Category: Cartea a II-a

VI. Despre lucrurile indiferente

On 18/01/2021

Un argument ipotetic este indiferent, însă judecata ta cu privire la el nu este indiferentă, este fie cunoaștere, fie simplă opinie, fie eroare. În același fel, viața este indiferentă, însă cum te folosești de ea nu este indiferent. Când cineva îți va spune “aceste lucruri sunt indiferente“, să nu fii neglijent cu ele; iar dacă ești îndemnat să te porți cu grijă cu privire la unele lucruri, să nu arăți un spirit josnic și să fii cuprins de admirație față de lucruri materiale.

Este bine să știi ce poți face și să-ți cunoști limitele, astfel încât, în acele lucruri în care nu ești pregătit, să păstrezi tăcerea și să nu te superi dacă alții au un avantaj asupra ta. Cum și în silogisme, este de așteptat ca tu să ai un avantaj asupra altora; iar dacă cineva va fi supărat de asta, să-l consolezi spunându-i “eu am studiat lucrurile acestea, iar tu nu le-ai studiat“. Astfel, în acele domenii care necesită o îndemânare dobândită în timp, nu căuta să arăți ceea ce numai prin practică se poate obține, lasă asta în seama celor care se pricep și tu fii mulțumit să rămâi netulburat.

“Du-te și salută cutare persoană.“

Mă duc.

“Dar cum?“

Fără josnicie.

“Dar ți s-a închis ușa în față!“

Asta deoarece n-am învățat să intru pe fereastră; căci atunci când mi se închid ușile în față trebuie fie să mă întorc înapoi, fie să intru pe fereastră. Dacă trebuie în continuare să vorbesc cu el, o să vorbesc. Cum? Fără josnicie.

Și dacă nu primești de la el ce voiai, să știi că asta nu era treaba ta, ci a lui. De ce să revendici ceva ce aparține altuia? Ține minte întotdeauna ce este al tău și ce aparține altuia, și nu vei fi tulburat.

Chrysippus pe bună dreptate spunea “Atâta timp cât lucrurile viitoare sunt nesigure, mă voi ține strâns de acelea care sunt mai bine adaptate să asigure ce este natural; căci Zeul însuși mi-a dăruit facultatea de a alege ce este natural.“ Dacă aș ști că mi-a fost predestinat să fiu bolnav, aș căuta boala. Căci și piciorul, dacă ar avea rațiune, ar căuta singur să calce în noroi.

De ce grânele produc spice? Nu pentru a se coace? Și nu se coc pentru a putea fi secerate? Căci ele nu cresc separate de celelalte lucruri. Dacă ar poseda înțelegere, s-ar ruga să nu fie secerate. Dar să nu fie niciodată secerate este un blestem pentru spicele de grâu. Așadar, trebuie să fim conștienți că și în cazul oamenilor, este un blestem să nu moară niciodată, la fel cum este pentru grâne să nu se coacă și să nu fie secerate. Dar noi oamenii, suntem meniți să fim secerați și suntem conștienți de acest lucru. Și suntem necăjiți de asta, deoarece nu cunoaștem și nici nu am studiat natura oamenilor, cum cei care se ocupă cu creșterea cailor o studiază pe a acestora.

Chrysantas, pe când era gata să lovească un inamic, s-a oprit când a auzit goarna sunând retragerea. Într-atât era de convins că este mai folositor pentru el să urmeze porunca generalului decât tendința sa. Niciunul dintre noi, atunci când necesitatea ne cheamă, nu suntem dispuși să o urmăm de bună voie. Îndurăm ceea ce ni se întâmplă cu lacrimi și suspine, și le numim circumstanțe.

Ce înțelegi prin circumstanțe, omule? Dacă numești circumstanțe lucrurile care te înconjoară, atunci totul este circumstanță; iar dacă le folosești cu sensul de necazuri, ce necaz este acela că tot ce s-a născut trebuie să moară? Poți să mori de sabie, să fii tras pe roată, să te îneci, să-ți cadă o cărămidă în cap sau să mori de mâna tiranului. Ce îți pasă ție pe ce drum ajungi în Hades? Toate drumurile sunt egale. Dacă ar fi să asculți adevărul, drumul pe care ești trimis de tiran este mai scurt. Niciunui tiran nu i-a luat șase luni să execute un om, dar bolii de multe ori îi trebuie un an să doboare pe cineva. Toate sunt doar larma și zădărnicia unor vorbe goale.

