doar niște lucruri fără valoare?’ Așteaptă așadar și nu pleca dintre noi fără motiv.”
Asemenea lucruri ar trebui discutate de învățător cu tinerii înzestrați. În schimb, învățătorul vostru este doar un corp fără de viață și voi sunteți la fel. Căci după ce v-ați ghiftuit bine astăzi, stați și vă lamentați dacă mâine veți avea sau nu ce mânca. Sclavule, dacă vei avea mâncare o să mănânci; dacă nu vei avea o să mori! Ce motiv ai să te plângi? Unde rămâne loc pentru lacrimi sau pentru linguşiri? De ce ar trebui un om să invidieze pe altul? De ce să-i admiri pe cei bogați și sus-puși, chiar și atunci când aceștia sunt puternici și iuți la mânie? Căci ce-ți pot face ei ție? Nu ne va păsa de lucrurile asupra cărora au ei putere, iar de lucrurile care ne interesează pe noi nu se pot ei atinge. Cine, vă întreb, poate fi stăpân asupra unui om care gândește astfel?
Cum a abordat Socrate acest subiect? Precum un om care este convins de înrudirea sa cu zeii. Le-a spus judecătorilor săi “Dacă spuneți că mă lăsați liber cu condiția să nu mai discut despre lucrurile de care am discutat până acuma și să nu mai deranjez pe tineri sau bătrâni, vă răspund: Ar fi ridicol din partea voastră să credeți că, deși atunci când sunt așezat într-un post de către comandantul meu și instruit să-l apăr, prefer să mor de o mie de ori decât să-l abandonez, aş putea să abandonez locul și munca care mi-au fost hărăzite mie de către Zeu.” Aici vedeți un om care este cu adevărat înrudit cu zeii. Dar noi ne identificăm mai degrabă cu stomacul nostru, cu carnea noastră și cu dorințele noastre animalice; acestea ne sunt fricile și pasiunile; iar pe cei care ne pot ajuta în aceste lucruri îi linguşim și ne temem de ei în același timp.
Într-o zi, un om mi-a cerut să scriu în numele lui o scrisoare către Roma. Este vorba de un om pe care lumea îl considera oropsit, deoarece odată deținuse funcții importante și fusese bogat, însă între timp pierduse totul și trăia printre noi. Am compus scrisoarea într-o manieră umilă. După ce a citit-o mi-a dat-o înapoi și a spus: “Ți-am cerut ajutorul, nu mila ta; nimic rău nu mi s-a întâmplat mie.”
La fel, Musonius Rufus, ca să mă testeze obișnuia să spună “Stăpânul tău îți va face diverse greutăți”. Când i-am răspuns că acestea sunt lucruri obișnuite în afacerile oamenilor, a spus “Atunci de ce aş cere ceva de la stăpânul tău când pot obține totul de la tine?” Într-adevăr, este inutil și stupid pentru un om să primească din partea altuia ceea ce poate avea de la el însuși. Este normal ca eu, care pot cultiva de unul singur un spirit nobil și măreț, să aștept de la altcineva pământuri, bani sau poziție socială? În niciun caz, nu voi fi atât de ignorant cu privire la ceea ce este al meu.
Dar atunci când un om este umil și laş, pentru el cineva trebuie să scrie scrisori ca și cum le-ar scrie pentru un cadavru. Căci o asemenea persoană nu este decât un cadavru și un sextarius de sânge, și nimic altceva. Iar dacă ar fi mai mult, atunci ar realiza că niciun om nu are puterea de a-l face mizerabil pe celălalt.