Singurătatea este condiția specifică unui om neajutorat. Un om nu este izolat doar pentru că este singur, la fel cum un om care face parte dintr-un grup nu este neapărat opusul acestuia. Atunci când pierdem un frate sau un fiu sau un prieten apropiat, în care ne-am pus încrederea, spunem că am rămas singuri, deși se poate întâmpla să fim în Roma, înconjurați de o mare de oameni, deși sunt mulți oameni care trăiesc alături de noi sau avem o mulțime de sclavi.
Definiția singurătății înseamnă un om lipsit de ajutor, expus în fața celor care doresc să-i facă rău. Din acest motiv, atunci când călătorim, spunem că suntem izolați atunci când nimerim printre tâlhari. Nu apropierea unui om ne scutește de singurătate, ci apropierea unui om care este de încredere, onorabil și cumsecade. Dacă să fii singur este de ajuns ca să fii izolat, atunci chiar și Zeus este izolat în timpul conflagrației finale, plângându-se astfel “Vai mie! Nu am alături nici pe Hera, nici pe Atena sau pe Apollo, nu am alături niciun frate, fiu, nepot sau altă rubedenie!“ De fapt, unii chiar se gândesc că asta ar face Zeus rămas singur în timpul conflagrației finale, căci ei nu pot concepe modul de viață al unei ființe solitare. Ei trag această concluzie pornind de la un principiu natural, care spune că omul este, prin natura sa, atras către comunitate și către iubirea aproapelui, și că îi face plăcere să comunice cu alți oameni.
Cu toate acestea, un om trebuie să se pregătească și pentru singurătate. Trebuie să fie de ajuns pentru el însuși și să poată fi propriul său tovarăș de încredere. La fel cum Zeus își este tovarăș lui însuși, cum este împăcat cu el însuși, cum reflectă la propria sa administrație și se preocupă cu gânduri potrivite pentru el, așa ar trebui și noi să fim capabili de a discuta cu noi înșine, fără a avea nevoie de alții sau fără a fi nevoiți să căutăm alte distracții; ar trebui să studiem administrația divină și relația noastră cu ea; ar trebui să cercetăm cum era atitudinea noastră față de lucruri ieri și cum este ea astăzi; să studiem ce ne afectează încă și cum le putem înlătura; ar trebui să cercetăm cum ne putem vindeca, iar dacă ceva necesită ameliorare, cum putem face asta în armonie cu rațiunea.
Vezi tu, împăratul pare că ne oferă o pace măreață. Nu mai sunt războaie și bătălii, nu mai sunt grupuri mari de tâlhari sau de pirați și putem călători în orice sezon pe mare sau pe uscat. Dar poate el să ne ofere această pace și față de boală, sau naufragiu, sau incendii, cutremure și trăsnete? Poate să ne ofere pace când ne îndrăgostim? Nu poate! Dar față de tristețe? Nu poate! Dar față de invidie? Nu poate să ne aducă pacea cu privire la niciuna din acestea. Însă învățăturile filosofilor promit să ne aducă pacea și față de acestea. Ce spun ele? “Omule, dacă mă vei urma, nu vei simți tristețe, furie, nu vei suferi constrângeri sau piedici, vei trăi netulburat și liber, indiferent unde ești sau ce faci.“ Un om este mulțumit chiar și dacă este singur, atunci când dispune de o asemenea pace, acordată nu de către împărat, căci cum ar putea el să acorde asta, ci de către Zeu, prin vocea rațiunii.
Asemenea om contemplă și se gândește: “Acum niciun rău nu mi se poate întâmpla. Pentru mine nu mai există tâlhari, nici cutremure, totul este liniște și pace. Orice drum, orice oraș, orice întâlnire, orice vecin sau tovarăș, toate sunt inofensive. Un altul, care mă are în grijă, îmi asigură hrană și veșminte, îmi dă percepții și principii generale. Iar atunci când nu-mi mai oferă cele necesare, tot El sună retragerea, îmi ține ușa deschisă și mă cheamă să vin.“ Unde? Într-un loc de care nu trebuie să-ți fie frică, acolo de unde ai venit, între prietenii și rudele tale, elementele. Ce ai primit din foc se întoarce în foc, din pământ se întoarce în pământ, din aer se întoarce în aer și din apă se întoarce în apă. Nu există Hades, nici Acheron, nici Cocytus, nici Piriphlegethon, totul este populat de zei și de daimoni. Când un om se gândește la acestea, când vede soarele, luna și stelele, când se bucură de pământ și de mare, nu este nici izolat și nici lipsit de ajutor.
“Dar, dacă cineva mă atacă atunci când sunt singur și mă ucide?“
Prostule, nu pe tine te ucide, doar sărmanul tău corp.
Ce fel de singurătate rămâne? Ce lipsă de ajutor? De ce ne descurcăm mai rău decât copiii? Căci ce fac copiii când rămân singuri? Strâng cioburi și țărână și construiesc ceva cu ele, apoi dărâmă ce au construit și fac altceva. Astfel, își găsesc întotdeauna ceva de făcut. Dacă tu pleci, să mă pun să plâng că am rămas singur și izolat? Nu ar trebui mai degrabă să-mi găsesc și eu cioburile mele și țărâna mea? Copiii fac asta fiind lipsiți de cunoaștere. Noi cu ajutorul cunoașterii ne facem nefericiți?
O putere mare este întotdeauna periculoasă pentru un începător. Nu trebuie să cari mai multe decât poți duce, și numai din cele care sunt în armonie cu natura. Unele lucruri i se pot potrivi unui om puternic, dar nu și unui om bolnav. Fii mulțumit să trăiești acuma viața unui om bolnav, pentru ca să poți trăi într-o bună zi precum un om sănătos. Mănâncă puțin, bea numai apă, nu-ți dori nimic pentru moment, pentru ca într-o zi să te poți folosi de dorință cum se cuvine. De faci asta, atunci când va fi ceva bun în tine, o să te poți folosi rațional de dorință.
“Nu, noi vrem să trăim precum înțelepții de la început și să fim de ajutor pentru ceilalți oameni.“
De ajutor, foarte bine! Dar îți ești de ajutor ție? Vrei să-i îndemni pe alții? Fă-o! Dacă vrei să fii de ajutor altora, arată-le prin exemplul tău ce fel de om crează filosofia și încetează să vorbești prostii. Când mănânci, fii de ajutor celor care mănâncă cu tine; când bei, celor care beau alături de tine. Cedând, făcându-le loc, suportându-i pe ceilalți, așa le ești de ajutor, nu atunci când îi scuipi în față.
