...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Month: February 2022

XXVI. Către cei care se tem de sărăcie

    Nu-ți este rușine să fii mai laș și mai răutăcios decât sclavii fugari? Cum își părăsesc ei stăpânii, atunci când fug? Pe ce pământuri și servitori se bizuie ei? Ei fură ceva, cât să le ajungă pentru primele zile, apoi traversează pământuri și ape, descurcându-se cum pot ca să rămână în viață. A murit vreodată de foame un sclav fugar? Dar tu tremuri și stai treaz nopțile de frică că o să-ți lipsească cele necesare. Sărmane om, ești atât de orb încât să nu vezi unde duce lipsa lor? Tot acolo unde duce boala, sau o piatră care îți cade în cap, către moarte. Ei bine? Nu este aceasta exact aceeași situație pe care ai descris-o de atâtea ori tovarășilor tăi? Despre ea ai citit și ai scris mult. De câte ori nu te-ai lăudat că îți poți contempla liniștit propria moarte?

    “Da, însă familia mea ar suferi de foame.“

    Și? Oare foamea lor nu duce în aceeași direcție? Nu este vorba de același drum, care coboară în același loc? Pentru a înfrunta cu curaj fiecare formă de lipsuri sau de nevoi care există, nu vrei să privești către acel loc în care ajung chiar și bogații și cei care au deținut cele mai înalte funcții? Acolo unde înșiși regii și împărații coboară. Doar că tu vei coborî flămând, dacă așa va fi să fie, pe când ei vor plesni de la atâta mâncare și băutură.

    Ai văzut vreun cerșetor care să nu fie în vârstă, chiar foarte bătrân? Ei îndură frigul zi și noapte, dorm pe jos uitați pe undeva și mănâncă numai minimul necesar. Chiar și în aceste condiții, aproape că ating nemurirea. Și tu, care ești sănătos, ai două mâini și două picioare, te temi că o să mori de foame! Nu poți să scoți apă din fântână? Nu poți să scrii? Nu poți să instruiești copiii? Nu poți să stai de pază la poarta altuia?

    “Dar este rușinos să ajungi să faci asta.“

    Întâi învață ce este rușinos, abia apoi poți să îți spui filosof. Dar pentru moment, să nu permiți nimănui să-ți spună așa.

    Cum poate să-ți aducă rușine ceva ce nu este lucrarea ta, nu se întâmplă datorită ție, ci se abate asupra ta fără să faci tu ceva, precum o boală sau o durere de cap? Dacă părinții tăi sunt săraci, sau dacă numesc alți moștenitori în locul tău și nu te ajută cu nimic în timpul vieții, este asta rușinos pentru tine? Asta ai învățat de la filosofi? Nu ai învățat că ceea ce este rușinos este blamabil, iar ce este blamabil este demn de vină, și este absurd să învinuiești un om pentru ceva ce nu este acțiunea sa, făcută de el însuși? Ei bine? L-ai făcut tu pe tatăl tău așa? Este în puterea ta să-l schimbi? Ai primit asemenea puteri? Și atunci? Trebuie să-ți dorești ceea ce nu îți este dat ție? Sau să fii rușinat că nu îl obții?

    Acestea sunt obiceiurile pe care le-ai dobândit studiind filosofia? Să aștepți de la alții și să nu pretinzi nimic de la tine? Atunci, plânge și jelește. Mănâncă cu teamă că mâine nu vei mai avea ce mânca. Tremură de frică cu gândul la sclavii tăi, că o să te fure, că vor fugi sau că vor muri. Trăiește astfel și nu înceta să trăiești așa, căci nu te-ai apropiat niciodată de filosofie, decât cu numele. Pe cât ai putut tu, ai făcut de rușine principiile filosofiei, arătând că sunt inutile și nefolositoare pentru cei care le iau în primire.

    Nu ai căutat niciodată să câștigi statornicie, liniște și pace sufletească. Nu ai căutat pe nimeni de la care să înveți asta. În schimb ai căutat mulți oameni de la care să înveți silogisme. Nu ai testat niciodată până la capăt vreuna din impresiile acestea, întrebându-te “Sunt capabil să suport asta, sau nu? Și ce urmează după?“ Nu, tu ai zis că totul este în regulă cu tine și că ești în siguranță, și ți-ai îndreptat toate eforturile către ultimul domeniu, cum să rămâi nemișcat. Cum vrei tu să rămâi nemișcat? Laș, răutăcios, plin de admirație față de bogați, eșuând în dorință și în aversiune? În acestea vrei să fii nemișcat? Pentru acestea te-ai îngrijit tu.

    Nu ar fi trebuit mai întâi să obții ceva folositor de la rațiune, înainte de o proteja astfel? Ai văzut pe cineva construind un parapet, fără să aibă un zid în jurul căruia să-l construiască? Cine pune un portar, acolo unde nici măcar nu este o ușă de păzit?

    Studiezi arta demonstrației. Ca să demonstrezi ce? Studiezi cum să nu fii zdruncinat de sofisme? Zdruncinat din ce poziție? Arată-mi întâi ce păzești, ce măsori, ce cântărești. Apoi poți să-mi arăți și balanța sau măsurile. Cât timp vrei să mai cântărești praf? Nu vrei să demonstrezi acele principii care-i fac pe oameni fericiți, care fac lucrurile să meargă așa cum își doresc ei, principii care îi ajută să nu acuze și să nu învinuiască pe nimeni, ci să accepte universul așa cum este el administrat? Arată-mi asta.

    “Uite, îți arăt cum analizez silogisme“, spui tu. 

    Sclavule, ăla este doar instrumentul de măsură, nu lucrul pe care-l măsori! Pedeapsa pe care trebuie să o suferi pentru că ai neglijat filosofia este să tremuri, să stai treaz noaptea și să te sfătuiești cu toată lumea. Iar dacă nu sunt toți de acord cu tine, vei crede că ai fost sfătuit greșit.