“Viața mea este în pericol în prezența împăratului!“

Și eu nu sunt în pericol trăind în Nicopole, unde sunt cutremure frecvente? Și tu, când vei traversa Marea Adriatică, nu va fi viața ta în pericol?

“Dar sunt în pericol și datorită opiniilor!“

Cum adică? A opiniilor tale? Cum ar fi posibil? Cine te poate forța să gândești ceva ce nu ai ales tu să gândești? A opiniilor altora? Dacă alții sunt în eroare, ce primejdie este aceasta pentru tine?

“Dar sunt în pericol să fiu exilat!“

Ce înseamnă să fii exilat? Să trăiești altundeva decât în Roma?

“Da. Dar dacă voi fi exilat în Gyaros?“

Dacă asta este bine pentru tine, vei pleca acolo. Dacă nu, ai un alt loc în care poți pleca în loc de Gyaros; un loc în care și el, cel care te-a trimis în Gyaros, va ajunge, fie că va vrea sau nu. De ce te duci la Roma ca și cum acolo ar fi un loc însemnat? Nu merită toate aceste pregătiri. Un tânăr înzestrat ar putea spune “Nu a meritat să ascult și să scriu atâta, și să stau atâta timp lângă un bătrân neînsemnat.“

Un singur lucru să-ți amintești: care este deosebirea între ce este al tău și ce nu este. Niciodată să nu revendici ceva ce nu este al tău. O curte de judecată sau o închisoare sunt doar locuri, unul sus și altul jos. Însă voința poate fi păstrată aceeași în ambele, dacă alegi să o păstrezi așa. Astfel, îl vom imita pe Socrate, care scria imnuri în închisoare.

În condiția noastră de acum, mă îndoiesc că, dacă am fi în închisoare, am putea suporta pe cineva care ar întreba “Vrei să mă asculți cum recit imnuri?“

“De ce mă necăjești? Nu vezi ce rele mă copleșesc? Cum aș putea în asemenea circumstanțe?“

“Ce fel de circumstanțe?“

“Voi muri!“

“Și ceilalți oameni? Sunt ei nemuritori?“

V. Grija este compatibilă cu un spirit nobil

By Cristian Martin

On 04/01/2021

In Cartea a II-a

Materialele sunt indiferente, însă cum ne folosim de ele nu este indiferent. Cum poate un om să-și păstreze calmul și fermitatea, și în același timp să aibă grijă și să nu fie nici grăbit, nici neglijent? Dacă îi imită pe cei care joacă zaruri. Jetoanele sunt indiferente, zarurile sunt indiferente. Nu pot ști ce număr va fi aruncat. Treaba mea este să mă folosesc de numărul respectiv cu grijă și cu îndemânare. La fel și în viață, treaba de căpetenie este să distingi între lucruri și să le separi, spunând “Lucrurile externe nu sunt în puterea mea, voința este în puterea mea. Unde să caut binele și răul? Înăuntru, în ceea ce este al meu.“ Ceea ce este al altuia să nu numești niciodată bun sau rău, beneficiu sau pagubă, sau cu alte cuvinte de genul acesta.

Atunci? Să ne folosim de lucrurile externe fără nicio grijă? În niciun caz, căci asta ar fi rău pentru voință și împotriva naturii. Trebuie să ne folosim de ele cu grijă, deoarece cum ne folosim de ele nu este indiferent. Dar, în același timp, să acționăm calm și cu fermitate, deoarece materialul este indiferent.

În ceea ce privește lucrurile care contează, nimeni nu mă poate împiedica sau constrânge. Pot fi împiedicat sau constrâns doar în ceea ce privește lucrurile care nu sunt în puterea mea și care nu sunt nici bune, nici rele. Acestea însă, pot fi folosite bine sau rău, iar asta este în puterea mea.

Este dificil să aduci împreună și să amesteci aceste lucruri: grija celui care se dedică lucrurilor materiale și fermitatea celui care le desconsideră. Însă nu este imposibil, căci dacă ar fi, atunci și fericirea ar fi imposibilă.

