Diatribe

...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Category: Cartea I

X. Despre cei care urmăresc o funcție superioară în Roma

By

On 29/06/2020

In Cartea I

    Dacă în munca noastră, am fi la fel de harnici și serioși precum sunt bătrânii din Roma în preocupările lor, poate am reuși și noi să realizăm ceva. Am o cunoştință, un om mai în vârstă decât mine, care acum este supraveghetor al comerțului cu cereale în Roma. Trecând pe aici, pe când se întorcea înapoi din exil, mi-a povestit viața sa de până atunci și mi-a împărtășit planurile sale pentru viitor, spunând că tot ceea ce-l interesează este să-și petreacă restul vieții în pace şi liniște. “Deoarece puțin timp mi-a mai rămas” spunea el însuși.

    “Nu o să faci asta,” i-am spus, “căci imediat ce o să te apropii de Roma o să uiți tot ceea ce ți-ai promis. Iar dacă ți se va oferi șansa să fii admis în palatul imperial, o să mulțumești zeilor și o să te avânți cu energie către lucrurile pe care acuma spui că vrei să le lași în urmă.”

    “Epictet,” mi-a răspuns el, “dacă mă vei găsi că pun un singur picior în palat, poți să crezi despre mine ce vrei.”

    Ei bine, ce credeți că a făcut? Chiar înainte să ajungă la Roma, imediat ce a primit o scrisoare de la Cezar, a uitat toate hotărârile luate și de atunci adună îndatoriri și afaceri una după alta. Mi-ar face plăcere să fiu acuma lângă el, să-i aduc aminte de lucrurile care le-a spus când a trecut pe aici și să adaug “Uite că sunt un profet mai bun decât tine!”

    Încerc eu să spun că este în natura omului să nu se preocupe de nimic? În niciun caz! Atunci ce ne împiedică pe noi să fim activi? Eu, de exemplu, imediat ce încep ziua mă gandesc la ce lecții îmi propun să citesc astăzi cu elevii mei; dar apoi îmi spun “Ce-mi pasă mie ce lecție voi discuta cu cutare elev? Mai întâi să mai dorm puțin.” 

    Și totuși cum se compară afacerile lor cu ale noastre? Dacă urmărești cu ce se ocupă ei o să observi diferența. Toată ziua discută, deliberează și negociază pentru un sac de cereale, un pogon de pământ sau alte asemenea lucruri. Este oare același lucru să primești o cerere care spune “Te rog să-mi aprobi un export de grâne” sau una care spune “Te rog sa înveți de la Chrysippus cum este lumea administrată şi care este poziția pe care creaturile raționale o au în lume; și să descoperi cine ești şi care este pentru tine natura binelui şi a răului.” Sunt aceste preocupări asemenea? Necesită ambele aceeași atenție? Este la fel de rușinos să o neglijezi pe una sau pe cealaltă?

    Și totuși, care este concluzia mea? Că noi, bătrânii, suntem indolenți și leneși? Nu, mai degrabă voi tinerii sunteți așa. Căci noi, bătrânii, când vedem tineri jucându-se și distrându-se, degrabă vrem să ne alăturăm jocului lor. Iar eu, dacă v-aş vedea dornici să vă aplecați asupra studiului, cu atât mai mult aş fi şi eu dornic să mă implic în preocupările voastre serioase.

IX. La ce concluzii putem ajunge din faptul că suntem înrudiți cu Zeul

By

On 22/06/2020

In Cartea I

    Dacă ceea ce spun filosofii despre înrudirea omului cu Zeul este adevărat, există un singur răspuns la întrebarea “Care este țara ta?” Niciodată să nu răspunzi că ești atenian sau corintian, ci, la fel ca și Socrate, să răspunzi că ești cetățean al lumii. Căci de ce să răspunzi că ești atenian când poți răspunde că aparții acelui ungher în care micul tău corp a fost azvârlit în lumea aceasta? Te numești atenian sau corintian după acea regiune suverană care include nu numai acel mic ungher în care te-ai născut sau numai casa și familia ta, cât și locul de unde se trag strămoșii tăi. Când un om înțelege modul în care este lumea cârmuită, constată că nu există obște mai mare și mai atotcuprinzătoare decât aceea care include atât Zeul cât și oamenii; și mai constată că Zeul este la originea tuturor lucrurilor care se nasc și cresc pe pământ, și a ființelor raționale în special, căci acestea sunt prin natura lor în comuniune cu Zeul, unite cu El prin intermediul rațiunii. De ce un om care a ajuns la aceste concluzii nu s-ar identifica ca cetățean al lumii și fiu al Zeului? De ce ar trebui el să se teamă de lucrurile care se întâmplă între oameni? Dacă înrudirea cu Cezar sau cu o altă persoană puternică în Roma este de ajuns pentru un om să trăiască în siguranță, deasupra de dispreț și liber de frică; atunci faptul că Zeul ne este părinte nu ar trebui să ne elibereze de durere și frică?

    Un om poate întreba “De unde să găsesc pâine să mănânc, dacă eu nu am nimic?”

    Dar sclavii fugari, ei pe ce se bazează când își părăsesc stăpânii? Au ei pământuri, servitori sau argintărie? Nu au nimic decât pe ei însuși și cu toate acestea se descurcă să mănânce. Oare acela dintre noi care este filosof ar trebui să-și pună încrederea în alții în călătoriile sale, în loc să se îngrijească singur de nevoile sale? Să fie inferior animalelor iraționale și mai laș decât ele? Căci acestea se descurcă singure, nu le lipsesc nici hrana, nici un mod de viață adecvat, în armonie cu natura lor.  

    Cred că menirea acestui bătrân care șade acum în fața voastră nu este să vă convingă să nu aveți gânduri joase și ignobile cu privire la voi înșivă, ci mai degrabă să împiedice tinerii care – descoperind că sunt înrudiți cu zeii și văzând aceste lucruri care ne înlănțuie, precum trupul, posesiunile și altele necesare în viață – ar vrea să se elibereze de acestea ca și cum ar fi niște poveri dureroase și intolerabile, și să se întoarcă la zei. În acest caz este datoria învățătorului si instructorului să-i întoarcă înapoi de la astfel de gânduri, dacă este cu adevărat un învățător. Puteți veni la mine să-mi spuneți “Epictet, nu mai putem îndura să fim legați de acest biet trup care cere hrană, apă, odihnă sau curățenie și din cauza căruia trebuie să ne supunem dorințelor altora. Nu am învățat noi că aceste lucruri ne sunt indiferente și că moartea nu este ceva rău? Nu suntem noi înrudiți cu Zeul și nu ne tragem de la El? Permite-ne să ne întoarcem în locul de unde am venit, permite-ne să fim eliberați de aceste lanțuri care ne leaga şi ne îngreunează. Aici sunt hoți, tâlhari, curți de judecată și cei pe care-i numim tirani, care datorită acestui trup și posesiunilor sale au o anume putere asupra noastră. Lasă-ne să le arătăm că nu au nicio putere asupra altor oameni.” În acest caz aş răspunde “Prieteni, așteptați Zeul! Atunci când El dă semnalul și te eliberează din post, atunci să te întorci la El. Până atunci, îndură să rămâi acolo unde El te-a pus. Scurt este timpul în care trăiești aici și ușor de îndurat pentru cei care gândesc astfel: ‘Ce tiran, ce hoț, ce curte de judecată par formidabile celui care consideră trupul și posesiunile acestuia doar niște lucruri fără valoare?’ Așteaptă așadar și nu pleca dintre noi fără motiv.”

    Asemenea lucruri ar trebui discutate de învățător cu tinerii înzestrați. În schimb, învățătorul vostru este doar un corp fără de viață și voi sunteți la fel. Căci după ce v-ați ghiftuit bine astăzi, stați și vă lamentați dacă mâine veți avea sau nu ce mânca. Sclavule, dacă vei avea mâncare o să mănânci; dacă nu vei avea o să mori! Ce motiv ai să te plângi? Unde rămâne loc pentru lacrimi sau pentru linguşiri? De ce ar trebui un om să invidieze pe altul? De ce să-i admiri pe cei bogați și sus-puși, chiar și atunci când aceștia sunt puternici și iuți la mânie? Căci ce-ți pot face ei ție? Nu ne va păsa de lucrurile asupra cărora au ei putere, iar de lucrurile care ne interesează pe noi nu se pot ei atinge. Cine, vă întreb, poate fi stăpân asupra unui om care gândește astfel?

    Cum a abordat Socrate acest subiect? Precum un om care este convins de înrudirea sa cu zeii. Le-a spus judecătorilor săi “Dacă spuneți că mă lăsați liber cu condiția să nu mai discut despre lucrurile de care am discutat până acuma și să nu mai deranjez pe tineri sau bătrâni, vă răspund: Ar fi ridicol din partea voastră să credeți că, deși atunci când sunt așezat într-un post de către comandantul meu și instruit să-l apăr, prefer să mor de o mie de ori decât să-l abandonez, aş putea să abandonez locul și munca care mi-au fost hărăzite mie de către Zeu.” Aici vedeți un om care este cu adevărat înrudit cu zeii. Dar noi ne identificăm mai degrabă cu stomacul nostru, cu carnea noastră și cu dorințele noastre animalice; acestea ne sunt fricile și pasiunile; iar pe cei care ne pot ajuta în aceste lucruri îi linguşim și ne temem de ei în același timp.

    Într-o zi, un om mi-a cerut să scriu în numele lui o scrisoare către Roma. Este vorba de un om pe care lumea îl considera oropsit, deoarece odată deținuse funcții importante și fusese bogat, însă între timp pierduse totul și trăia printre noi. Am compus scrisoarea într-o manieră umilă. După ce a citit-o mi-a dat-o înapoi și a spus: “Ți-am cerut ajutorul, nu mila ta; nimic rău nu mi s-a întâmplat mie.”

    La fel, Musonius Rufus, ca să mă testeze obișnuia să spună “Stăpânul tău îți va face diverse greutăți”. Când i-am răspuns că acestea sunt lucruri obișnuite în afacerile oamenilor, a spus “Atunci de ce aş cere ceva de la stăpânul tău când pot obține totul de la tine?” Într-adevăr, este inutil și stupid pentru un om să primească din partea altuia ceea ce poate avea de la el însuși. Este normal ca eu, care pot cultiva de unul singur un spirit nobil și măreț, să aștept de la altcineva pământuri, bani sau poziție socială? În niciun caz, nu voi fi atât de ignorant cu privire la ceea ce este al meu. 

    Dar atunci când un om este umil și laş, pentru el cineva trebuie să scrie scrisori ca și cum le-ar scrie pentru un cadavru. Căci o asemenea persoană nu este decât un cadavru și un sextarius de sânge, și nimic altceva. Iar dacă ar fi mai mult, atunci ar realiza că niciun om nu are puterea de a-l face mizerabil pe celălalt.

VIII. Facultățile nu sunt sigure pentru cel neinstruit

By

On 15/06/2020

In Cartea I

    După cum este posibil ca unii termeni echivalenți să fie folosiți alternativ, la fel este posibil ca un silogism sau o entimemă* să fie prezentate în moduri diferite. Vezi următorul exemplu: “Ai împrumutat bani de la mine și nu i-ai inapoiat; deci îmi datorezi bani” sau “Nu ai împrumutat bani fără să-i inapoiezi; prin urmare nu îmi datorezi bani.” Filosoful, mai mult decât orice altă persoană, este omul potrivit pentru a trata asemenea argumente cu abilitate. Căci dacă entimema este un silogism incomplet, atunci este de la sine înțeles că o persoană antrenată în silogisme complete se poate descurca la fel de bine și cu cele incomplete.

    “Atunci de ce nu ne străduim să ne instruim în această manieră?” La momentul actual, deși nu ne-am devotat studiului logicii și nu suntem distrași de la studiul eticii – cel puțin nu de către mine – tot nu facem progrese către virtute. La ce ne putem aștepta dacă adăugăm și acest obiect de studiu celor cu care ne ocupăm deja? Nu numai că am avea mai puțin timp disponibil pentru alte lucruri mai importante, dar ar putea oferi unora o ocazie remarcabilă pentru îngâmfare și trufie. Căci logica și persuasiunea sunt abilități însemnate, în special pentru cineva care care s-a antrenat intens în folosința lor și care posedă pe deasupra și darul elocvenței. Iar orice facultate este periculoasă în mâinile celor slabi şi neinstruiți, încurajându-i să se exalte și să se umfle în pene. Cum poți convinge un tânăr care excelează în aceste abilități că nu ar trebui să devină dependent de ele, ci mai degrabă să facă ca acestea să depindă de el? Nu se va purta el în fața noastră semeț și infatuat, neîndurând în preajma sa niciun om care să-l admonesteze și să-i aducă aminte de cele pe care le neglijează?

    “Vrei să spui că dacă Platon a fost iscusit în logică, nu a mai fost filosof?”

    Și Hipocrate nu a fost medic? Doar știți cu toții cum vorbea Hipocrate. Oare se exprima așa elocvent datorită faptului că era medic? Atunci de ce amestecați calități care se regăsesc accidental în același om? Dacă Platon era chipeș și vânjos, ar trebui și eu să mă străduiesc să devin chipeș și vânjos, ca și cum acestea ar fi necesare pentru filosofie, doar pentru că s-a nimerit un filosof să fie chipeș? Nu reușiți să discerneți între ceea ce îl face pe om filosof și calitățile care s-au nimerit accidental în el? Dacă eu sunt filosof, ar trebui să fiți și voi ologi ca să deveniți filosofi?

    Atunci? Vă întrebați dacă eu consider că aceste facultăți nu au nicio valoare? Departe de mine asta, ar fi ca și cum aș spune că darul vederii nu are nicio valoare. Dar dacă mă întrebați ce anume îl face pe om desăvârșit, vă voi răspunde că nimic altceva decât modul în care se folosește de impresii.

    * formă incompletă de silogism, în care una din premise nu este exprimată, fiind subînțeleasă

VII. Despre premisele variabile, argumentele ipotetice și altele asemenea

By

On 08/06/2020

In Cartea I

    Mulți ignoră că folosința premiselor variabile, a argumentelor ipotetice sau a silogismelor prin care se ajunge la o concluzie în urma întrebărilor, într-un cuvânt al tuturor acestor raționamente, este importantă pentru conduita oamenilor. În orice chestiune ar trebui să ne întrebăm cum un om înțelept descoperă calea sau metoda corectă prin care să se ocupe de chestiunea respectivă. Drept concluzie, fie înțeleptul nu se apleacă asupra disputelor purtate prin întrebări și răspunsuri sau, în cazul în care se angajează în asemenea dispute, nu va avea grijă dacă se avântă în răspunsuri sau întrebări pripit și la intamplare; sau dacă considerăm că niciuna din aceste concluzii nu este corectă, trebuie să admitem că este necesar să studiem cu atenție acest subiect. Care este așadar scopul pentru care studiem aceste raționamente? Să stabilim ce este adevărat, să respingem ce este fals și, în cazurile incerte, să ne abtinem de la a forma o judecată. 

    Este de ajuns să cunoaștem acest lucru?

    “Da.” 

    Atunci este de ajuns pentru cel care se folosește de bani să cunoască motivul pentru care trebuie respinși banii falși?

    “Nu, deoarece trebuie să știi și cum să deosebești între monedele autentice și cele false.”

    Atunci, este adevărat și că într-un argument nu este de ajuns să auzi ce se spune, trebuie să știi și să deosebești ce este adevărat de ceea ce este fals sau incert?

    “Așa este.”

    Dacă este adevărat, atunci care este regula prin care poți demonstra un argument?

    “Să accepți ceea ce decurge dintr-o premisă pe care ai acceptat-o ca adevărată.”

    Este îndeajuns să cunoști acest lucru? Nu este, trebuie să cunoști mecanismul prin care o concluzie decurge din premise, cum câteodată o propoziție decurge din altă propoziție și altădată din mai multe propoziții. Putem spune că este necesar pentru un om să-și antreneze această facultate, puterea de a demonstra argumentele care le propune, de a urmări argumentele altora și de a nu fi înșelat de sofisme. Din acest motiv considerăm că este necesar să studiem aceste forme de argumente deductive.

    Dar ia în considerare acest caz: poți accepta premisele în mod corect, iar concluzia care decurge din ele, deși decurge într-un mod aparent corect, este falsă. Ce este de făcut in acest caz? Trebuie să accept concluzia falsă? Cum aș putea face asta? Trebuie să recunosc că am greșit atunci când am acceptat premisele? 

“Nu poți face nici asta.”

    Pot să spun că o concluzie nu decurge cu necesitate din premise?

    “Nu, nici asta nu este îngăduit.”

    Ce aș putea să fac în această circumstanță? Luați în considerare acest exemplu: să iei bani cu împrumut nu este de ajuns pentru a fi considerat debitor, este de asemenea necesar ca persoana respectivă să fie în continuare datoare și datoria să rămână neplătită, deci pentru a admite o concluzie nu este de ajuns să admiți o premisă în trecut, este necesar să verifici și dacă premisa respectivă este încă valabilă. Într-un cuvânt, dacă rămân în același stadiu precum atunci când le-am admis, suntem obligați să acceptăm concluzia care decurge din premisele pe care le-am acceptat; dacă, pe de altă parte, premisele acceptate inițial s-au schimbat, nu suntem în niciun fel obligați să acceptăm în continuare și concluzia care decurgea din ele. Trebuie să examinăm corect premisele de acest gen, supuse schimbărilor, care se pot modifica chiar în cursul prezentării argumentelor, creând astfel probleme neghiobilor care se lasă înșelați atunci când nu urmăresc cu atenție un argument. Care este motivul pentru o asemenea examinare? Tocmai pentru ca în aceste chestiuni să procedăm corect și să evităm ceea ce este confuz într-un argument.

    La fel trebuie să procedăm și cu ipotezele și argumentele ipotetice. Câteodată este necesar să presupui o ipoteză ca un pas pentru un argument care decurge din aceasta. Trebuie însă să acceptăm orice ipoteză propusă? Și dacă nu putem accepta orice ipoteză, care sunt acelea pe care le putem accepta? Dacă acceptăm o ipoteză, este necesar să o acceptăm și pe viitor sau în unele cazuri o putem abandona? Ar trebui să acceptăm concluziile care decurg din ipoteza acceptată și să le respingem pe cele care sunt în conflict cu ea? “Da.”

    Dar presupune că un om îți spune “Dacă accepți aceasta ipoteză, îți voi demonstra că pot ajunge la o concluzie imposibilă care decurge din ea.”

    Ar trebui oare ca un om prudent să refuze să intre într-o dispută cu persoana respectivă? Tocmai un om prudent este capabil să urmărească un raționament logic, să pună întrebări și astfel să dovedească înșelătoriile și sofismele. Dacă ar accepta acea dispută, s-ar angaja în aceasta pripit sau neatent? Ar mai fi atunci omul care-l socotim noi că este?  Fără instruire și exercițiu, poate să-și mențină consistența argumentelor sale? Să ne demonstreze cineva că acestea pot fi adevărate și toate presupunerile noastre sunt în van, devin absurde și inconsistente cu noțiunea pe care o avem cu privire la ce este un om bun.

    De ce persistăm în lene, indolență si procrastinare? De ce căutăm pretexte pentru a evita să ne desăvârșim cunoștințele de logică?

    “Doar n-o fi la fel de grav ca și cum aș comite un paricid?”

    Sclavule, e vreun părinte aici ca să-l omori? Întrebi ce mare greșeală ai facut? Cea care era posibilă în acest domeniu. Răspunsul tău este același pe care i l-am dat și eu lui Musonius Rufus cand m-a admonestat că nu am reușit să descopăr eroarea într-un anumit silogism: “Presupun, am spus, că n-am dat foc Capitoliului”.

    “Sclavule, mi-a răspuns, este lucrul omis aici Capitoliul?”

    Asta îmi spuneți voi? Că să dai foc Capitoliului sau să-ți ucizi tatăl sunt singurele greșeli care le poți face în viață? Dar să te folosești de impresii fără atenție sau metodă; să nu reușești să înțelegi un argument, o demonstrație sau un sofism; să nu poți urmări într-o dispută ceea ce este sau nu în acord cu premisele pe care le-ai acceptat; în toate acestea nu găsești nimic greșit?

