Materialele sunt indiferente, însă cum ne folosim de ele nu este indiferent. Cum poate un om să-și păstreze calmul și fermitatea, și în același timp să aibă grijă și să nu fie nici grăbit, nici neglijent? Dacă îi imită pe cei care joacă zaruri. Jetoanele sunt indiferente, zarurile sunt indiferente. Nu pot ști ce număr va fi aruncat. Treaba mea este să mă folosesc de numărul respectiv cu grijă și cu îndemânare. La fel și în viață, treaba de căpetenie este să distingi între lucruri și să le separi, spunând “Lucrurile externe nu sunt în puterea mea, voința este în puterea mea. Unde să caut binele și răul? Înăuntru, în ceea ce este al meu.“ Ceea ce este al altuia să nu numești niciodată bun sau rău, beneficiu sau pagubă, sau cu alte cuvinte de genul acesta.
Atunci? Să ne folosim de lucrurile externe fără nicio grijă? În niciun caz, căci asta ar fi rău pentru voință și împotriva naturii. Trebuie să ne folosim de ele cu grijă, deoarece cum ne folosim de ele nu este indiferent. Dar, în același timp, să acționăm calm și cu fermitate, deoarece materialul este indiferent.
În ceea ce privește lucrurile care contează, nimeni nu mă poate împiedica sau constrânge. Pot fi împiedicat sau constrâns doar în ceea ce privește lucrurile care nu sunt în puterea mea și care nu sunt nici bune, nici rele. Acestea însă, pot fi folosite bine sau rău, iar asta este în puterea mea.
Este dificil să aduci împreună și să amesteci aceste lucruri: grija celui care se dedică lucrurilor materiale și fermitatea celui care le desconsideră. Însă nu este imposibil, căci dacă ar fi, atunci și fericirea ar fi imposibilă.
Trebuie să ne comportăm la fel ca atunci când ne pregătim pentru o călătorie. Care este treaba mea? Pot să aleg cârmaciul, marinarii, ziua și ora. Apoi se pornește o furtună. Ce îmi pasă mie? Treaba mea s-a încheiat. Aceasta este treaba altuia, a cârmaciului. Dar dacă corabia se scufundă, ce am eu de făcut? Singurul lucru care-l pot face, dacă mă înec, să o fac fără frică, nu țipând sau blestemând Zeul, ci cunoscând că ceea ce s-a născut trebuie să și moară. Căci nu sunt o ființă nemuritoare, ci un om, parte a Întregului, precum o oră este parte a zilei. Trebuie să fiu prezent precum ora și apoi să trec precum ora. Ce importanță are pentru mine cum voi trece, fie înecat, fie prin febră, când într-un fel sau altul tot va trebui să mor?
Vei vedea că la fel procedează și cei pricepuți la jocul cu mingea. Niciunul dintre ei nu consideră mingea, în sine, ca fiind bună sau rea, ci doar felul în care o lovesc sau o prind. În asta constă arta, în pricepere, rapiditate, experiență. Deși eu nu pot prinde mingea, chiar dacă îmi întind și haina către ea, atunci când o arunc eu, un altul o prinde cu ușurință. Dacă suntem tulburați sau ne este frică atunci când prindem sau aruncăm mingea, ce fel de joc mai este acesta? Cum poate cineva să rămână echilibrat și să observe ce se întâmplă în joc? Unul va striga “Aruncă!“, altul “Nu arunca!“, iar altul “Ai aruncat deja odată!“. Asta deja este ceartă, nu mai e joacă.
Socrate, de exemplu, știa să joace.
“Cum așa?“
A știut cum să joace în curtea de judecată. “Spune-mi Anytos, zicea el, la ce te referi când pretinzi că eu nu cred în Zeu? Ce sunt daimonii după părerea ta? Nu sunt copii ai zeilor, sau odrasle hibride ai zeilor și ai oamenilor?“ Cum Anytos a fost de acord cu asta, Socrate a continuat “Cine atunci, consideri tu, că ar crede în existența catârilor, însă nu ar crede în cea a măgarilor?“ El era precum un jucător cu mingea. Care era mingea în cazul lui? Viața, închisoarea, exilul, otrava, despărțirea de soție și de copii, care ar urma să devină orfani. Toate acestea erau în joc, și totuși el a jucat și a aruncat mingea cu pricepere.
La fel ar trebui să jucăm și noi, cu grijă și cu pricepere, dar arătând aceeași indiferență față de minge. Un om trebuie să-și dezvolte arta în legătură cu lucrurile externe, nu prețuind materialul în sine, ci arătând pricepere în folosința acestuia, orice ar fi el. Astfel, nici țesătorul nu produce lână, ci se dedică lucrului cu aceasta, în orice formă ar primi-o.
Hrana și averea îți sunt dăruite de către Altcineva, care poate să ți le ia înapoi, inclusiv sărmanul tău trup. Primește ce ți-a fost dat și lucrează asupra lui. Dacă scapi nevătămat, toți care te vor întâlni se vor bucura alături de tine. Iar cel care cunoaște asemenea lucruri, dacă va vedea că te-ai comportat cum trebuie, te va felicita și se va bucura alături de tine; însă dacă va vedea că îți datorezi scăparea vreunui act dezonorabil, va face exact opusul. Unde un om este îndreptățit să se bucure, și alții se pot bucura alături de el.
“Atunci cum de se spune despre unele lucruri externe că sunt în armonie cu natura, iar despre altele că sunt contrare naturii?“
Acestea se spun ca și cum ne-am considera separați de restul lumii. Despre picior pot spune că este natural să fie curat; însă atunci când îl privim ca pe un picior și nu precum ceva separat de restul corpului, se cuvine să calce în noroi sau în spini, și în unele cazuri să fie tăiat pentru binele întregului, altfel ar înceta să fie un picior. La fel trebuie să gândim și despre noi. Ce ești tu? Un om. Dacă privim un om ca pe ceva separat, este natural pentru el să trăiască până la adânci bătrâneți, să fie bogat, să fie sănătos. Însă dacă te consideri om și parte a Întregului, pentru binele Întregului se cuvine câteodată să fii bolnav, altădată să pleci într-o călătorie și să înfrunți pericole, altădată să înduri lipsuri și, în unele cazuri, chiar să mori prematur. De ce ești tulburat? Nu înțelegi că, la fel precum un picior încetează să fie picior dacă este separat de restul corpului, la fel și tu încetezi să fii om dacă ești separat de restul oamenilor? Căci ce este un om? O parte a unei comunități, în primul rând o parte a acelei comunități care include atât zeii cât și oamenii, apoi a unei comunități mai mici, care nu este decât o copie a comunității universale.
“Și eu trebuie să fiu judecat acuma? Trebuie un altul facă febră, altul să meargă într-o călătorie, altul să moară, sau altul să fie condamnat?“
Da, căci este imposibil ca astfel de lucruri să nu se întâmple unuia sau altuia, trăind într-un asemenea trup, într-o asemenea lume, printre alții ca noi. Este treaba ta să primești ce îți aduce soarta și să te descurci cu ce se întâmplă așa cum este potrivit. Apoi, dacă judecătorul te declară vinovat, să poți spune “Să-ți fie de bine! Eu mi-am făcut treaba mea; iar dacă tu ți-ai făcut-o pe a ta sau nu, asta nu mă privește.“ Căci nu uita, și rolul celui care judecă implică propriile pericole.