Trebuie să ne comportăm la fel ca atunci când ne pregătim pentru o călătorie. Care este treaba mea? Pot să aleg cârmaciul, marinarii, ziua și ora. Apoi se pornește o furtună. Ce îmi pasă mie? Treaba mea s-a încheiat. Aceasta este treaba altuia, a cârmaciului. Dar dacă corabia se scufundă, ce am eu de făcut? Singurul lucru care-l pot face, dacă mă înec, să o fac fără frică, nu țipând sau blestemând Zeul, ci cunoscând că ceea ce s-a născut trebuie să și moară. Căci nu sunt o ființă nemuritoare, ci un om, parte a Întregului, precum o oră este parte a zilei. Trebuie să fiu prezent precum ora și apoi să trec precum ora. Ce importanță are pentru mine cum voi trece, fie înecat, fie prin febră, când într-un fel sau altul tot va trebui să mor?

Vei vedea că la fel procedează și cei pricepuți la jocul cu mingea. Niciunul dintre ei nu consideră mingea, în sine, ca fiind bună sau rea, ci doar felul în care o lovesc sau o prind. În asta constă arta, în pricepere, rapiditate, experiență. Deși eu nu pot prinde mingea, chiar dacă îmi întind și haina către ea, atunci când o arunc eu, un altul o prinde cu ușurință. Dacă suntem tulburați sau ne este frică atunci când prindem sau aruncăm mingea, ce fel de joc mai este acesta? Cum poate cineva să rămână echilibrat și să observe ce se întâmplă în joc? Unul va striga “Aruncă!“, altul “Nu arunca!“, iar altul “Ai aruncat deja odată!“. Asta deja este ceartă, nu mai e joacă.

Socrate, de exemplu, știa să joace.

“Cum așa?“

A știut cum să joace în curtea de judecată. “Spune-mi Anytos, zicea el, la ce te referi când pretinzi că eu nu cred în Zeu? Ce sunt daimonii după părerea ta? Nu sunt copii ai zeilor, sau odrasle hibride ai zeilor și ai oamenilor?“ Cum Anytos a fost de acord cu asta, Socrate a continuat “Cine atunci, consideri tu, că ar crede în existența catârilor, însă nu ar crede în cea a măgarilor?“ El era precum un jucător cu mingea. Care era mingea în cazul lui? Viața, închisoarea, exilul, otrava, despărțirea de soție și de copii, care ar urma să devină orfani. Toate acestea erau în joc, și totuși el a jucat și a aruncat mingea cu pricepere.

La fel ar trebui să jucăm și noi, cu grijă și cu pricepere, dar arătând aceeași indiferență față de minge. Un om trebuie să-și dezvolte arta în legătură cu lucrurile externe, nu prețuind materialul în sine, ci arătând pricepere în folosința acestuia, orice ar fi el. Astfel, nici țesătorul nu produce lână, ci se dedică lucrului cu aceasta, în orice formă ar primi-o.

Hrana și averea îți sunt dăruite de către Altcineva, care poate să ți le ia înapoi, inclusiv sărmanul tău trup. Primește ce ți-a fost dat și lucrează asupra lui. Dacă scapi nevătămat, toți care te vor întâlni se vor bucura alături de tine. Iar cel care cunoaște asemenea lucruri, dacă va vedea că te-ai comportat cum trebuie, te va felicita și se va bucura alături de tine; însă dacă va vedea că îți datorezi scăparea vreunui act dezonorabil, va face exact opusul. Unde un om este îndreptățit să se bucure, și alții se pot bucura alături de el.

“Atunci cum de se spune despre unele lucruri externe că sunt în armonie cu natura, iar despre altele că sunt contrare naturii?“

Acestea se spun ca și cum ne-am considera separați de restul lumii. Despre picior pot spune că este natural să fie curat; însă atunci când îl privim ca pe un picior și nu precum ceva separat de restul corpului, se cuvine să calce în noroi sau în spini, și în unele cazuri să fie tăiat pentru binele întregului, altfel ar înceta să fie un picior. La fel trebuie să gândim și despre noi. Ce ești tu? Un om. Dacă privim un om ca pe ceva separat, este natural pentru el să trăiască până la adânci bătrâneți, să fie bogat, să fie sănătos. Însă dacă te consideri om și parte a Întregului, pentru binele Întregului se cuvine câteodată să fii bolnav, altădată să pleci într-o călătorie și să înfrunți pericole, altădată să înduri lipsuri și, în unele cazuri, chiar să mori prematur. De ce ești tulburat? Nu înțelegi că, la fel precum un picior încetează să fie picior dacă este separat de restul corpului, la fel și tu încetezi să fii om dacă ești separat de restul oamenilor? Căci ce este un om? O parte a unei comunități, în primul rând o parte a acelei comunități care include atât zeii cât și oamenii, apoi a unei comunități mai mici, care nu este decât o copie a comunității universale.

“Și eu trebuie să fiu judecat acuma? Trebuie un altul facă febră, altul să meargă într-o călătorie, altul să moară, sau altul să fie condamnat?“

Da, căci este imposibil ca astfel de lucruri să nu se întâmple unuia sau altuia, trăind într-un asemenea trup, într-o asemenea lume, printre alții ca noi. Este treaba ta să primești ce îți aduce soarta și să te descurci cu ce se întâmplă așa cum este potrivit. Apoi, dacă judecătorul te declară vinovat, să poți spune “Să-ți fie de bine! Eu mi-am făcut treaba mea; iar dacă tu ți-ai făcut-o pe a ta sau nu, asta nu mă privește.“ Căci nu uita, și rolul celui care judecă implică propriile pericole.

IV. La adresa unuia care a încălcat fidelitatea conjugală

By Cristian Martin

On 28/12/2020

In Cartea a II-a

Pe când Epictet discuta despre fidelitate, spunând că acela care distruge fidelitatea distruge o calitate caracteristică a oamenilor, a intrat un om cu reputație de învățat, care fusese prins având o relație extraconjugală. Dacă, spune Epictet, lăsăm deoparte încrederea pentru care suntem născuți și încercăm să cucerim soția vecinului, ce facem? Ce altceva distrugem și răsturnăm? Omul de încredere, omul modest, omul cucernic. Asta e tot? Nu distrugem buna vecinătate, prietenia, cetatea? Unde ne situăm?

Ce ar trebui să te consider acuma, omule? Un vecin? Un prieten? De ce fel? Un compatriot? Ce încredere să pun în tine? Fără îndoială, dacă ai fi fost un vas atât de crăpat încât să nu fii de niciun folos, ai fi fost aruncat la groapa de gunoi și nimeni nu te-ar fi ridicat de acolo. Ce să facem cu tine dacă ești om, însă nu-ți este cu putință să-ți asumi un loc potrivit pentru un om? Admițând că nu poți păstra poziția de prieten, o poți păstra pe cea de sclav? Cine să aibă încredere în tine? Nu ești de acord că ar fi mai bine să fii aruncat undeva, precum un vas nefolositor, precum un gunoi?

Te vei plânge că “nimănui nu-i pasă de mine, un om învățat“? Bineînțeles, căci ești rău și nefolositor. Ca și cum viespile s-ar plânge că nimănui nu-i pasă de ele, toți le evită și le lovesc și le strivesc, dacă pot. Înțepătura ta provoacă necaz și durere celui care este înțepat. Ce ai vrea să facem? Nu avem niciun loc în care să te punem.

“Cum așa, nu sunt femeile, prin firea lucrurilor, proprietate comună?“

Așa se spune. Și un purcel de lapte urmează să fie împărțit între cei care sunt invitați la masă. Însă după ce au fost împărțite porțiile, vezi dacă este corect să iei porția celui care stă lângă tine, sau să o furi când nu este atent, sau să pui mâna pe ea și să rupi o bucățică ca să guști, iar dacă nu poți să iei o bucată de carne, să-ți ungi degetele cu grăsime și să te lingi pe degete. Un rafinat tovarăș pentru un festin sau banchet, demn de însăși Socrate!

Nu este și teatrul comun tuturor cetățenilor? După ce aceștia s-au așezat, vino, dacă ți se pare corect, și ridică pe unul dintre ei. La fel se poate spune că femeile sunt, prin firea lucrurilor, proprietate comună. Însă, după ce legiuitorul, precum gazda festinului, le împarte, nu vei căuta doar la porția ta, în loc să furi și să te ghiftui cu ce aparține altuia?

“Dar eu sunt un învățat și-l înțeleg pe Archedemus!“

Prea bine, înțelege-l pe Archedemus și fii un desfrânat și un necinstit; fii un lup sau o maimuță în loc să fii om. Cine te oprește?

III. La adresa celor care recomandă persoane filosofilor

By Cristian Martin

On 21/12/2020

In Cartea a II-a

Pe bună dreptate, atunci când i s-a cerut o scrisoare de recomandare, Diogene a spus “Că ești bărbat, el va ști imediat ce te vede; dacă ești bun sau rău, el va ști, dacă are abilitatea de a deosebi între acestea; iar dacă nu are această abilitate, pot să-i scriu zece mii de scrisori și tot nu va ști.“

Este ca și cum o drahmă ar cere să fie recomandată unei persoane care să o testeze. Dacă acea persoană știe să testeze argintul, atunci drahma se va recomanda singură. Prin urmare, și noi trebuie să avem în viață o abilitate precum cea a omului care testează argintul, astfel încât să putem spune “Adu-mi orice drahmă și o voi testa.“

Acuma, în cazul silogismelor eu pot spune “Adu-mi orice om și eu pot distinge omul care poate să rezolve silogisme de cel care nu poate.“ Cum asta? Deoarece eu știu să rezolv silogisme. Datorită acestei abilități pot să-i identific pe cei care știu să rezolve silogisme. Dar în viață cum mă comport? Câteodată numesc un anume lucru bun, altădată rău. De ce? Deoarece în acest domeniu, spre deosebire de cel al silogismelor, sunt lipsit de cunoaștere și de experiență.

II. Despre liniștea sufletului

By Cristian Martin

On 14/12/2020

In Cartea a II-a

Când urmează să te prezinți într-o instanță de judecată, ține minte ce dorești să păstrezi în siguranță și în ce anume îți dorești să izbândești. Dacă dorești să-ți păstrezi voința în armonie cu natura, poți să o faci în siguranță și cu ușurință, fără probleme. Dacă dorești să păstrezi ceea ce este în puterea ta și este liber prin însăși natura sa, și ești mulțumit cu aceasta, ce altceva te mai poate preocupa? Căci cine este stăpânul acestora? Cine ți le poate lua? Dacă alegi să fii modest și cinstit, cine îți poate interzice asta? Dacă alegi să nu fii împiedicat sau constrâns, cine te va constrânge să dorești ceea ce consideri că nu trebuie dorit? Cine te va constrânge să dorești să eviți ceea ce consideri că nu este de evitat?

Ei bine? Judecătorul poate decide împotriva ta lucruri care par formidabile. Te poate face el să-ți dorești să eviți ceea ce ți se întâmplă? Atâta timp cât păstrezi în puterea ta dorința și aversiunea, ce altceva te mai preocupă? Aceasta îți este introducerea, aceasta îți este narațiunea, aceasta îți este dovada, aceasta îți este concluzia, aceasta îți este victoria și aplauzele.

Acesta este motivul pentru care Socrate, când i-a fost reamintit să se pregătească pentru proces, a spus: “Nu crezi că m-am pregătit pentru asta toată viața?“

“Ce fel de pregătire?“

“Am păstrat ceea ce este al meu.“

“Cum?“

“Nu am făcut nimic nedrept, nici în viața mea privată, nici în cea publică.“

Însă, dacă vrei să păstrezi și lucrurile externe (trupul, proprietățile și reputația), te sfătuiesc să începi de acum a-ți face toate pregătirile posibile și să iei în considerare atât natura judecătorului, cât și a adversarului tău. Dacă trebuie să-i îmbrățișezi genunchii, îmbrățișează-i; dacă este nevoie să plângi, plânge; dacă este nevoie să te vaiți, te vaită. Odată ce ai supus ce este al tău lucrurilor externe, fii un sclav și gata. Și nu acuma alegi să fii sclav și acuma nu mai vrei, ci cu tot sufletul alege să fii unul sau altul; fie sclav, fie liber; fie instruit, fie neinstruit; fie un cocoș de luptă pursânge, fie unul inferior; fie înduri lovitură după lovitură cu calm până la moarte, fie te predai de îndată. Numai nu permite să înduri multe lovituri și abia apoi să te predai.

Dacă aceste lucruri sunt josnice, întreabă-te de îndată unde se găsește natura binelui și a răului. Acolo unde este adevărul! Unde se află adevărul și natura, acolo este prudența; unde se află adevărul și natura, acolo este încrederea în sine.

Crezi că dacă Socrate ar fi vrut să păstreze lucrurile externe, ar mai fi venit în față să spună “Anytos și Meletos mă pot omorî, însă nu-mi pot face niciun rău“? Era el atât de nesăbuit încât să nu vadă că asta va duce la cu totul alt rezultat? Din acest motiv îi desconsideră pe judecătorii săi și îi provoacă?

La fel, prietenul meu Heraclitus, care a avut un proces în Rodos pentru o bucată de pământ, după ce a arătat judecătorilor că argumentele sale sunt drepte, și-a încheiat pledoaria spunând “Nu o să vă implor și nici nu-mi pasă ce verdict veți da, căci mai degrabă voi sunteți judecați acuma, nu eu.“ Astfel, și-a încheiat afacerile de acolo. Nu este nevoie să vorbiți așa, numai să nu implorați. Și nu adăugați “eu nu vă implor“, decât dacă, precum în cazul lui Socrate, este o ocazie potrivită pentru a-i provoca intenționat pe judecători.

Iar tu, dacă îți pregătești o asemenea pledoarie, de ce te mai prezinți în curtea de judecată? De ce răspunzi chemării? Dacă dorești să fii crucificat, așteaptă și crucea va veni. Dacă alegi să răspunzi chemării și să-ți pledezi cazul cât de bine poți, atunci fă ceea ce este consecvent cu aceasta, cu condiția să-ți păstrezi caracterul cuvenit.

Din același motiv, este ridicol să spui “Spune-mi ce să fac?“. Ce sfat aș putea să-ți dau? Mai degrabă spune “Pregătește-mi mintea să se acomodeze cu orice rezultat, indiferent care ar fi acesta.“ Să ceri sfaturi specifice în acest caz este precum un analfabet care mi-ar cere “Spune-mi ce să scriu când cineva îmi dictează un nume“. Dacă îl învăț să scrie numele lui Dion și vine cineva și îi dictează un alt nume, al lui Theon; ce se întâmplă? Ce o să scrie? Dar dacă ai practicat scrisul, ești pregătit să scrii orice ți se dictează. Iar dacă nu ai practicat, ce sfat să-ți dau? Căci dacă circumstanțele necesită altceva, ce vei spune? Ce vei face?

Ține minte acest principiu general și nu vei avea nevoie de sfaturi specifice: Dacă îți vei fixa privirea pe lucrurile externe, din necesitate vei fi azvârlit încoace și-ncolo după voia stăpânului tău. Cine este stăpânul? Cel care are putere asupra acelor lucruri pe care îți dorești să le obții sau să le eviți.

I. Încrederea în sine și prudența nu sunt incompatibile

By Cristian Martin

On 07/12/2020

In Cartea a II-a

Opinia filosofilor că este posibil să ne folosim, în același timp, de încredere în sine și de prudență în orice facem poate părea un paradox. Să o examinăm totuși și să vedem dacă este adevărată. Prudența pare a fi opusul încrederii în sine și lucrurile opuse nu pot fi compatibile. Ce pare paradoxal în chestiunea care o cercetăm poate fi formulat astfel: dacă am susține că trebuie să ne folosim de încredere în sine și de prudență în aceleași lucruri, oamenii ne-ar acuza pe drept că aducem împreună lucruri care nu pot fi unite.

Dar ce este greu de înțeles în ceea ce se afirmă? Căci dacă este adevărat, după cum a fost discutat și demonstrat de multe ori până acuma, că esența binelui și a răului se regăsește în modul în care ne folosim de impresii și că lucrurile independente de voință nu sunt nici bune, nici rele, ce este paradoxal în ceea ce susțin filosofii atunci când spun că în ceea ce privește lucrurile care sunt independente de voință trebuie să avem încredere în noi, iar în cele ce depind de voință să ne folosim de prudență? Dacă răul constă în a face alegeri greșite, atunci prudența trebuie folosită doar în acele lucruri care depind de voință. Iar dacă lucrurile care sunt independente de voință și care nu sunt în puterea noastră nu ne preocupă, atunci ar trebui să avem încredere în noi cu privire la acestea. Astfel vom fi în același timp și prudenți și încrezători, ba chiar încrezători datorită prudenței noastre. Căci folosindu-ne de prudență în ceea ce privește lucrurile care sunt cu adevărat rele, vom avea încredere în ceea ce privește celelalte lucruri.

În schimb, noi suntem precum căprioarele care fiind înfricoșate de penele vânătorilor, încotro fug și unde caută un refugiu sigur? Direct către capcane și astfel pier, deoarece confundă lucrurile care ar trebui temute cu cele de care nu ar trebui să se teamă.

La fel suntem și noi. De ce ne este teamă? De lucruri care sunt independente de voința noastră. În ce arătăm încredere, de parcă am fi lipsiți de orice pericol? În cele care țin de voința noastră. Ca să obținem acele lucruri independente de voință nu ne mai pasă dacă ne înșelăm, dacă ne comportăm impulsiv, fără rușine, mânați de dorințe josnice. Dar când este vorba de moarte, exil, durere sau proastă reputație; de acestea ne temem și fugim. Astfel, precum este de așteptat de la oameni care se înșeală în ceea ce privește cele mai importante lucruri, transformăm încrederea în sine, cu care suntem natural înzestrați, în obrăznicie, disperare, nesăbuință și nerușinare; și transformăm prudența și modestia, cu care am fost înzestrați, în lașitate și josnicie, pradă fricilor și tulburărilor.

Dacă un om își va transfera prudența asupra voinței și asupra alegerilor sale, va descoperi că fiind prudent va putea totodată să evite ceea ce dorește să evite. Dacă o va transfera asupra lucrurilor care nu sunt în puterea sa și sunt independente de voința sa, și va încerca să evite lucruri care depind de alții, atunci inevitabil, se va teme, va fi tulburat și va fi inconsecvent. Căci nu moartea sau durerea sunt formidabile, ci frica de durere sau de moarte. Din acest motiv, lăudăm poetul care spune “Nu moartea în sine, ci doar o moarte rușinoasă este un rău.“

Încredere în sine trebuie să avem cu privire la moarte, iar prudența să o folosim în ceea ce privește frica de moarte. Însă noi facem exact opusul. În fața morții încercăm să scăpăm. Iar opinia care o avem despre moarte o tratăm cu nepăsare și indiferență.

Socrate numea aceste lucruri, pe bună dreptate, măști. La fel cum măștile par teribile și înfricoșătoare unui copil datorită lipsei de experiență, și noi suntem afectați de evenimente din același motiv. Ce este un copil? Ignoranță și lipsă de învățătură. Atunci când un copil cunoaște aceste lucruri, el nu ne mai este cu nimic inferior nouă. Ce este moartea? O mască. Întoarce-o și cerceteaz-o, vei vedea că nu mușcă. Sărmanul trup, din necesitate va fi separat de suflet, fie acuma, fie mai târziu, precum a mai fost separat și înainte. De ce ai fi tulburat, dacă va fi separat acuma? Căci dacă nu acuma, atunci mai târziu, cu siguranță va fi separat. De ce? Pentru ca ciclul universului să fie complet, căci el are nevoie și de lucruri prezente și de lucruri viitoare și de lucruri trecute. Ce este durerea? O mască. Întoarce-o și cerceteaz-o. Carnea este supusă la experiențe aspre, apoi dimpotrivă la experiențe plăcute. Dacă asta nu este avantajos pentru tine, ușa este deschisă; dacă este avantajos, suportă. Iar ușa este întotdeauna deschisă, astfel că nu trebuie să ne facem probleme.

Care sunt fructele acestor opinii? Sunt cele mai nobile și cele mai potrivite fructe pentru cel cu adevărat educat: dezrobirea de tulburări și de frici, libertatea. În aceste chestiuni nu trebuie să dăm crezare celor mulți, care spun că numai cei liberi pot să fie educați; ci să dăm crezare filosofilor, care spun că numai cei educați pot fi liberi. Cum vine asta? Astfel: Este libertatea altceva, decât puterea de a trăi așa cum dorești? Nimic altceva. Spune-mi, atunci, dorești să trăiești în eroare? Niciun om care trăiește în eroare nu este liber. Dorești să trăiești în frică? Dorești să trăiești în întristare? Dorești să trăiești în tulburare? În niciun caz! Niciun om care este într-o condiție de frică, de întristare sau de tulburare, nu este liber. Însă cel care este eliberat de tristeți și de frici și de tulburări, prin asta este eliberat și de servitute.

Cum să vă mai credem, dragi legiuitori, când spuneți “Educația nu este permisă decât pentru oamenii liberi“? Când filosofii spun că nu este permis nimănui să fie liber, cu excepția celui educat; mai exact, că Zeul nu permite asta.

“Când un om îndeplinește în fața pretorului o ceremonie de eliberare pentru sclavul său, nu face nimic?“

Ba face ceva.

“Ce?“

Îndeplinește o ceremonie de eliberare în fața pretorului.

“Nimic altceva?“

Ba da, devine obligat să plătească pentru el taxa numită douăzecimea.

“Dar omul pentru care face acest ceremonial? Nu devine liber?“

Nu mai mult decât câștigă liniște sufletească. Tu, care ești capabil să îndeplinești asemenea ceremonii, nu ai niciun stăpân? Nu sunt banii stăpânul tău? Sau o fată sau un băiat? Sau un tiran? Sau un prieten al tiranului? Dacă nu, atunci de ce tremuri când este vorba de ceva de genul ăsta? De aceea vă spun des să păstrați la îndemână și să exersați principiile prin care deosebiți lucrurile care trebuiesc abordate cu încredere în sine de lucrurile care trebuiesc abordate cu prudență; încredere în sine pentru lucrurile care sunt independente de voință, prudență pentru lucrurile care depind de voință.

“Dar nu ți-am citit ce am scris? Nu știi cu ce mă ocup?“

Cu ce te ocupi? Fraze neînsemnate! Arată-mi cum stai în ceea ce privește dorința și aversiunea. Arată-mi că nu eșuezi în a obține ceea ce dorești și că nu cazi în ceea ce vrei să eviți. Cât despre aceste propoziții lungi și întortocheate, ia-le de aici și șterge-le.

“Cum adică? Nu și Socrate scria?“

A scris cineva așa mult ca el? Dar cu ce motiv scria? Cum nu avea pe cineva lângă el cu care să dezbată pentru și împotriva ideilor sale, el obișnuia să dezbată și să se cerceteze singur. Astfel, el întotdeauna punea la încercare, în acest mod practic, câte un subiect sau altul. Acestea sunt lucrurile care le scrie un filosof. Iar frazele și propozițiile întortocheate lasă-le pentru alții, pentru proști care nu sunt în stare să tragă o concluzie logică sau pentru cei fericiți care, fiind liberi de tulburări, au timp pentru așa ceva.

Acum, când se ivește oportunitatea, vei pleca să reciți și să te lauzi “Priviți ce dialoguri am scris eu!“ Nu fă asta omule, mai degrabă laudă-te așa “Priviți cum nu eșuez în a obține ceea ce doresc! Priviți cum nu cad în ceea ce vreau să evit! Puneți moartea în fața mea și veți vedea! Puneți în calea mea durere, închisoare, dizgrație și condamnare și veți vedea!“ Asta ar trebui să arate un tânăr care a ieșit de pe băncile școlii! Celelalte lasă-le altora și să nu spui o vorbă despre ele, nici să nu accepți vreo laudă. Pretinde că ești nimeni și că nu știi nimic. Arată că știi un singur lucru: cum să nu fii dezamăgit în ceea ce dorești și să nu cazi în ceea ce vrei să eviți. Lasă-i pe alții să studieze procese, probleme și silogisme. Munca ta să fie despre cum să suferi moartea, lanțurile, chinurile sau exilul. Toate acestea să le faci cu curaj și cu încredere în El, cel care te-a chemat să le înfrunți și te-a judecat demn de locul în care te-a pus. Din acel loc, arată de ce este capabilă facultatea conducătoare când ia poziție împotriva forțelor care sunt independente de voință. Astfel, acest paradox (că omul poate avea încredere în sine și să fie în același timp prudent) nu va mai părea nici paradoxal, nici imposibil. Cu încredere în sine în ceea ce privește lucrurile care nu depind de voință; prudent în ceea ce privește lucrurile care depind de voință.