VI. Despre Providență

By

On 01/06/2020

In Cartea I

    În toate lucrurile care sunt sau care se întâmplă în lume, este ușor să aduci laude Providenței, dacă ai aceste calități: capacitatea de a privi lucrurile în ansamblu și o atitudine recunoscătoare. Fără aceste calități, un om nu va reuși să vadă folosința lucrurilor; altul, chiar dacă o cunoaşte, nu va fi recunoscător. Dacă Zeul ar fi creat culorile, dar nu ți-ar fi dat ochi să le vezi, ce folosință ar mai fi avut ele? Nici una. Pe de alta parte, ce folos ar fi avut văzul fără obiectele asupra cărora ne aruncăm privirea? Nici unul. Să presupunem, că ar fi creat toate acestea, dar nu ar fi creat lumina? În acest caz culorile sau văzul nu ar fi fost de niciun folos. Cine este cel care a aranjat toate aceste lucruri compatibile între ele? Cine a potrivit sabia cu teaca și teaca cu sabia? Nimeni? Cu siguranță, însăși structura unor asemenea lucruri compatibile între ele ne îndreaptă către concluzia că acestea sunt opera unui artizan și nu au apărut accidental. Dacă o sabie și o teacă care se potrivesc demonstrează existența unui meșteșugar care le-a creat cu acest scop; atunci obiectele vizibile, văzul și lumina nu demonstrează același lucru? Existența femeii și a bărbatului, dorința fiecăruia dintre ei pentru uniune și puterea de a folosi organele adaptate pentru aceasta – nu demonstrează acestea existența unui Creator? Dar intelectul uman, capacitatea lui de a alege dintre nenumărate impresii, de a adăuga la ele sau de a le combina astfel încât să formeze anumite idei și concluzii? Nu sunt aceste lucruri îndeajuns pentru a stârni un om, pentru a-i aduce aminte că există un Creator? Dacă nu sunt de ajuns, atunci lăsați-i pe cei care cred asta să ne explice cum au apărut din întâmplare toate aceste lucruri minunate.

    Și sunt aceste facultăți specifice doar oamenilor? Multe dintre ele da, mai exact facultățile de care are nevoie o ființă rațională; însă vei găsi și multe altele care le avem în comun cu animalele. Înțeleg acestea esența lucrurilor şi a întâmplărilor? Nu, căci a folosi este un lucru, iar a înțelege este altceva. Pentru animale este de ajuns să se folosească de impresiile care le primesc cu ajutorul simțurilor, însă omul trebuie să le şi înțeleagă. Este îndeajuns pentru animale să se hrănească și să bea, să doarmă și să se împerecheze, și să facă toate acele lucruri care sunt în natura lor. Însă pentru noi, care am primit și facultățile intelectuale, aceste lucruri nu sunt suficiente; căci dacă nu acționăm într-o manieră sistematică şi consistentă cu natura noastră, nu ne vom atinge adevăratul țel. Așa cum natura ființelor este diferită, la fel sunt scopul și țelul acestora. În acele animale a căror constituție este adaptată pentru folosința lucrurilor, aceasta este îndeajuns; dar acela a cărui constituție este adaptată atât pentru folosința cât și pentru înțelegerea lucrurilor, nu-și va atinge adevăratul scop fără exercițiul cuvenit al rațiunii. Așa Zeul a creat fiecare animal, unul pentru a fi hrană, altul pentru a trage în jug, altul pentru a produce lapte și altul pentru o altă asemenea folosință. Pentru asemenea scopuri ce nevoie au ele sa înțeleagă impresiile și să poată deosebi între ele? Dar Zeul l-a creat pe om pentru a fi martor al creației Sale, nu doar pentru a lua cunoștință ci și pentru a o interpreta. Din acest motiv ar fi rușinos pentru om să se mărginească la acele activități specifice animalelor; mai potrivit ar fi să înceapă cu acestea și să sfârșească cu ceea ce natura noastră cere; iar aceasta ne îndeamnă la contemplare și înțelegere, și la un stil de viață în armonie cu natura. Ia seama să nu-ți trăiești viața fără să fii martor al acestor lucruri.

    Însă tu ai grijă să mergi la Olympia pentru a admira opera lui Phidias, și voi toți considerați o nenorocire să mori fără să vezi asemenea opere. Dar nu este nevoie să faci nicio călătorie, căci acolo unde te afli acuma eşti înconjurat de creația Zeului; și tu nu ai nicio dorință să o vezi și să o admiri? Nu vrei să înțelegi cine ești, pentru ce te-ai nascut şi pentru ce ai primit acest dar al vederii? 

    “Înțeleg, dar sunt atâtea lucruri grele și neplăcute în viață.”

    Și nu vei găsi asemenea lucruri şi la Olympia? Nu te bate soarele? Nu ești înghesuit în mulțime? Nu este greu să găsești o baie decentă acolo? Nu te udă când plouă? Nu te deranjează toată larma, toate zgomotele? Cu toate acestea când compari toate aceste neplăceri cu măreția spectacolului alegi să le înduri şi să le accepți. Știind asta, nu realizezi că ai primit virtuți care să te ajute să înduri tot ce întâmplă? Nu ai fost înzestrat cu măreția spiritului, curaj sau răbdare? Știind acestea cum să mă îngrijorez cu privire la ce se poate întâmpla? Ce mă poate tulbura, încurca sau necăji? În loc să mă folosesc de aceste virtuți în scopul pentru care le-am primit, ar trebui să mă plâng și să jelesc toate întâmplările nefericite?

    “Dar îmi curge nasul!”

    “Şi pentru ce ai mâini sclavule? Nu pentru a-ți șterge nasul?”

    “Este oare normal să fie asemenea lucruri precum boala în lume?”

    “Asta-i bună! Nu este mai sănătos să-ți ștergi nasul decât să te plângi că-ți curge în primul rând?”

    Ce crezi că ar fi devenit Hercule dacă nu ar fi fost niciun leu, hidră, cerb, vier sau oameni nedrepți și brutali pe care să-i alunge și să curețe lumea de ei? Ce ar fi făcut, dacă nu era nimic de felul acesta cu care să se lupte? Nu este clar că s-ar fi învelit în pături și ar fi dormit? Nici nu ar mai fi fost vreun Hercule, dacă toata viața și-ar fi petrecut-o în lux și în comoditate; și chiar dacă printr-un miracol ar fi fost același Hercule, ce nevoie ar mai fi fost de el? Și ce folos ar fi fost de brațele sale, de puterea sa, de răbdarea sa sau de noblețea spiritului său; dacă nu ar fi fost asemenea pericole care să-l testeze și să-l antreneze?

    “Dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit el să caute aceste posibilități de a se antrena și să aducă asemenea lei, hidre sau vieri în țara sa?”

    Aceasta ar fi nebunie. Însă cum ei existau deja, acești monștri au avut scopul lor, anume de a ne arăta natura lui Hercule și de a-l antrena.

    La rândul vostru, luați în considerare virtuțile cu care ați fost înzestrați și spuneți așa: “Trimite-mi, tu Zeus, ce încercări consideri necesare; căci am primit aceste înzestrări din partea Ta și puterea să fac față onorabil la orice se poate întâmpla.” În schimb, tu stai tremurând de frica a ceea ce s-ar putea întâmpla sau te plângi şi te lamentezi de cele ce se întâmpla, şi aduci vină zeilor. Căci ce altceva decât hulă poate produce un spirit de origine modestă? Și cu toate acestea, Zeul nu numai că ți-a dat aceste virtuți care să te ajute să suporți orice s-ar intampla fără a fi deprimat sau înfrânt; precum un adevărat tată, El ți-a dat aceste virtuți libere de orice constrângere, în întregime în puterea ta, fără a-şi păstra pentru El capacitatea de a te opri sau împiedica în exercitarea lor. Dar tu, ai primit aceste virtuți libere și în totalitate în puterea ta și nu folosești de ele; nu vezi ce ai primit și nici de la cine. Unii sunt orbi, necunoscând binefăcătorul lor. Alții, prin josnicia lor, caută vina Zeului. Totuși, eu sunt aici să-ți arăt că ai fost înzestrat cu resurse și daruri potrivite pentru un caracter nobil și curajos; arată-mi tu, dacă poți, ce argumente ai pentru a te plânge și pentru a aduce reproșuri.