    Te temi de foame, crezi tu. De fapt lucrul de care te temi este că nu vei mai avea un bucătar, că nu vei mai avea pe cineva care să-ți aducă de mâncare, un altul să te încalțe, altul să te îmbrace, unii care să îți facă masaje și alții care să te urmeze și să aștepte ordine. Când ești la baie, după ce te dezbraci și te întinzi ca și cum ai fi crucificat vrei să fii masat peste tot, apoi masorul să spună altuia “Întoarce-l pe partea asta, cu capul aici, cu umărul către mine.“ Și când ajungi acasă de la băi, vrei să strigi “Nu-mi aduce nimeni de mâncare?“ și “Strânge masa și șterge-o cu buretele!“

    Lucrul de care te temi tu cu adevărat este că nu vei mai putea să duci o viață de invalid. Dacă vrei să vezi cum arată o viață de om sănătos, trebuie doar să observi cum trăiesc sclavii, muncitorii sau filosofii adevărați. Vezi viața lui Socrate, care avea soție și copii, a lui Diogene sau a lui Cleanthes, care studia filosofia și scotea apă din fântână. Dacă asta vrei să ai, o poți avea oriunde și poți trăi cu încredere deplină. Încredere în ce? În singurul lucru în care te poți încrede, singurul care este demn de încredere, care nu poate fi împiedicat și nu-ți poate fi luat. Acel lucru este voința ta.

    De ce te-ai făcut atât de inutil și de nefolositor, încât nimeni n-ar vrea să te ia în casă și să se îngrijească de tine? Oricine ar ridica un vas aruncat pe jos, dacă nu are găuri și poate fi utilizat, și ar considera asta un câștig. Dar pe tine oricine te-ar considera o pagubă, nu un câștig. Nu poți nici măcar să aduci foloasele pe care le aduce un câine sau un cocoș. Dacă ești așa, de ce îți mai dorești să trăiești?

    Se teme vreun om bun că nu va avea ce mânca? Și un orb sau un șchiop au ce mânca, de ce să nu aibă un om bun? Nu este lipsă de oameni care să plătească un soldat bun, un muncitor sau un cizmar. Oare un om bun nu va găsi pe nimeni? Oare Zeul va neglija lucrurile stabilite de El însuși, slujitorii săi, martorii săi, pe care El singur îi folosește ca exemplu pentru cei neinstruiți, ca să le arate că Zeul există, administrează universul bine și îi pasă de oameni, și să arate că pentru un om bun nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte. Iar dacă El nu-ți asigură mâncarea, nu înseamnă decât că ți-a dat ordin să te retragi, cum ar face-o un bun general. Eu îi dau ascultare și-l urmez, ascultând de ordinele comandantului și lăudând faptele sale. Căci eu am venit atunci când El a considerat necesar și voi pleca atunci când va considera necesar. Iar cât am trăit, aceasta a fost munca mea, să aduc laude Zeului, atât în sinea mea, cât și în fața altora, fie că sunt mulți sau puțini. Dacă El nu-mi asigură multe lucruri sau belșug, înseamnă că este voia lui să duc o viață simplă. Căci El nu i-a dat belșug nici lui Hercule, fiul său. Pe altul l-a pus rege în Argos și în Micene, în timp ce Hercule a trebuit să slujească, să muncească și să se pregătească. Totuși Euristeu, fiind omul care era, nu a stăpânit cu adevărat în Argos și Micene, cum nu a putut să stăpânească nici asupra sa. Iar Hercule a fost stăpân și comandant peste pământ și apă, curățându-le de nelegiure și aducând dreptatea și pietatea. Și a făcut toate acestea dezbrăcat și de unul singur.

    Atunci când Ulise a fost naufragiat, lipsurile nu i-au frânt spiritul și nu l-au ticăloșit. Cum s-a apropiat el de fecioare pentru a le cere cele necesare, deși oamenii consideră că este rușinos să cerșești? “Ca un leu de munte, încrezător în puterea sa.“

     Încrezându-se în ce? Nu în reputație, nici în bani sau funcții, ci în puterea sa, adică în opiniile sale cu privire la lucrurile care sunt în puterea noastră și cele care nu sunt. Căci doar acestea îl eliberează pe om, îl scapă de lucrurile care-l împiedică. Doar ele ridică fruntea celor care sunt înjosiți și le permite să privească neabătuți la bogați și tirani. Asta oferă filosofia. Cu toate acestea, tu vei pleca, nu curajos, ci temându-te pentru amărâtele tale veșminte și argintărie. Sărmane om, așa ți-ai pierdut timpul până acum? 

    “Dar dacă mă îmbolnăvesc?“

    Vei suporta boala bine.

    “Și cine mă va îngriji?“

    Zeul, și prietenii tăi.

    “Voi dormi pe un pat tare.“

    Dar vei dormi ca un bărbat.

    “Nu voi avea o locuință adecvată.“

    Atunci vei fi bolnav într-o locuință neadecvată.

    “Cine mă va hrăni?“

    Cine îi hrănește și pe alții. Vei fi bolnav la fel ca și Manes. Și care va fi sfârșitul bolii? Nimic altceva decât moartea. Nu înțelegi odată că cel mai mare rău pentru un om și cel mai bun indicator al unui spirit laș și răutăcios, nu este moartea, ci frica de moarte? Împotriva acestei frici să te antrenezi. Către aceasta să-ți îndrepți gândirea, lecturile și exercițiile. Vei afla că numai așa poate un om să devină liber.

XXV. Către cei care eșuează în ceea ce și-au propus

    Dintre lucrurile pe care ți le-ai propus la început, unele le-ai obținut, iar altele nu. Unele ți le aduci aminte cu plăcere, iar altele cu mâhnire. Dacă este posibil, recuperează lucrurile pe care ai eșuat să le obții. Nu trebuie să dăm înapoi atunci când ne angajăm în cea mai mare luptă, ci trebuie să fim pregătiți să îndurăm lovituri. Această luptă care ni se așterne în față nu este precum trânta sau pancrațiul, unde și învingătorul și cel învins pot sau nu să aibă mari merite, sau pot avea noroc sau ghinion. Această luptă este chiar pentru noroc și fericire. 

    În această competiție, chiar dacă cedăm pe moment, nimeni nu ne poate împiedica să reluăm lupta și nici nu trebuie să așteptăm patru ani ca la jocurile olimpice. De îndată ce te-ai redresat și ți-ai revenit, poți reînnoi lupta cu aceeași vigoare ca înainte. De câte ori cedezi, poți să reîncepi lupta. Iar odată ce vei obține victoria, va fi ca și cum nu ai fi cedat niciodată. Numai să nu începi să-ți faci un obicei din a ceda și să nu începi să găsești o plăcere în asta. Să nu ajungi ca un atlet prost care participă la jocuri numai pentru a pierde de fiecare dată, precum prepelițele care au fugit.  

    “Impresia unei fete frumoase mă copleșește. Ei, parcă e prima oară când mi se întâmplă asta?“, “Sunt nerăbdător să caut vină altuia. Doar am mai făcut asta și deunăzi“ ne spui tu, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca și cum cineva ar răspunde unui doctor care tocmai i-a interzis să meargă la băi, “Ce? Parcă nu am mai fost la băi până acum?“ Însă doctorul poate să-i răspundă “Și ce s-a întâmplat după ce ai fost la băi? Nu ai făcut febră? Nu te-a durut capul?“ La fel și tu, când ai căutat altuia vină, nu te-ai purtat precum un om răutăcios, precum un bârfitor mărunt? Nu ai întărit acest obicei prin acțiunile sale corespunzătoare? Când ai fost copleșit de impresia tinerei fete, ai scăpat nevătămat?

    De ce îți cauți scuze prin purtarea ta anterioară? Mai degrabă ar trebui să ți le amintești, la fel cum un sclav își amintește loviturile de bici primite în trecut, și astfel să te abții de la asemenea greșeli în viitor. Pentru sclav durerea păstrează amintirea trează. Dar în cazul tău, unde este durerea, unde este pedeapsa? Când ai obținut tu obiceiul să te ferești de faptele rele?

XXIV. Nu trebuie să ne lăsăm afectați de dorințe pentru lucruri care nu sunt în puterea noastră

    Nu lăsa ca ceea ce la altul este împotriva naturii să devină un rău pentru tine. Nu te-ai născut să iei parte la înjosirea și nefericirea altora, ci să fii fericit împreună cu ei. Dacă un om este nefericit, amintește-ți că este nefericit din vina sa, deoarece Zeul a creat toți oamenii capabili să fie fericiți și netulburați. Pentru asta a dăruit omului unele lucruri care să fie ale lui și altele care să nu fie ale lui. Unele lucruri sunt supuse pierderii, sunt supuse piedicilor și constrângerilor; acestea nu aparțin omului. Însă cele care nu pot fi supuse piedicilor aparțin omului. Zeul a lăsat adevărata natură a binelui și a răului printre lucrurile pe care le-a acordat omului ca să fie ale lui. Este normal ca El, care se îngrijește de noi și ne protejează precum un tată, să facă asta.

    “Dar tocmai m-am despărțit de cineva și a fost tulburat de asta.“

    De ce a considerat ceva ce nu-i aparține ca fiind al său? Atunci când s-a bucurat să te vadă, nu s-a gândit că ești muritor? Nu s-a gândit că poți pleca altundeva? Prin urmare, el plătește prețul propriei sminteli. Însă tu de ce plângi și pentru ce? Nici tu nu ai studiat această deosebire? Și tu, la fel ca o sărmană femeie, ai considerat că te vei bucura întotdeauna de lucrurile care îți aduc plăcere, precum locuri, oameni sau conversații? Iar acum stai și plângi că nu poți să vezi aceeași oameni și că nu poți să-ți petreci timpul în aceleași locuri? Îți meriți cu adevărat soarta, să fii mai jalnic decât ciorile sau corbii. Ele pot zbura unde vor, își pot schimba cuibul și pot traversa mări, fără să se lamenteze și fără să regrete ce au lăsat în urmă.

    “Da, însă ele pot să facă asta deoarece nu sunt ființe raționale.“

    Am primit rațiunea de la zei pentru a suferi și pentru a fi nefericiți? Pentru a ne petrece viața în nenorocire și în jale? Sau ai vrea ca oamenii să fie nemuritori și să nu poată pleca niciunde? Să nu călătorim niciunde și să prindem rădăcini precum plantele? Dacă un prieten apropiat pleacă undeva trebuie să stăm și să plângem? Iar apoi, dacă se întoarce, să dansăm și să batem din palme precum copiii?

    Nu mai bine ne înțărcăm și noi într-un final, și ne amintim învățăturile filosofilor? Sau le-am ascultat ca și cum ar fi fost simple povești? Ei ne spun că această lume este o singură cetate; că substanța din care a fost construită este una singură și totul se întâmplă într-un ciclu, un lucru face loc altuia, ceva trebuie să dispară pentru ca altceva să apară; că unele lucruri trebuie să rămână în loc, iar altele să se miște; și că universul este populat cu prieteni, în primul rând zeii, și apoi oamenii, pe care natura i-a creat ca o mare familie, unii dintre ei să rămână împreună, alții să se despartă. Iar noi trebuie să ne bucurăm de cei pe care îi avem alături, fără să ne întristăm de cei care ne părăsesc.

    Omul s-a născut cu un caracter nobil și cu capacitatea de a disprețui lucrurile care nu depind de voința sa. Pe lângă acestea, a mai primit și darul de a nu fi înrădăcinat sau fixat în pământ, fiind capabil să călătorească într-un loc sau altul, fie pentru că așa îi dictează împrejurările, fie pentru a vedea lumea.

    Aceasta a fost soarta lui Ulise, care a cunoscut mulți oameni, precum și orașele și obiceiurile acestora. Înainte de Ulise, a fost soarta lui Hercule să umble în lumea largă, să observe legea și nemernicia oamenilor, să curețe lumea de nemernici și să aducă domnia legii. Cu toate acestea, câți prieteni nu și-a făcut el în Teba, în Argos sau în Atena? Și câți prieteni nu a câștigat în călătoriile sale? S-a și căsătorit și a făcut copii, atunci când a considerat că este momentul potrivit. Iar când i-a lăsat, a făcut-o fără să se lamenteze și fără să regrete, nu ca și când i-ar fi lăsat orfani, deoarece el știa că niciun om nu este orfan, ci toți au un tată care se îngrijește de ei fără încetare. Căci pentru el nu era doar o simplă poveste că Zeus este tatăl tuturor oamenilor. El credea asta și îi spunea tată, și în tot ceea ce făcea se gândea la el. Astfel, a putut Hercule să trăiască fericit în toate locurile prin care a fost. Iar fericirea nu poate să coexiste cu dorința pentru ceva ce lipsește. Pentru a fi fericit, trebuie să ai tot ce îți dorești, precum o persoană sătulă, care nu simte nici sete, nici foame.

    “Dar Ulise își dorea să fie alături de soția sa. Din cauza asta a plâns, așezat pe stâncă.“

    Îl urmezi pe Homer și poveștile sale în orice? Dacă Ulise chiar a plâns, nu înseamnă că era nefericit? Și ce om bun este nefericit? Dacă Zeus nu are grijă de oamenii săi, astfel încât aceștia să fie fericiți, precum este El, atunci universul este cu adevărat administrat greșit. Însă este contrar legii și nu este drept să afirmi asta, așadar, dacă Ulise a plâns și s-a lamentat, nu a fost un om bun. Căci cum poate fi cineva om bun, dacă nu știe cine este? Și cum ar putea ști cine este și, în același timp, să uite că toate lucrurile din lumea asta sunt supuse dispariției și că este imposibil pentru un om să rămână împreună cu altul pentru totdeauna? Să îți dorești ceva imposibil este o gândire proastă și de sclav. Înseamnă să devii un străin în lume și să lupți împotriva Zeului prin opiniile tale, singurul mod în care poți lupta împotriva lui.

    “Mama mea plânge atunci când sunt plecat.“

    De ce nu a învățat aceste lecții? Nu spun că nu trebuie să facem ceva pentru a o ajuta să nu plângă. Eu spun că nu trebuie să ne dorim musai ceva ce nu ne aparține. Tristețea altuia nu este treaba mea. Tristețea mea este treaba mea și este musai să-mi temperez tristețea, deoarece asta este în puterea mea. Însă tristețea altuia voi încerca să o temperez atât cât pot, fără să fie musai. Altfel, aș lupta împotriva Zeului, m-aș împotrivi lui Zeus și administrației sale divine. Pedeapsa pentru această luptă și această nesupunere va fi plătită nu numai de copiii copiilor mei, ci și de mine însumi, zi și noapte, speriat de coșmaruri, tulburat, tremurând la orice știre primită, având liniștea dependentă de scrisorile altora.

    “A venit cineva cu vești de la Roma. Numai să nu fie vești rele!“

    Ce rău ți se poate întâmpla într-un loc în care nici nu ești?

    “Vești din Grecia. Numai să nu fie vești rele!“

    În felul ăsta, orice loc îți va provoca suferință. Nu este de ajuns că ești nenorocit acolo unde te afli? Trebuie să fii nenorocit și peste mări și țări, prin intermediul scrisorilor? Așa vrei tu să fii în siguranță?

    “Dar dacă prietenii mei de acolo au murit?“

    Ce altceva s-a întâmplat, decât că au murit oameni care sunt muritori? Cum ai vrea să trăiești până la o vârstă înaintată, dar, în același timp, să nu moară niciunul dintre oamenii pe care îi iubești? Nu știi că într-o perioadă lungă de timp, multe asemenea evenimente au loc? Un om moare de boală, altul este ucis de tâlhari, iar altul de către tiran. Ger sau arșiță, mâncare stricată, călătorii pe uscat sau pe mare, furtuni și diverse alte pericole pun în pericol viața unui om, sau pot să-l trimită în exil, în solie sau în armată. Aceasta este natura lumii în care trăim și a oamenilor din jurul nostru. Stai în mijlocul acestor lucruri și plângi, nefericit și nenorocit, depinzând de altcineva sau altceva. Depinzând nu de unul sau doi, ci de mii de alți factori.

    Acestea sunt lecțiile pe care le-ai primit de la filosofi? Asta ai învățat? Nu știi că viața se aseamănă cu munca unui soldat? Unul trebuie să stea de pază, altul să meargă în recunoaștere, iar altul să lupte. Nu este posibil ca toți să rămână unde sunt și nici nu ar fi bine așa. Dar tu refuzi să îndeplinești ordinele primite și te plângi când îți este impus ceva mai greu decât ești tu obișnuit. Nu înțelegi că, în măsura în care ține de tine, aduci toată armata într-o situație jalnică. Nu vezi că dacă toți ți-ar urma exemplul, nu ar mai săpa nimeni un șanț, nu ar mai ridica nimeni o palisadă, nu ar mai sta nimeni de pază și nu ar mai lupta nimeni, ci ar fi toți inutili.

    Dacă ai fi marinar pe un vas, tu ai rămâne pe loc și nu te-ai mișca de acolo. Ești chemat să te sui pe catarg, refuzi. Ești chemat la proră, refuzi. Dacă astfel te comporți, cum să te suporte căpitanul vasului? De ce să nu te arunce peste bord ca pe ceva nefolositor, care-i încurcă pe ceilalți marinari și este un exemplu negativ pentru ei?

    La fel este și aici. Viața se aseamănă cu o campanie militară, una lungă și complicată. Este treaba ta să îndeplinești munca soldatului și să faci totul la ordinele generalului, folosindu-te, dacă este posibil, de divinație pentru a-i afla voia. Nu există comparație între acest general și unul obișnuit, nici în ceea ce privește puterea și nici măreția spiritului. Ai primit o poziție importantă într-un oraș imperial, nu într-un loc uitat de lume; ești senator, nu pentru o perioadă scurtă de timp, ci pentru toată viața. Nu știi că un om aflat într-o asemenea poziție are prea puțin timp pentru afacerile proprii? Este adesea plecat de acasă, comandând sau servind sub un alt comandant, luptând în bătălii sau fiind judecător. Și cu toate acestea, tu spui că vrei să prinzi rădăcini și să fii legat de un loc, precum o plantă?

    “Da. Deoarece este plăcut așa.“

    Nu neagă nimeni asta. Și o supă caldă este plăcută. Compania unei femei frumoase este plăcută. Vorbești precum cei care-și fac din plăcere un scop în viață. Nu știi cine sunt cei care vorbesc așa? Epicurieni și desfrânați! Faci ce fac ei, gândești la fel ca ei, în timp ce reciți în fața noastră cuvintele lui Zenon sau ale lui Socrate. Alungă de la tine aceste lucruri străine cu care te-ai împodobit, căci nu ți se potrivesc. Oameni de felul acela nu doresc decât să doarmă liniștiți, fără să aibă obligații, să se trezească când vor, să caște și să se spele pe față, apoi să scrie și să citească după bunul lor plac, să discute despre lucruri mărunte și să fie lăudați de prietenii lor, indiferent ce ar spune, să facă o plimbare, după care să mănânce și apoi să se culce după cum le este obiceiul. Să spun mai multe? Poți să tragi și singur concluziile.

    Hai, spune-mi ce fel de viață vrei să duci tu, care afirmi că admiri adevărul, că-i admiri pe Diogene și pe Socrate? Ce vrei să faci în Atena? Ce fac alții sau altceva? De ce declari că ești stoic? Cei care declară în mod fals că sunt cetățeni romani sunt aspru pedepsiți. Iar cei care pretind în mod fals un nume și o chemare atât de mare și de respectabilă, să scape nepedepsiți? Asta nu este posibil. Legea divină este puternică și imposibil de evitat. Ea acordă cele mai severe pedepse pentru cei care comit cele mai mari crime. Ce spune legea? “Lăsați-l pradă vanității și aroganței pe acela care pretinde însușiri care nu-i aparțin. Fie ca acela care nu se supune legii divine să ajungă un sclav josnic, să fie chinuit de durere, invidie și milă, să plângă și să fie nefericit.“

    “Dacă trebuie să caut o persoană importantă și să-i bat pe la porți?“

    Dacă rațiunea îți cere să faci asta, fie pentru patria ta, pentru familia ta sau pentru oameni în general, de ce să nu-l cauți? Îți este rușine să mergi la cizmar când ai nevoie de încălțări sau la grădinar când ai nevoie de salată? Nu trebuie să-ți fie rușine nici să mergi la cei bogați când ai nevoie de ceva ce pot ei oferi. “Da, însă nu sunt plin de admirație pentru cizmar“, spui tu. Nu-l admira nici pe bogat.

    “Dar pe grădinar nu trebuie să-l lingușesc.“

    Atunci nu-l linguși nici pe bogat.

    “Și cum obțin ce vreau de la el?“

    Ți-am spus eu să te duci și să obții de la el ce vrei sau să te duci și să faci ceea ce ține de tine?

    “Atunci de ce să mă duc?“

    Ca să știi că te-ai dus și că ți-ai făcut datoria de cetățean, de frate sau de prieten. Însă adu-ți aminte că te-ai dus la un cizmar sau la un grădinar, la cineva care, deși vinde scump ceea ce vinde, nu are nicio autoritate asupra lucrurilor importante sau nobile. Nu uita că te-ai dus să cumperi salată. O salată costă un obol, nu un talant. 

    Aplică același principiu și aici. Este vorba de o chestiune pentru care se merită să bat la poarta acelui om. Foarte bine, mă duc. Se merită să discut cu el. Prea bine, o să discut cu el. Însă să-i sărut mâna și să-l lingușesc, înseamnă să plătesc un talant. Asta nu o voi face. Nu este un beneficiu pentru mine să o fac. Și nu este un beneficiu nici pentru patrie sau pentru prietenii mei să distrug un bun cetățean sau un bun prieten.

    “Dar dacă nu reușești, oamenii vor crede că nu te-ai străduit îndeajuns.“

    Ai uitat de ce te-ai dus acolo? Nu știi că un om bun nu face nimic de ochii lumii, ci doar pentru a face ce este corect?

    “Și ce câștigă dacă face ce este corect?“

    Ce câștigă un om care scrie numele lui Dion corect? Faptul că a scris corect.

    “Doar atât?“

    Cauți o răsplată mai mare pentru un om bun decât să facă ceea ce este drept și nobil? La jocurile olimpice nu aștepți altă răsplată, ci ești mulțumit să fii încoronat câștigător. Ți se pare un lucru mărunt și lipsit de valoare să fii nobil, bun și fericit?

    Dacă zeii te-au adus în această cetate, în care ești dator să îndeplinești munca unui bărbat, de ce mai tânjești după doică și după mamă? De ce permiți ca lacrimile femeilor să te miște și să te înmoaie? Nu vrei să încetezi să fii copil? Nu știi că acela care se comportă precum un copil, este cu atât mai ridicol, cu cât este mai înaintat în vârstă?

    Spune-mi, când ai fost în Atena, nu ai vizitat pe nimeni?

    “Am vizitat pe cine doream să vizitez.“

    Fă la fel și aici. Vezi pe cine vrei să vizitezi și vizitează-l. Numai să nu o faci într-o condiție umilă. Fă-o fără vreo dorință sau aversiune cu privire la rezultat și o să fii bine. Asta nu depinde de faptul că vei fi primit înăuntru sau lăsat să aștepți la poartă, ci depinde de opiniile tale. Când ajungi să disprețuiești lucrurile externe și independente de voința ta și să nu consideri nimic altceva ca fiind al tău, cu excepția opiniei, gândului, impulsului, dorinței și aversiunii, ce loc rămâne pentru lingușeală și umilință? De ce tânjești încă după căminul tău liniștit și după locurile care îți erau familiare? Dacă le acorzi puțin timp, și aceste locuri îți vor deveni familiare la rândul lor. După aceea, dacă chiar ești atât de josnic, vei plânge și te vei lamenta din nou când le vei părăsi și pe acestea.

    “Cum altfel să-mi demonstrez dragostea?“

    Într-un spirit nobil, nu josnic. Căci este împotriva rațiunii să arăți un spirit josnic și demn de dispreț, să depinzi de alții și să cauți vină Zeului sau oamenilor. Demonstrează-ți dragostea, dar vezi să respecți aceste lucruri. Dacă această dragoste a ta sau cum vrei să o numești, te va transforma într-un sclav, înseamnă că nu este sănătoasă. Ce te împiedică să iubești pe cineva ca și cum ar fi un muritor, o persoană care poate să te părăsească oricând? Nu și-a iubit Socrate copiii? Ba da, însă a făcut-o ca un om care este liber și care știe că iubirea față de zei vine înainte. Astfel, el nu a eșuat în niciuna din îndatoririle unui om bun, nici în apărarea sa și când s-a stabilit pedeapsa, nici mai înainte, în armată sau când a fost membru în consiliu. Însă noi găsim din belșug tot felul de scuze pentru a avea un spirit josnic. La unii este vorba de un copil, la alții un părinte sau un frate. Nu se cade să fim nefericiți din cauza altei persoane, ci mai degrabă să fim fericiți datorită lor și mai ales, datorită Zeului, care ne-a creat pentru asta.

    Dar Diogene, el nu a iubit pe nimeni? A fost atât de binevoitor și iubitor de oameni, încât a luat asupra sa atât de multe greutăți și suferințe trupești, pentru binele tuturor. Însă cum a iubit el? Așa cum trebuie să o facă un slujitor al lui Zeus, arătându-și grija pentru oameni, dar supunându-se Zeului. De aceea el a considerat întreaga lume, nu doar un anumit loc, patria sa. Când a fost făcut prizonier, nu a tânjit după Atena și după prietenii și tovarășii săi de acolo, ci s-a familiarizat cu pirații care l-au răpit și a încercat să-i facă oameni mai buni. Mai târziu, când a fost vândut, a trăit în Corint la fel cum trăia înainte la Atena. Și dacă ar fi ajuns printre perrhaebi, ar fi fost același lucru pentru el.

    Așa se obține libertatea. Acestea au fost cuvintele lui Diogene: “De când Antistene m-a eliberat, am încetat să mai fiu un sclav.“ Cum l-a eliberat? Ascultă ce spune el însuși: “Antistene m-a învățat să disting între ce este al meu și ce nu este al meu. Proprietățile nu-mi aparțin. Rude, prieteni, persoane pe care le cunosc, reputație, locuri familiare, conversații cu alți oameni, nimic din toate acestea nu sunt ale mele.“ În cazul acesta, ce îți aparține? “Puterea de a mă folosi de impresii. El mi-a arătat că posed această putere liberă de orice piedici sau constrângeri. Nimeni nu mă poate împiedica, nimeni nu mă poate obliga să mă folosesc de ele altfel decât voiesc. Cine mai are putere asupra mea de acum înainte? Filip? Alexandru? Perdiccas? Regele Regilor? Cum ar putea?“

    Nu vei ajunge sclavul altui om, decât dacă, cu mult înainte, ai permis să devii sclavul lucrurilor. Cine îl mai poate numi sclav pe acel om care nu se lasă stăpânit de plăcere, durere, reputație sau bogăție și care poate, dacă asta consideră necesar, să-și lepede trupul în fața unui tiran și să părăsească această lume? Cine mai este stăpânul său? Dacă Diogene și-ar fi căutat plăcerea locuind în Atena și ar fi permis vieții trăite acolo să stăpânească asupra sa, atunci ar fi fost la mila oricui și oricine ar fi fost mai puternic decât el ar fi putut să-i provoace suferință. Poți să-ți imaginezi cum s-ar fi lingușit pe lângă pirați să-l vândă unui atenian, astfel încât să poată revedea frumosul Pireu, zidurile lungi și Acropola. Cum le-ar fi văzut? Precum un sclav josnic. Ce bine i-ar fi făcut să le vadă așa?

    “Nu așa. Eu le voi vedea ca un om liber.“

    Arată-mi cum ești tu liber. Să presupunem că cineva, nu contează cine, te prinde și te duce undeva departe de locurile tale familiare, spunând “De acum înainte ești sclavul meu, deoarece este în puterea mea să te împiedic să trăiești unde dorești tu. Este în puterea mea să-ți relaxez servitutea sau te umilesc. Numai când vreau eu poți să te întorci la Atena și să te bucuri din nou.“ Ce îi vei spune acestui om care te duce în captivitate? Poți găsi pe cineva care să te elibereze? Sau nu vei îndrăzni să-l privești în față și, fără să comentezi altceva, îl vei implora să te elibereze? Omule, trebuie să te îndrepți cu bucurie către închisoare, mergând pe picioarele tale, nu târât de către temnicer! Ce? Nu vrei să trăiești în Roma, deoarece ți-e dor de Atena? Când vei muri o să te plângi că nu o să mai vezi Atena și că nu o să te mai plimbi prin Lyceum?

    Pentru asta ai călătorit pe alte meleaguri? Pentru asta ai căutat pe cineva de la care să înveți? Ce să înveți? Cum să rezolvi cu ușurință silogisme sau cum să urmărești un argument ipotetic? Pentru asta ți-ai părăsit patria, frații, prietenii, rudele? Să înveți despre astea și apoi să te întorci acasă? Nu ai călătorit pe alte meleaguri pentru a obține o minte statornică și liberă de tulburări? Nu ai făcut-o pentru a te pune la adăpost de rău, pentru a nu mai blama și pentru a nu mai acuza pe nimeni niciodată, pentru ca nimeni să nu mai fie capabil să îți aducă vătămări și pentru ca astfel să poți să-ți trăiești nestingherit viața, în toate ipostazele sale? 

    Chiar ai făcut un schimb nemaipomenit! Pentru călătoriile tale ai primit silogisme, argumente cu premise echivoce sau ipotetice! Poți să mergi cu ele în piață și îți faci reclamă că le vinzi, ca un spițer.

    Nu te prefaci mai bine că nu știi nici măcar ceea ce ai învățat, ca să nu condamni preceptele filosofilor ca fiind inutile? Ce rău ți-a făcut filosofia? Cu ce ți-a greșit Chrysippus, ca să arăți, prin acțiunile tale, că munca lui a fost degeaba? Nu-ți erau de ajuns relele tale de acasă? Ele îți provocau durere și suferință fără să fie nevoie să pleci altundeva și să adaugi altele.

    Dacă îți vei face noi cunoștințe și prieteni, dacă alte meleaguri îți vor deveni dragi, vei avea și mai multe motive să plângi și să te lamentezi. De ce trăiești? Pentru a aduna suferințe, una după alta, și pentru a te face nefericit? Asta numești tu dragoste? Dacă dragostea despre care vorbești este un lucru bun, nu poate să-ți facă rău. Însă dacă este un lucru rău, eu nu am treabă cu ea, căci eu am fost creat pentru binele meu, nu pentru rău.

    Care este antrenamentul potrivit? Lucrul fundamental și cel mai important, cu care trebuie să începi, este acesta: când devii atașat de ceva, nu-l privi precum ceva ce nu-ți poate fi luat, ci mai degrabă precum un vas de lut sau un pahar, păstrând în minte ceea ce este el, astfel încât să nu fii tulburat atunci când se sparge. Fă la fel și cu oamenii. Când îți săruți copilul, fratele sau prietenul, nu da frâu liber impresiei și nu permite entuziasmului să te ducă oriunde dorește. Controlează-l și ține-l în frâu, precum aceia care, în timpul unui triumf, stau în spatele generalilor victorioși pentru a le aduce aminte că sunt muritori. În același fel, și tu trebuie să-ți aduci aminte că iubești un muritor și că nimic din ceea ce iubești nu este al tău, îți este dat numai în momentul acesta, nu pentru totdeauna și nu inseparabil, la fel cum un ciorchine de struguri sau o smochină îți sunt date numai în sezonul potrivit. Cel care tânjește după ele iarna este nebun. Și tu, dacă tânjești după copilul tău sau după un prieten, atunci când nu îți este dat să-l ai, să știi că tânjești după o smochină iarna. Căci așa cum este iarna pentru smochină, la fel sunt și evenimentele care se întâmplă în univers pentru ce este luat de aici în urma lor.

    Mai departe, de fiecare dată când ești încântat de ceva, înfățișează-ți o impresie contrară. Ce rău este în a-ți șopti în gând “Mâine vei muri“, atunci când îți săruți copilul; sau “Mâine, unul din noi va dispărea și nu ne vom mai vedea niciodată“, atunci când îți îmbrățișezi prietenul?

    “Dar acestea sunt vorbe de rău augur.“

    La fel sunt și unele incantații; însă câtă vreme fac bine, nu mă deranjează să le folosesc, cu condiția să fie folositoare. Dar tu numești de rău augur și alte lucruri decât acelea care semnifică un rău? Lașitatea este ceva de rău augur. La fel sunt și răutatea, tristețea, mâhnirea sau nerușinarea. Toate acestea sunt cuvinte de rău augur, însă nu mă feresc să le rostesc pentru a mă apăra de lucrurile pe care le reprezintă. Tu însă, numești de rău augur acele cuvinte care reprezintă un proces natural. Tot așa, poți să numești de rău augur recoltarea spicurilor de cereale, doar reprezintă distrugerea spicului, însă nu a lumii. Poți să numești de rău augur și căderea frunzelor toamna, preschimbarea smochinelor proaspete în smochine uscate sau a boabelor de strugure în stafide. Toate acestea reprezintă schimbări, dintr-o stare în alta. Nu reprezintă o distrugere, ci o nouă aranjare și distribuire a lucrurilor. Să pleci peste hotare este o mică schimbare. Moartea este o mare schimbare, nu din ceea ce este în ceva ce nu este, ci în ceva ce nu este acum. 

    “Atunci trebuie să încetez să exist?“

    Nu vei mai exista tu, însă va exista altceva în locul tău, ceva ce lumea va necesita atunci. Nu ai venit pe lume atunci când ai dorit tu, ci atunci când lumea a avut nevoie de tine. Din acest motiv, omul înțelept și bun, amintindu-și cine este, de unde a venit și de către cine a fost creat, își îndreaptă atenția către un singur lucru: cum să-și ocupe locul cu disciplină și oferind ascultarea cuvenită Zeului. Este dorința Ta să trăiesc? Voi trăi precum un om liber și nobil, așa cum este dorința Ta, căci Tu mi-ai oferit lucrurile care-mi aparțin, libere de orice impediment. Nu mai ai nevoie de mine? Rămâi cu bine! Am stat până acum aici pentru Tine și pentru nimic altceva. Acum mă voi supune și voi pleca. “Cum vei pleca?“ La fel cum am stat, după cum este voia Ta, ca un om liber, ca un om care ți se supune, ca un om care a înțeles poruncile și opreliștile Tale. Dar atât timp cât rămân în slujba Ta, cine ai vrea să fiu? Persoană publică sau privată, senator sau om de rând, soldat sau general, pedagog sau cap al familiei? Orice loc sau orice poziție îmi vei încredința, “voi muri o mie de morți și tot nu o voi abandona“, după cum spunea Socrate. Unde vrei să fiu? În Roma, Atena, Teba sau Gyaros? Doar amintește-ți de mine acolo unde sunt. Dacă mă vei trimite într-un loc în care oamenii nu pot trăi așa cum o cere natura lor, voi părăsi această viață, nu din nesupunere față de Tine, ci ca și cum mi-ai fi dat semnalul să mă retrag. Nu abandonându-te, ci înțelegând că nu mai ai nevoie de mine. Însă dacă mi se va îngădui să trăiesc în armonie cu natura, nu voi căuta un alt loc decât acela în care sunt și nici alți oameni decât aceia printre care trăiesc.

    Lasă aceste gânduri să te conducă, zi și noapte. Scrie-le, citește-le, vorbește despre ele, cu tine însuți și cu alții. Întreabă-i dacă pot să te ajute cu asta. Apoi, dacă vreunul din evenimentele pe care oamenii le consideră de nedorit ți se va întâmpla, primul gând care-ți va aduce ușurare va fi că acest eveniment nu a venit neașteptat. Este mare lucru să poți spune în aceste ocazii “știam că am zămislit un muritor“. La fel vei spune: “știam că sunt muritor“, “știam că este posibil să fiu nevoit să plec de acasă“, “știam că pot fi alungat în exil“, sau “știam că pot fi aruncat în închisoare“. Apoi, dacă vei privi în interior și vei întreba cărui domeniu îi aparține evenimentul care tocmai s-a întâmplat, îți vei aminti de îndată că vine din domeniul lucrurilor independente de voință, lucruri care nu-ți aparțin și nu te privesc pe tine.

    Apoi vine cea mai importantă întrebare. “Cine mi l-a trimis?“ “Principele sau generalul, universul sau legea care îl guvernează.“ “Atunci, dă-mi-l, căci legea trebuie să o respect întotdeauna.“

    Mai departe, atunci când impresia te lovește, căci nu este în puterea ta să oprești asta, așează-i împotrivă rațiunea, învinge-o, nu o lăsa să prindă putere și să te ducă acolo unde vrea, prezentându-ți imaginele pe care vrea să ți le arate, așa cum vrea ea să ți le arate. Dacă ești în Gyaros, nu-ți imagina viața din Roma cu plăcerile de care te-ai bucurat când ai trăit acolo și de care te vei bucura când te vei reîntoarce. Îndreaptă-ți, în schimb, eforturile către locul în care ești, ca să trăiești o viață curajoasă în Gyaros, precum se cade pentru cineva care trăiește acolo. Iar dacă ești în Roma, nu-ți imagina viața din Atena, ci gândește-te la viața ta din Roma. 

    Apoi, în locul tuturor celorlalte plăceri, așează plăcerea care vine din înțelegerea faptului că te supui Zeului, că îndeplinești partea unui om bun nu prin vorbe, ci prin fapte. Ce lucru mare este să-ți poți spune singur “lucrurile contrare opiniei publice, pe care alții doar le declară solemni în școli, eu le pun în practică“. Virtuțile mele le discută ei acolo, despre mine se interesează, mie îmi cântă laude. Zeus a dorit ca eu să ofer această demonstrație prin propria mea persoană. El a dorit să cerceteze dacă are un soldat adevărat, un cetățean adevărat. El a vrut să mă aducă în fața ca martor, pentru a arăta celorlalți ce sunt acele lucruri independente de voința omului. “Priviți, spune El, fricile voastre sunt neîntemeiate. Dorințele voastre sunt iluzorii. Încetați să căutați binele în afară. Căutați-l înăuntru sau nu-l veți găsi niciodată.“ Pentru asta El mă trimite aici și acolo, mă înfățișează în fața oamenilor sărac, fără onoruri, exilat în Gyaros sau aruncat în închisoare. Nu pentru că mă urăște, căci cine ar urî cel mai bun slujitor al său? Nu pentru că a uitat de mine, deoarece El se gândește și la cea mai josnică creatură. O face pentru a mă antrena și pentru a mă chema ca martor în fața celorlalți oameni. Cât timp sunt numit în acest post, nu este treaba mea să consider unde sunt, în compania cui mă aflu, sau ce spun alții despre mine. Mai degrabă, trebuie să-mi îndrept toată atenția către Zeu și către poruncile și îndrumările sale.

    Dacă ai întotdeauna aceste gânduri la îndemână, dacă te familiarizezi cu ele și le păstrezi pregătite pentru a le folosi, nu vei avea niciodată nevoie de altcineva care să te mângâie și să te întărească. Nu este rușinos să nu ai nimic de mâncare, însă este rușinos să nu ai o gândire suficient de puternică pentru a te apăra de frică și de supărare. Odată ce vei dobândi libertate față de frică și față de supărare, atunci tiranii și gărzile lor, chiar și cei din anturajul împăratului vor înceta să existe pentru tine. Tu, care ai primit această mare onoare de la Zeus, nu vei simți invidia față de cei care primesc onoruri de la împărat sau față de cei care oferă sacrificii pe Capitol în virtutea funcției lor. Însă să nu faci paradă de ea și nici să nu te lauzi cu ea, ci să o arăți prin purtarea ta. Fii mulțumit să trăiești tu fericit și sănătos, chiar dacă nu observă nimeni asta.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén