Examinează cine ești. În primul rând ești om, adică cineva care nu deține nicio altă facultate superioară voinței, ci toate celelalte facultăți îi sunt supuse acesteia. Iar voința însăși este liberă și nesupusă. Apoi examinează de ce fel de lucruri ai fost separat prin rațiune. Ai fost separat de sălbăticiuni și de animalele domestice.
Mai departe, ești cetățean al comunității universale și parte a acesteia; nu o parte aservită, ci una din părțile fundamentale, deoarece tu ești capabil să înțelegi administrația divină și să urmărești conexiunile dintre lucruri. Care este chemarea unui cetățean? Să nu urmărească nimic pentru sine, nici să nu gândească ca și cum ar fi desprins de întreg; ci să fie precum o mână sau un picior, care dacă ar avea rațiune și ar înțelege ordinea naturii, și-ar direcționa fiecare impuls și fiecare dorință în raport cu întregul. Din acest motiv, filosofii spun că dacă un om bun ar ști dinainte ce urmează să se întâmple, ar coopera cu propria sa boală sau moarte sau schilodire, deoarece el știe că toate acestea i-au fost desemnate ca parte a orânduirii universale, și că întregul este superior părților și cetatea este superioară cetățeanului. Însă, având în vedere că nu cunoaștem viitorul, este datoria noastră să ne ținem de acele lucruri care sunt prin natura lor mai potrivite să fie alese; căci pentru asta am fost făcuți.
Apoi, adu-ți aminte că ești un fiu. Care este chemarea fiului? Să considere tot ce este al său ca aparținând tatălui, să i se supună acestuia, niciodată să nu-l vorbească de rău în fața altcuiva, nici să nu spună sau să nu facă ceva ce l-ar vătăma, să-i acorde întâietate și să cedeze în fața lui și să coopereze cu el atât cât îi este cu putință.
Mai departe, să știi că ești frate. Și în acest rol se cuvine să faci concesii, să fii dispus să cedezi, să vorbești cu blândețe, niciodată să nu te cerți cu fratele tău pentru lucruri materiale, ci cu ușurință să renunți la acestea pentru a câștiga în cele ce depind de voință. Consideră cum ar fi să dai la schimb o lăptucă sau, de exemplu, să renunți la un scaun pentru a obține echilibru sufletesc. Ce mare câștig este acesta!
După acestea, dacă ești demnitar, adu-ți aminte că ești demnitar; dacă ești tânăr, că ești tânăr; dacă ești bătrân, că ești bătrân. Fiecare aceste nume, dacă sunt analizate, arată îndatoririle lor specifice.
Dacă îl denigrezi pe fratele tău, îți spun că ai uitat cine ești și care este numele tău. Dacă, de exemplu, ai fi fost fierar și nu ai fi știut să folosești ciocanul, aș fi spus că ai uitat cum să fii fierar. La fel, dacă ai uitat cum să fii frate și, în loc de frate, ai devenit dușman, ți se pare că nu s-a schimbat nimic? Crezi că nu ai pierdut nimic dacă în loc de om, creatură blândă și sociabilă, ai devenit o sălbăticiune care mușcă, răuvoitoare și perfidă? Crezi că trebuie să pierzi bani pentru a suferi un prejudiciu? Nicio altă pierdere nu aduce prejudicii omului?
Dacă ai fi pierdut cunoștințele tale de gramatică sau de muzică, nu ai fi considerat acea pierdere un prejudiciu? Dacă ai pierde cinstea, demnitatea și blândețea, te gândești că nu ai pierde nimic? Totuși celelalte pierderi sunt datorate unor cauze externe și independente de voință; dar acestea sunt din vina noastră. Celelalte nu reprezintă o cinste dacă le ai, nici o rușine dacă le pierzi; dar pe acestea să nu le ai sau să le pierzi este rușinos, este motiv de reproș și este o nenorocire.
Ce pierde un depravat? Pierde bărbăția. Ce pierde cel care se folosește de el? Și el pierde bărbăția, pe lângă multe alte lucruri. Ce pierde cel care comite un adulter? Pierde cinstea, moderația, decența, pierde caracterul unui bun cetățean și vecin. La fel omul furios sau cel fricos, pierd și ei la rândul lor ceva. Niciun om nu este rău fără să fi suferit o pierdere sau un prejudiciu de acest fel.
Dacă ai considera un prejudiciu doar pierderea unor sume de bani, atunci toți acești oameni nu au suferit nicio pagubă sau niciun prejudiciu. Ba chiar, dacă au obținut o sumă de bani din aceste fapte, rezultă că au ieșit în câștig.
Dar vezi că dacă raportezi totul la bani, nici cel care își pierde nasul nu suferă niciun prejudiciu după părerea ta.
“Ba da, deoarece acela este mutilat.“
Prea bine, dar cel care își pierde doar simțul mirosului, nu pierde nimic? Nu există o facultate care aduce un câștig celui care o are și un prejudiciu celui care o pierde?
“Ce poate fi acea facultate la care te referi?“
Nu suntem noi înzestrați de la natură cu cinste?
“Suntem.“
Cel care pierde asta nu suportă niciun prejudiciu? Nu este lipsit de nimic, nu se desparte de ceva ce îi aparține? Nu suntem noi înzestrați de la natură cu loialitate, cu afecțiune și dorința de a-i ajuta pe ceilalți, cu răbdare? Putem considera liber de pierderi sau prejudicii omul care permite ca aceste calități să fie vătămate?
“Și ce concluzie să trag din asta? Că nu ar trebui să-i fac rău celui care-mi face mie rău?“
În primul rând consideră ce înseamnă a face rău cuiva și amintește-ți ce ai auzit de la filosofi. Căci dacă este adevărat că atât binele cât și răul se află în voință, ce spui tu se poate reformula astfel: “Dacă acel om și-a făcut singur rău fiind nedrept cu mine, eu să nu-mi fac rău la rândul meu fiind nedrept cu el?“ De ce nu privim lucrurile așa?
Dacă suferim vreo pagubă la nivelul trupului sau al proprietăților o considerăm o mare pierdere; însă dacă același lucru se întâmplă la nivelul voinței, nu am pierdut nimic? Desigur că pe omul care se înșeală sau care este nedrept nu îl doare capul, sau ochii, sau șoldul, și nici nu își pierde moșia; iar acestea sunt lucrurile de care ne pasă, nu altele. Dar să ne păstrăm voința cinstită și de încredere sau necinstită și lipsită de încredere, nu ne pasă, decât cel mult ca subiect de discuție în școală. Prin urmare, și progresul nostru este limitat la aceste discuții teoretice, însă dincolo de ele lipsește cu desăvârșire.