V. Împotriva adepților Academiei

By

On 25/05/2020

In Cartea I

    Dacă un om, spune Epictet, neagă ceea ce este evident, este greu să găsești argumente prin care să-i schimbi opinia. Dar asta nu deoarece omul respectiv este puternic sau cel care încearcă să-l instruiască este slab; ci deoarece este greu să discuți cu un om care devine îndârjit și încăpățânat, atunci când a fost contrazis într-un raționament.

    Această rigiditate poate apărea în două moduri: în primul mod când se manifestă la nivelul facultăților raționale, în al doilea atunci când se manifestă la nivelul bunului-simț, atunci când un om, în mod intenționat, refuză să accepte ceea ce este evident sau să abandoneze ceea ce este în conflict cu adevărul. Mulți dintre noi trăim cu frica morții trupului și facem tot posibilul să o evităm, însă puțin ne pasă de moartea sufletului. Atunci când o persoană este incapabilă să urmărească sau să înțeleagă ceva, considerăm că acea persoană este într-o stare gravă; însă atunci când rușinea și modestia sunt moarte într-un om, ajungem să numim acest lucru putere sau tărie de caracter.

    “Înțelegi că eşti treaz în acest moment?”

    “Nu”, este răspunsul unui sceptic. “Nu mai mult decât atunci când visez și cred că sunt treaz.”

    “Și nu este nicio diferență între cele două impresii?”

    “Nu, absolut niciuna.”

    Cum poți sa argumentezi mai departe în fața unui asemenea om? Ce foc, ce oțel îi pot administra pentru a-l face să înțeleagă că este lipsit de viață? El observă, însă pretinde că nu vede, este într-o condiție mai rea decât un cadavru. Despre un om care nu vede nepotrivirea din propriile argumente putem spune că este într-o condiție deplorabilă. Dar altul care o vede, însă nu este mișcat de către aceasta şi nu învață din ea, acela este într-o stare mult mai gravă decât primul. Celui de-al doilea îi lipsește modestia și rușinea, iar facultatea rațională, chiar dacă nu-i lipsește cu desăvârșire, este abrutizată. Să numesc această condiție tărie de caracter? Cu siguranță nu, altfel ar trebui să o numim la fel și în cazul desfrânaților care fac și spun în public orice le trece prin minte.

IV. Despre progres

By

On 18/05/2020

In Cartea I

    Cine este cel care progresează? Este cel care, învățând de la filosofi disciplina dorinței și aversiunii, și învățând că fericirea și liniștea sufletească sunt ale omului care nu eșuează în a dobândi cele dorite și care nu cade în cele pe care dorește să le evite, a renunțat pe moment la pofta de a dobândi și dorește să evite doar ce este împotriva firii din cele ce sunt în puterea sa. Însă dacă va dori să ocolească și cele care nu depind de el, știe că într-o zi, în pofida eforturilor sale, i se va întâmpla ceea ce dorea să ocolească și va fi un nefericit. Dacă acestea sunt lucrurile care le promite virtutea, și anume fericirea și liniștea sufletească, atunci progresul către virtute reprezintă și progres către acestea. Căci, oricare ar fi scopul final al perfecționării într-o anumită disciplină, progres se numește parcursul către acel scop final.

    Cum se face, că deși admitem că acesta este drumul către virtute, căutăm să ne arătăm progresul în altele? Care este produsul virtuții? Liniștea sufletească. Cine face progres către ea? Este oare cel care citește multe cărți de Chrysippus? Oare virtutea înseamnă să înțelegi ce a scris Chrysippus? Dacă este așa, atunci trebuie să admitem că progresul este același lucru cu cititul cărților lui Chrysippus. În acest caz, deși admitem că virtutea produce un rezultat, măsurăm progresul către ea prin alt rezultat. 

    “Cineva se fălește că este în stare să înțeleagă pe Chrysippus de unul singur.” Bravos domnule, faci progrese! Dar de ce îți bați joc de el? De ce nu-i arăți unde greșește? De ce nu-i arăți ce înseamnă virtutea, ca să știe unde să caute progresul către aceasta? Caut-o acolo prăpăditule, în munca ta și în eforturile tale! Unde anume să o cauți? Caut-o în disciplina dorinței, în ceea ce dorești să dobândești și în ceea ce dorești să eviți. Caut-o în impulsul de a acționa și în cel de a te înfrâna. Caut-o în disciplina consimțământului, astfel încât să nu fii înșelat în cele în care îți dai sau nu-ți dai acordul. Dintre ele cea mai importantă este prima, căci dacă tremuri și te lamentezi căutând să eviți boala, moartea sau altele asemenea, atunci și progresul este imposibil.

    Deci arată-mi progres în aceste domenii. Dar tu, te comporți precum un atlet care dacă îi ceri “Arată-mi muschii”, el răspunde “Uite ce haltere am!” Stai așa omule! Că nu asta te-am întrebat, am vrut să-mi arăți rezultatele muncii cu halterele. 

    Așa și tu spui “Uite acest tratat despre impulsuri, cum l-am citit din scoarță’n scoarță”. Nu asta întrebam sclavule, vroiam să știu ce urmărești și ce eviți, către ce îți exerciți dorința și aversiunea, care ți-e pregătirea – în acord cu natura sau nu. Dacă tu spui că este în acord, arată-mi dovezi și o să spun că ai făcut progrese; dacă nu, atunci du-te, și nu mai interpreta asemenea cărți, scrie-le tu din partea mea, ce folos crezi că o să-ți aducă? Nu știi că o carte nu face decât 5 dinari? Crezi că omul care le citește și le interpretează valorează mai mult? Nu căuta un lucru într-o parte și progresul către acel lucru altundeva.

    Unde să cauți progresul? 

    Oricare dintre voi, când înlătura cele externe și se întoarce către propria voință pentru a o instrui și antrena, astfel încât aceasta să devină în armonie cu natura, nobilă, liberă, lipsită de constrângeri și de piedici, loială și modestă, atunci progresează. La fel progresează atunci când învață că acela care dorește să dobândească sau să evite cele ce nu sunt în puterea sa nu poate fi nici demn de încredere, nici liber, ci este nevoit să se schimbe după ele, capricios precum o furtună, și este nevoit să se supună altora care au puterea să ofere sau să împiedice lucrurile pe care și le dorește. Într-un cuvânt cel care, atunci când se trezește dimineața, păstrează și păzește aceste reguli: se îmbăiază precum un om loial, mănâncă precum un om modest, în fiecare acțiune a sa muncește să-și păstreze voința în armonie cu natura, așa precum muncește un atlet pentru a-și îmbunătăți alergatul sau un profesor de muzică pentru educarea vocii – acesta este omul care face progrese și care nu a călătorit în zadar.

    Dar acela ale cărui eforturi sunt îndreptate către studiul cărților, care în asta își măsoară munca și pentru asta a călătorit, aceluia îi voi spune să se întoarcă acasă și să nu-și neglijeze afacerile de acolo, căci a călătorit în zadar. Adevărata muncă constă în a studia cum să înlăture din viața sa tristețea și lamentarea, să înlăture acel “Vai de mine!” sau “Sărmanul de mine!”, să înlăture decepția și dezamăgirea, și să învețe ce este moartea, ce este exilul, pușcăria sau cupă cu otravă, să poată spune, atunci cand este în lanțuri, “Dragul meu Crito, dacă aceasta este voința zeilor, atunci așa să fie”, și nu vorbe precum “Sărmanul de mine, pentru asta oare am îmbătrânit?” Cine sunt cei care spun asemenea lucruri? Crezi că voi pomeni oameni cu o asemenea reputație? Nu sunt asemenea vorbe spuse de cei ca Priam sau Oedip? Nu numai ei, ci toți regii vorbesc la fel! Căci ce altceva sunt tragediile decât tulburări ale unor oameni care prețuiesc lucrurile externe, prezentate în versuri? Dacă prin ficțiune putem învăța aceasta lecție – că omul nu trebuie să se preocupe de cele care nu depind de el; atunci aș alege aceasta ficțiune, dacă ea m-ar ajuta să duc o viață lipsită de tulburări. Vă las pe voi să decideți ce doriți.

    Până la urmă ce încearcă să ne învețe Chrysippus?

    “Să știți”, spune el, “că aceste lucruri din care se nasc fericirea și liniștea sufletească nu sunt false. Luați cărțile mele și veți învăța că lucrurile care mi-au adus mie pacea sunt adevărate și sunt în armonie cu natura.”

    O, mare bogăție! O, mare binefăcător care ne arăți calea! Și totuși, lui Triptolemus oamenii i-au ridicat temple și altare, pentru că ne-a învățat să cultivăm cereale. Dar pentru cel care a descoperit adevărul și l-a adus la lumină, nu un adevăr care să ne învețe cum să trăim, ci cum să trăim bine; care om i-a ridicat un altar, o statuie sau a adus mulțumiri zeilor pentru el? Mulțumim zeilor pentru că ne-au dat darul viilor sau al cerealelor și le aducem sacrificii; dar le aducem noi mulțumiri pentru acest dar al rațiunii, care ni l-au lăsat să ne arate adevărata cale către fericire?

III. Ce concluzii putem trage pornind de la principiul că Zeul este tatăl tuturor oamenilor

By

On 11/05/2020

In Cartea I

    Dacă un om acceptă această dogmă, și anume că toți suntem, înainte de orice altceva, fiii Zeului și că El este tatăl tuturor oamenilor și al zeilor deopotrivă, sunt de părere că acel om nu poate să nutrească gânduri rușinoase sau josnice cu privire la propria persoană. Căci, dacă Cezarul te-ar adopta aroganța ta nu ar mai avea limite; însă dacă realizezi că ești fiu al lui Zeus, nu ai niciun simțământ de exaltare? Ar trebui să fim mândri, însă nu suntem; căci aceste două lucruri sunt amestecate în alcătuirea oamenilor, trupul, pe care îl avem în comun cu animalele, și rațiunea și inteligența pe care le avem în comun cu zeii. Mulți oameni decad către ceea ce au în comun cu sălbăticiunile, în schimb, foarte puțini înclină către ceea ce este divin și binecuvantat.

    Cum fiecare om se folosește de lucruri după opinia pe care o are cu privire la ele, aceia, puțini, care consideră că au fost născuți pentru a fi loiali și onorabili, și pentru a judeca impresiile în mod corect, nu au cu privire la ei înșiși gânduri rușinoase și josnice, precum sunt gândurile celor mulți. Căci ei spun “Ce sunt eu? Un biet om, doar un trup prăpădit.” Prăpădit într-adevăr, însă deții ceva mai de preț decât această bucată de carne. De ce neglijezi ceea ce este bun și te atașezi de ceea ce este mizerabil și prăpădit?

    Prin intermediul acestei înrudiri cu sălbăticiunile, unii dintre noi decad și devin lupi, necinstiți, perfizi și răutăcioși; alții precum leii, sălbatici, neîmblânziți și feroce; dar cei mai mulți ajung precum vulpile sau alte animale mărunte. Căci cu ce este superior un om înrăit și clevetitor față de o vulpe, sau  față de cel mai josnic și mizerabil animal? Fii deci atent la aceste lucruri și ai grijă ca nu cumva să ajungi precum o sălbăticiune.

II. Cum omul poate să-și păstreze caracterul în orice situație

By

On 04/05/2020

In Cartea I

    Ființei raționale doar iraționalul îi este insuportabil; în schimb ceea ce este rațional este și tolerabil. Loviturile nu sunt în mod natural intolerabile. Cum este posibil acest lucru? Vezi cum spartanii îndurau biciul după ce învățau că biciuirea este în conformitate cu rațiunea. Nici chiar sinuciderea nu este intolerabilă, căci dacă un om ajunge la concluzia că aceasta este o acțiune rațională, se duce și se spânzură. Pe scurt, dacă vei căuta, vei afla că nimic nu mâhnește omul mai mult decât ceea ce este irațional, și, pe de altă parte, către nimic altceva nu se simte omul mai atras decât către rațional.

    Dar raționalul și iraționalul apar în forme diferite persoanelor diferite, la fel ca și binele sau răul, sau precum ceea ce este avantajos și ceea ce nu este avantajos sunt percepute diferit de către oameni diferiți. Acesta este principalul motiv pentru care avem nevoie de instruire, pentru a învăța cum putem adapta ideile de rațional și irațional la condițiile specifice ale vieții astfel încât să putem trăi în armonie cu natura. Însă, pentru a decide ceea ce este rațional și ce este irațional, nu trebuie să evaluăm doar lucrurile externe, cât mai ales fiecare trebuie să ia în considerare ceea ce este în armonie cu caracterul său propriu. Pentru un om poate sa fie rațional să se ocupe cu cea mai josnică slujbă, atunci când alternativa este să fie lovit sau să rămână flămând. Unui alt om, nu doar acea slujbă i s-ar părea intolerabilă, ci chiar gândul că ar putea accepta ca altcineva să facă acel lucru i-ar părea intolerabil. Dacă mă întrebi pe mine ce ar trebui să faci tu într-o asemenea situație, îți voi răspunde că să mănânci este mai bine decât să fii flămând, iar să nu fii lovit este preferabil alternativei; dacă acestea sunt lucrurile cărora le acorzi importanță atunci fă acea slujbă josnică.

