Atunci când credem că un om ne vorbește sincer despre viața lui, suntem atrași să ne spunem propriile secrete acelui om și presupunem că asta înseamnă să fim sinceri. În primul rând, deoarece ne pare nedrept să ascultăm un vecin discutând despre viața sa personală și, la rândul nostru, să nu împărtășim o parte din a noastră cu el. Un alt motiv ar fi deoarece credem că nu vom părea sinceri dacă păstrăm tăcerea cu privire la viața noastră. De fapt, există mulți oameni care au obiceiul de a spune “Eu ți-am povestit despre viața mea, tu de ce nu spui nimic despre a ta? Ce treabă e asta?“ Pe lângă acestea, credem că ne putem destăinui în siguranță unuia care deja ni s-a destăinuit nouă; deoarece avem credința că nu va discuta despre treburile noastre personale, de frică să nu discutăm și noi despre ale lui.
Exact așa, la Roma, cei nesăbuiți sunt prinși în capcană. Un soldat îmbrăcat în civil se așează lângă tine și începe să-l vorbească de rău pe împărat. Tu, crezând că ești în siguranță deoarece el a început, vorbești tot ce-ți trece prin cap. Astfel ești prins și întemnițat.
Un lucru similar ni se întâmplă și în viața de zi cu zi. Totuși, chiar dacă cineva mi-a încredințat gândurile sale mie, va trebui să fac și eu același lucru cu primul om pe care-l întâlnesc? Nu, eu ascult și păstrez tăcerea, dacă acesta este caracterul meu. Dar el merge mai departe și spune tuturor ce a auzit de la mine. Apoi, dacă și eu sunt asemenea lui, mă apuc să vorbesc despre secretele sale, ca să mă răzbun. Astfel, îi tulbur pe alții și mă tulbur și pe mine. Însă dacă țin minte că niciun om nu-i poate face rău altuia și că propriile acțiuni îi sunt fiecăruia benefice sau vătămătoare, măcar reușesc să mă abțin și să nu fac la fel ca el; dar propria mea vorbărie mă pune într-o poziție ingrată.
“E adevărat, însă este nedrept să asculți secretele vecinului tău fără ca tu să le împărtășești pe ale tale.“
Omule, te-am rugat eu să mi te destăinui? Mi-ai transmis secretele tale cu condiția de a le auzi pe ale mele în schimb? Dacă tu ești gură spartă și crezi că toți cei pe care-i întâlnești îți sunt prieteni, trebuie să fiu și eu la fel? Este ca și cum eu aș avea o ploscă bună, tu una găurită, și tu vii la mine să-mi dai vinul tău să ți-l păstrez în siguranță, apoi te superi că nu ți-l dau și eu pe al meu să mi-l ții în plosca ta găurită.
Cum poți să crezi că cele două situații sunt egale? Tu ai avut încredere într-un om care este demn de încredere, care are respect de sine și care gândește că binele și răul depind doar de propriile sale acțiuni și de nimic altceva. Ai vrea să mă încred în tine, un om care și-a compromis propria voință, care vrea să câștige bani, onoruri și funcții publice, chiar dacă pentru astea ar trebui să-și sacrifice propriii copii, precum Medeea? Ce fel de egalitate este asta?
Arată-mi că ești un om sigur, demn de încredere, cu respect de sine. Arată-mi că opiniile tale sunt cele ale unui prieten, că plosca ta nu are găuri în ea. Vei vedea că nu o să aștept să-mi vorbești despre viața ta personală, ci o să vin eu însumi să-ți vorbesc despre a mea. Există cineva care să nu folosească un recipient bun, care să disprețuiască un sfătuitor binevoitor și demn de încredere, care să nu primească bucuros pe cineva care este pregătit să asculte necazurile sale și să-i ușureze astfel povara?
“Da. Însă eu am încredere în tine, dar tu nu ai în mine.“
În primul rând, tu nici măcar nu ai încredere în mine. Tu ești un flecar și nu te poți abține. Dacă ar fi adevărat ce spui, ți-ai fi încredințat secretele doar mie și nimănui altcuiva. Dar tu, de îndată ce vezi pe cineva stând în tihnă, te așezi lângă el și spui “Frate, ești cel mai bun prieten al meu. Te rog să asculți ce mi s-a întâmplat.“ Faci asta chiar și cu cei pe care abia i-ai cunoscut. Dacă chiar ai încredere în mine, atunci te încrezi în mine deoarece sunt un om care are respect de sine și este demn de încredere, nu pentru că ți-am spus secretele mele. Lasă-mă să am și eu aceeași opinie despre tine.
Arată-mi că dacă un om își spune secretele altuia, devine demn de încredere și cu respect de sine. Dacă ar fi fost așa, m-aș fi plimbat prin lume și aș fi povestit fiecăruia viața mea personală, dacă asta mi-ar fi adus respect de sine și m-ar fi făcut demn de încredere. Dar nu este așa. Ca să fie demn de încredere, un om trebuie să aibă opinii diferite de cele comune.
Dacă vezi un om care este devotat lucrurilor independente de voința sa și care și-a supus voința acelora lucruri, fii sigur că există nenumărate persoane care-l pot împiedica sau constrânge. Nu este nevoie de smoală sau instrumente de tortură ca să spună tot ce știe. Zâmbetul unei fete drăguțe, dacă este cazul, îl va mișca îndeajuns. La fel și amabilitatea unui apropiat al împăratului, sau dorința de a obține funcții publice sau moșteniri. Motive din acestea sunt nenumărate pentru el.
În general, trebuie să ții minte următorul lucru: confidențele necesită încredere și opinii corespunzătoare. Unde vei găsi cu ușurință asemenea lucruri în aceste timpuri? Să-mi arate cineva un om care să fie astfel dispus încât să spună “Eu nu am treabă cu altceva, decât cu ceea ce este al meu, cu ceea ce nu poate fi constrâns și este prin natura sa liber. Acesta este binele meu. Toate celelalte să fie cum au fost hărăzite. Ele nu sunt treaba mea.“