Unde se află binele? În voință. Unde se află răul? În voință. Unde nu este nici bine, nici rău? În lucrurile care sunt independente de voință.
Ei bine, își amintește vreunul dintre noi aceste lecții, atunci când este afară? Exersează vreunul dintre noi, de unul singur, cum să răspundă în fața evenimentelor? Cum exersăm, de exemplu, răspunsuri la întrebări precum “Este zi? Da.“, “Este noapte? Nu.“, “Sunt stelele pare la număr? Nu pot răspunde.“ Dacă ți se prezintă bani, ai exersat răspunsul corect (banii nu sunt un lucru bun)? Te-ai instruit în răspunsuri precum acestea, sau doar cum să răspunzi la sofisme? De ce ești surprins când te depășești pe tine însuți în acele domenii în care ai exersat, dar nu faci niciun progres acolo unde nu ai exersat?
De ce crezi că un orator simte anxietate în pofida faptului că are o voce plăcută și a scris un discurs bun, pe care îl știe pe de rost? Deoarece el nu este mulțumit doar să-și susțină discursul. El dorește și să fie lăudat de mulțime. El este antrenat să susțină un discurs, însă în ceea ce privește lauda sau critica, el nu a primit niciun antrenament. A auzit el de la cineva ce este lauda și ce este critica, care este natura lor, ce fel de laudă trebuie căutată și ce fel de critică trebuie evitată? Când a fost el antrenat cu privire la acestea?
De ce te surprinde că un om este superior altora în lucrurile pe care le-a învățat și că este la același nivel cu ceilalți în cele pe care nu le-a studiat? Precum un cântăreț la lăută, care știe să interpreteze, cântă bine, are un veșmânt frumos, însă cu toate acestea tremură atunci când intră pe scenă. Căci deși cunoaște alte lucruri, el nu știe ce este mulțimea și nici ce reprezintă strigătele sau batjocura acesteia. El nici măcar nu știe ce este această anxietate pe care o simte, dacă este ceva ce ține de el sau ține de altcineva, dacă este posibil să o potolească sau nu. Prin urmare, dacă oamenii îl laudă, el pleacă de pe scenă plin de el; iar dacă râd de el, bula lui de vanitate este spartă și se dezumflă.
La fel este și în cazul nostru. Ce admirăm? Lucrurile externe. Pentru ce ne străduim? Pentru lucruri externe. Și cu toate acestea, nu înțelegem cum năvălesc peste noi fricile și anxietatea. Ce se poate întâmpla dacă considerăm că lucrurile care se îndreaptă către noi sunt rele? Nu ne putem elibera de frică, nu ne putem elibera de anxietate. Și cu toate acestea, ne rugăm “O, Doamne, cum mă pot elibera de anxietate?“ Nebunule, nu ai mâini? Nu le-a creat Zeul pentru tine? Stai și te rogi să nu-ți mai curgă mucii. Mai bine șterge-ți nasul și nu mai huli. Nu ți-a dat Zeul nimic să te ajute în cazul de față? Nu ți-a dat răbdare, spirit nobil, bărbăție? Când ai asemenea mâini puternice să te ajute, tu încă cauți pe cineva care să te șteargă la nas?
Dar noi nu exersăm asemenea lucruri și nu ne îngrijim de ele. Arată-mi un om căruia îi pasă de cum face un lucru; care nu este interesat de rezultat, ci de cum își împlinește propria sa natură. Un om care atunci când merge, este atent la activitatea sa. Un om care atunci când plănuiește ceva, nu este interesat de ceea ce caută să obțină, ci de plan în sine. Nu unul care atunci când reușește, să spună euforic: “Ce bine am chibzuit! Nu ți-am spus, frate, că dacă gândim la un lucru, este cu neputință să nu se întâmple?“ Iar dacă eșuează, sărmanul om devine smerit și nu mai găsește nimic de spus cu privire la ce s-a întâmplat.
Care dintre noi a consultat un oracol pentru a-și împlini adevărata sa natură? Care dintre noi a dormit într-un templu pentru asta? Cine? Dă-mi doar un nume, să pot vedea omul pe care îl caut de atâta vreme, omul care este cu adevărat nobil și pur. Arată-mi doar unul!
De ce ne mirăm că, în timp ce suntem experimentați în ceea ce privește lucrurile materiale, în faptele noastre suntem josnici, lipsiți de decență, netrebnici, lași, neputincioși, cu desăvârșire neghiobi? Asta deoarece nu ne pasă de aceste lucruri și nici nu le exersăm în practică.
Dacă ne-am fi temut, nu de moarte sau de exil, ci de frică, atunci am fi exersat cum să ne ferim de acele lucruri care ne par rele. În școală suntem volubili și vorbăreți, și dacă se ridică vreo întrebare referitoare la aceste lucruri, suntem capabili să o cercetăm amănunțit. Dar pune-ne la treabă în practică și vei vedea că suntem ruinați. Lasă o impresie deranjantă să ni se înfățișeze, și vei vedea pentru ce am studiat și pentru ce ne-am antrenat. Datorită lipsei noastre de antrenament, noi adăugăm spaime peste impresia inițială și ne imaginăm lucrurile mai grave decât sunt.
Luați-mă pe mine de exemplu. De fiecare dată când călătoresc pe mare, când mă aplec și privesc în jos către abisul mării sau când privesc în jur și nu văd nicăieri pământ, îmi pierd controlul și încep să-mi imaginez că, în caz de naufragiu, voi înghiți toată apa aceea. Nici nu-mi trece prin cap că doar trei litri sunt îndeajuns. Ce mă tulbură? Marea? Nu. Opinia mea este cea care mă tulbură. La fel, când se întâmplă vreun cutremur, îmi imaginez că tot orașul o să îmi cadă în cap. Dar nu este o piatră mai mică de ajuns ca să mă omoare?
Ce sunt lucrurile care se așează cu greutate asupra noastră și ne tulbură? Ce altceva decât opiniile noastre? Când un om este pe cale să plece și să lase în urmă pe cei din preajma sa, prietenii, locurile familiare și societatea cu care este obișnuit, ce apasă asupra sa? Propriile opinii!
Copiii încep să plângă de îndată ce dădaca lor îi părăsește, dar uită repede dacă le distragi atenția cu o prăjitură.
“Ai vrea să fim și noi precum copiii?“
Nicidecum! Căci nu prin prăjitură vreau eu să fiți influențați, ci prin opinii corecte.
“Care sunt acelea?“
Sunt cele pe care un om ar trebui să le studieze cât este ziua de lungă, fără a se lăsa distras de lucruri care nu îi aparțin; fără a fi distras de oamenii din jurul său, de locuri, de gymnasiumul său favorit, și nici măcar de propriul corp. El trebuie să-și amintească legea și să o păstreze în fața ochilor săi. Care este legea divină? Să păstrezi ceea ce este al tău și să nu revendici ce aparține altuia; să te folosești de ceea ce ai primit și să nu tânjești după ceva ce nu ți-a fost dat; dacă un lucru îți este luat, renunță la el repede și cu ușurință, și cu mulțumire pentru perioada în care ți-a fost permis să te folosești de el, fără să plângi după dădaca sau mămica ta.
Contează ce anume îl face pe om să fie supus și dependent? Cu ce ești tu diferit de unul care plânge după o iubită, dacă ție ți se rupe inima după un amărât de gymnasium și după niște colonade, după tinerii tăi prieteni și altele asemenea?
Un altul vine și se plânge că nu o să mai bea apă din izvorul lui Dirce. Nu este apa din apeductul Marcian la fel de bună precum cea a lui Dirce?
“Nu, căci eu am fost obișnuit cu cealaltă.“
Tot la fel o să te obișnuiești și cu aceasta. Și după ce te vei obișnui cu ea, o să te plângi și după asta, și vei încerca să scrii și tu precum Euripide, versuri în care să lauzi băile lui Nero și izvorul Marcian. Vezi cum se nasc tragediile, atunci când oameni stupizi sunt puși față în față cu viața de zi cu zi?
“Dar când voi mai revedea Atena și Acropola?“
Nefericitule, nu ești mulțumit de lucrurile care le vezi în fiecare zi? Poți oare să-ți îndrepți privirea către ceva mai bun și mai măreț decât soarele, luna, stelele, pământul sau marea? Și dacă îl înțelegi pe El, cel care administrează Întregul, și îl porți înăuntrul tău, de ce tânjești după niște pietre și după o stâncă frumoasă? Ce o să te faci când o să părăsești chiar soarele și luna? O să te tăvălești pe jos și o să plângi precum copiii? Ce cauți atunci în această școală? Ce ai auzit și ce ai învățat aici?
De ce te semnezi ca fiind filosof, dacă ai spus adevărul în ce ai scris aici: “Am făcut unele introduceri și am citit pe Chrysippus, însă nici măcar n-am trecut pragul ușii filosofiei. Căci ce am eu în comun cu Socrate, care a trăit și a murit așa cum a făcut-o? Sau cu Diogene?“ Poți să-ți închipui pe vreunul dintre ei plângând și întristându-se că nu va întâlni pe cutare om, sau că nu va fi în Atena sau Corint, ci în Susa sau Ecbatana, dacă așa este să se întâmple? Poate să se plângă că rămâne, cel căruia îi este permis, oricând dorește, să părăsească banchetul și să nu se mai joace? Un om care stă și joacă doar câtă vreme este mulțumit, presupun că poate îndura un exil interminabil sau o condamnare la moarte.
Nu ai vrea, mai degrabă, să fii înțărcat și, precum copiii, să treci pe mâncare solidă și să nu mai plângi după doica și după mămica ta? Aceste plânsete nu impresionează decât femei bătrâne.
“Dar prin plecarea mea le voi produce suferință.“
Tu le vei produce suferință? Nu le vei aduce suferință; lucrul care vă produce suferință și ție și lor este opinia. Ce poți face? Alungă-ți opinia! Ele ar face bine să-și alunge opinia lor, altfel se vor îndurera din vina lor, nu a ta.
Omule, fă un efort disperat, după cum se spune, către liniștea sufletească, către libertate, către noblețe. În sfârșit, ridică-ți capul precum un om eliberat din sclavie. Cu curaj, îndreaptă-ți privirea către Zeu și spune “De aici înainte fă cu mine după cum este voia Ta. Sunt una cu Tine, sunt al Tău. Nu mă voi feri de nimic din ceea ce te mulțumește pe Tine. Du-mă unde vrei. Îmbracă-mă în ce veșminte dorești. Este voința Ta să dețin funcții publice sau să rămân o persoană privată? Să trăiesc aici sau în exil? Să fiu bogat sau sărac? În fiecare din acestea voi depune mărturie pentru Tine în fața oamenilor. Voi arăta care este natura fiecărui lucru.“
Nu, tu preferi să stai aici, în burta vacii, și aștepți pe mămica ta să-ți dea țâță. Ce s-ar fi ales de Hercule, dacă ar fi stat acasă? Ar fi fost un Euristeu, nu un Hercule. Câți prieteni și câți tovarăși și-a făcut Hercule în călătoriile sale prin lume? Însă niciunul nu i-a fost mai prieten decât Zeul însuși. De aceea oamenii îl considerau fiu al Zeului, și chiar era. Cu supunere față de Zeu, el a călătorit prin lume, curățând-o de rele și fărădelegi.
Tu nu ești Hercule să poți curăța răutatea altora, și nu ești nici Tezeu să poți curăța Attica de rele! Din tine, din gândurile tale alungă, nu pe Procust sau pe Sciron, ci tristețea, frica, dorința, invidia, bucuria de necazul altuia, avariția, lașitatea și lipsa de cumpătare. Însă nu este posibil să le alungi pe toate acestea, decât dacă îți întorci privirea către Zeu, către El să-ți îndrepți gândurile și să te conformezi poruncilor sale. Iar dacă vei dori altceva, cu suspine și tristețe vei fi nevoit să urmezi ce este mai puternic decât tine, întotdeauna căutând liniștea în afara ta și niciodată în stare să-ți găsești pacea; căci cauți liniștea acolo unde nu este de găsit, în loc să o cauți acolo unde este locul ei.