    “Dar asta nu ar fi onorabil pentru mine”, spui tu. Ei bine, este treaba ta dacă vrei să pui și asta în balanță, nu a mea. Căci tu te cunoști pe tine însuți, tu știi ce lucruri sunt importante pentru tine și tu știi care este prețul pentru care te vinzi. Pentru că oameni diferiți au prețuri diferite.

    Din acest motiv, atunci când Florus se frământa dacă să meargă la spectacolele lui Nero sau nu, și dacă să participe el însuși în ele, Agrippinus i-a spus “Du-te!”; la care Florus a întrebat “Dar tu de ce nu te duci?”, iar răspunsul primit a fost “Deoarece eu nici măcar nu iau în considerare acest lucru.” Căci un om care ajunge să pună pe aceeași balanță propriul caracter cu lucrurile externe, este foarte aproape de a-l pierde. 

    Dacă mă întrebi ce prefer, viața sau moartea? Răspund viața. Durerea sau plăcerea? Răspund plăcerea.

    “Dar dacă nu particip la spectacole îmi va tăia capul!”

    În cazul asta, du-te şi participă, dar eu nu voi veni. “De ce?” “Deoarece tu nu te consideri decât un fir de ață într-o tunică. Este potrivit pentru tine să te gândești cum să faci să fii la fel ca restul oamenilor, precum un fir de ață nu este cu nimic superior celorlalte fire din țesătură. Dar eu vreau să fiu purpură, acea culoare care acordă distincție și frumusețe restului. De ce aş vrea eu să fiu asemenea celorlalți? Și dacă sunt asemenea lor, cum aş mai putea fi purpură?”

    Priscus Helvidius de asemenea a înțeles asta și a acționat întocmai. Iar atunci când Vespasian i-a trimis vorbă să nu vină la întrunirea Senatului, Priscus a răspuns “Este în puterea ta să îmi interzici să fiu senator, însă câtă vreme sunt trebuie să particip.”

    “În cazul acesta poți să vii, dar păstrează tăcerea”, a zis împăratul.

    “Dacă nu o să mă întrebi nimic, o să păstrez tăcerea.”

    “Dar sunt obligat să-ți acord cuvantul.”

    “Iar eu sunt obligat să spun ceea ce consider corect.”

    “Dar dacă vei face asta, voi fi nevoit să te omor.”

    “Și când am pretins eu că sunt nemuritor? Tu îți faci datoria ta, eu pe a mea. Dacă a ta este să omori, a mea va fi să mor fără sa tremur; dacă a ta este să trimiți în exil, a mea este să plec fără să mă plâng.”

    Întrebi ce bine a putut face Priscus, un singur om împotriva împăratului romanilor? Ce bine face purpura togăi? Doar atât, îi acorda distincție și iese în evidență ca un exemplu excepțional în fața celorlalți. Un alt om, dacă împăratul i-ar fi cerut să nu participe în Senat, ar fi spus “Mulțumesc ție că m-ai cruțat.” Însă unui asemenea om, Vespasian nu ar fi avut niciun motiv să-i interzică să participe, deoarece ar fi știut dinainte că un asemenea om ar sta mut ca o statuie, sau, dacă i s-ar cere să vorbească ar spune numai ce dorește Cezarul să audă și încă ceva în plus.

    În același spirit a ales și un anume atlet, atunci când era în pericol să moară dacă nu i se amputau organele genitale. Fratele său, care era filosof, a venit și l-a întrebat “Ei bine frate? Lăsăm bisturiul să-şi facă treaba ca să te poți întoarce în gymnasium?” Dar atletul a ales sa persiste în hotărârea sa și să moară. Cum a murit mă întrebi? Ca un om, un om care a participat şi a învins la Olympia, un om care și-a petrecut viața în gymnasium, nu unul care tocmai s-a înscris la școala lui Bato. Un alt om ar fi acceptat să-i fie tăiat și capul , dacă asta însemna să trăiască în continuare.

    Asta înseamnă să-ți păstrezi caracterul puternic, asta este hotărârea celor care s-au obișnuit să ia seama la propriul caracter în orice decizie ar avea de luat.

    “Haide Epictet, bărbiereşte-te!”

    Dacă sunt un filosof răspund “Nu o să-mi tai barba.”

    “În cazul acesta îți voi tăia capul!”

    Taie-l atunci, dacă aşa socotești tu că-i mai bine.

    Unul dintre ascultători a întrebat “Cum poate un om afla ceea ce este potrivit propriului caracter?”

    Cum poate taurul, atunci când leii atacă, să descopere singur cu ce putere a fost înzestrat și să se pună între prădător și propria turmă? Este clar că odată cu aceasta putere a primit și cunoștința că o are. Deci oricare dintre noi, care are asemenea capacități nu va fi inconştient cu privire la ele. Precum taurul, un om cu natura nobilă nu devine brav sau nobil dintr-o dată; trebuie să se antreneze din timpul iernii pentru campania din vară și să nu se îndrepte cu ușurință către lucruri care nu sunt în interesul său.

    La un singur lucru să ai grijă, cu ce preț ești pregătit să-ți vinzi propria voință. Dacă nu pentru altceva, atunci pentru asta: ai grijă să nu o vinzi ieftin. Căci ceea ce este superior și măreț, poate că nu-i aparține decât lui Socrate sau altora ca el.

    “Dacă aceasta este natura noastra, de ce nu mai mulți dintre noi arată acest caracter?”

    Oare toți caii sunt rapizi în galop, sau toți câinii sunt la fel de buni în a adulmeca urmele?

    “Ce mă fac atunci? Dacă nu am fost înzestrat în mod natural, să mă complac și să nu fac niciun efort din cauza asta?”

    În niciun caz. Epictet nu îi este superior lui Socrate, dar dacă este egalul lui asta îmi este de ajuns. Căci deși nu voi fi niciodată un Milo, asta nu înseamnă că îmi neglijez corpul; deși nu voi fi vreun Cresus, nu înseamnă că îmi neglijez averea. Într-un cuvânt nu trebuie să ne abandonăm eforturile într-un anumit domeniu doar pentru ca deznădăjduim că nu vom ajunge pe cea mai înaltă treaptă.

I. Despre lucrurile care sunt în puterea noastră și cele care nu se află în puterea noastră

By

On 27/04/2020

In Cartea I

    Dintre toate facultățile (cu excepția celei pe care urmează să o menționez), nu vei găsi niciuna capabilă să se contemple pe ea însăşi, şi, în consecință, niciuna capabilă de a se aproba sau dezaproba. Cât de departe posedă gramatica puterea de contemplare? Doar până la a putea forma o judecată legată de modul în care cuvintele sunt scrise sau vorbite. Dar arta muzicii? Doar până la a putea judeca linia melodică. Poate vreuna dintre ele să se contemple pe ea însăşi? În niciun caz. Atunci când trebuie să scrii ceva prietenului tău, gramatica îți va spune ce cuvinte să folosești și în ce ordine să le scrii; dar ce să scrii şi ce să nu scrii, gramatica nu-ți poate spune. La fel și muzica cu sunetele muzicale; dar dacă ar trebui în momentul actual să cânți din voce sau la lăută, sau să nu cânți deloc, asta muzica nu-ți poate spune. Atunci, ce facultate îți poate răspunde la aceste întrebări? Cea care se contemplă atât pe ea însăși cât și toate celelalte lucruri. Și cum se numește această facultate? Rațiunea, ea singură se poate examina pe ea însăși, ce este, ce putere și ce talent posedă, doar ea poate cerceta celelalte facultăți. Ce altceva îți poate spune că aurul este frumos? Căci aurul nu-ți poate spune. Evident, doar facultatea capabilă de a judeca impresiile îți poate spune asta. Ce altceva poate judeca celelalte facultăți, precum gramatica sau muzica, arătându-ți când și cum anume să le folosești? Este doar rațiunea și nimic altceva.

    Așa cum se cade, zeii au lăsat în mâinile noastre acel ceva ce este mai bun decat toate și stăpân al tuturor celorlalte lucruri, puterea de a judeca în mod corect impresiile. Însă toate celelalte nu le-au lăsat în mâinile noastre. Oare nu au vrut să ni le lase și pe celelalte în puterea noastră? După mine, eu cred că dacă ar fi putut, ne-ar fi lăsat și alte lucruri în puterea noastră, însă în mod sigur nu au putut. Trăind pe acest pământ, legați fiind de trupul acesta și de cei din jurul nostru, cum ar fi fost posibil să avem și celelalte în puterea noastră fără a fi stânjeniți în aceasta de cele externe nouă?

    Dar ce spune Zeus? “Epictet, dacă ar fi fost posibil, ți-aș fi lăsat și bietul tău trup și măruntele tale proprietăți libere și lipsite de piedici. Însă nu uita niciodată asta – acest corp nu este al tău, este doar lut însuflețit. Şi cum nu am putut să ți-l las liber și lipsit de piedici, ți-am lăsat în schimb un mic fragment de divinitate, facultatea de a căuta sau de a evita un lucru, cea în puterea căreia se află dorința și aversiunea, într-un cuvânt, facultatea de a judeca în mod corect impresiile. Dacă vei fi atent cu aceasta și o vei considera singurul tău lucru de preț, niciodată nu vei fi stânjenit, nu vei întâlni piedici, nu te vei plânge, nu vei învinui și nu vei linguși pe nimeni.”

    Îți par toate astea lucruri mărunte? Sper că nu. Fii mulțumit cu ele și mulțumește zeilor.

    Însă, după cum stau lucrurile, deşi este în puterea noastră să fim atenți la un lucru și să ne dedicam acestuia, noi preferăm să fim atenți la multe alte lucruri și să fim legați de acestea – de trup sau proprietăți, de frate, copil, prieten sau sclav. De vreme ce suntem legați de toate aceste lucruri, suntem supuși constrângerilor și suntem tulburați de ele. Astfel când vremea este potrivnică pentru a ieși în larg, stăm, ne frământăm și ne întrebăm în ce direcție bate vântul. Vântul bate către nord. Ce treabă avem noi cu asta? “Dar cand va bate într-o direcție propice?” Când va dori el, omule, sau când va vrea Aeolus; deoarece Zeul l-a lăsat pe Aeolus stăpân peste vânturi, nu pe tine. În cazul ăsta ce pot face? În cazul ăsta trebuie să ne folosim cât mai bine de lucrurile care depind de noi, iar de celelalte după cum este natura lor. La ce mă refer prin natura lor? După cum este voința divină. 

    “Și dacă urmează să-mi pierd capul? Trebuie să fiu eu singurul?” Dar ce-ai vrea omule, dacă și-ar pierde toți capul, te-ar consola cu ceva? Nu-ți vei întinde singur grumazul, precum a făcut Lateranus la Roma când Nero a ordonat să fie decapitat? Căci el și-a întins grumazul și a primit prima lovitură, însă cum aceasta a fost firavă, a tresărit și s-a retras pe moment, dar l-a întins înapoi. Și înainte de asta, când a fost vizitat de Epaphroditus, libertul lui Nero, iar acesta a început să-l interogheze cu privire la ofensa adusă, Lateranus a spus “Dacă aleg sa spun ceva, îi voi spune direct stăpânului tău.”

    Ce-ar trebui un om sa aibă la îndemână în aceste situații? Ce altceva decât aceasta: “Ce este treaba mea și ce nu este treaba mea? Ce depinde de mine și ce nu depinde de mine”?

    Trebuie să mor. Trebuie oare să mor lamentându-mă? Trebuie să fiu înlănțuit. Oare trebuie să mă și plâng de asta? Voi fi exilat. Mă poate opri cineva să merg în exil cu zâmbetul pe față, mulțumit și cu bunǎ dispoziție?

    “Spune-mi secretul tău?” Asta nu o s-o fac, deoarece asta este în puterea mea. “Dar te voi pune în lanțuri.” Omule, ce spui acolo? Eu, în lanțuri? Poți să-mi pui piciorul în lanțuri, dar voința nici măcar Zeus nu poate să mi-o inlantuie. “Te voi arunca în închisoare!” Bietul meu trup, vrei să spui. “Voi pune să ți se taie capul!” Și? Când am pretins eu că sunt singurul om din lume care nu poate fi descăpățânat?

    Acestea sunt lucrurile la care filosofii ar trebui sǎ se gândească, pe care ar trebui să le scrie în lecțiile lor zilnice, în care ar trebui să se instruiască singuri.

    Thrasea obișnuia să spună “Aş prefera să fiu ucis astăzi decât să fiu exilat mâine.” Ce i-a spus atunci Rufus? “Dacă ai alege moartea pentru că este nenorocirea mai mare, cât de mare este atunci nebunia ta? Însă dacă o alegi ca fiind nenorocirea mai mică, cine ți-a dat această alegere? Oare nu ar trebui să înveți cum să fii mulțumit cu ceea ce ți-a fost dat ție?”

    În același spirit, Agrippinus obișnuia să spună “Nu o să fiu un obstacol pentru mine.” Când a primit vești că urmează să fie judecat în Senat a răspuns: “Să sperăm că va ieși bine, însă este a cincea oră din zi” – aceea era ora la care își făcea exercițiile fizice urmate de o baie rece – “să ne apucăm deci de exerciții”. Tocmai cand terminase cu acestea, au venit și i-au dat vestea “Ai fost condamnat!”. “La exil sau la moarte?”, întreabă el. “Exil.” “Și proprietățile mele?” “Nu-ți vor fi confiscate.” “În cazul acesta, să mergem la Aricia și să luăm cina.”

    Asta înseamnă să fii instruit în ceea ce un om ar trebui să studieze; despre cum poți să-ți păstrezi voința de a obține și de a evita liberă de orice impediment, liberă de tot ceea ce un om ar trebui să evite. Trebuie să mor? Dacă acuma, atunci sunt gata să mor. Dacă mai încolo, atunci acum voi cina deoarece este ora cinei; apoi cand va veni vremea o să mor. Cum? Precum un om care înapoiază ceva ce nu-i aparține.

Page 3 of 3

Previous

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén