...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Month: October 2020

XXVII. În ce feluri ni se înfățișează impresiile și ce ajutoare trebuie să aducem împotriva lor

    Impresiile ni se înfățișează în patru feluri: fie lucrurile ne apar așa cum sunt; sau nu sunt și nici nu par să fie; sau sunt, dar nu par să fie; sau nu sunt și par să fie. Este caracteristic unui om educat să formeze opinii corecte în toate aceste cazuri.

    Oricare ar fi impresia care ne tulbură, aceleia trebuie să-i aplicăm un remediu. Dacă sofismele lui Pyrrhon sau ale academicilor sunt cele care ne tulbură, trebuie să aplicăm un remediu potrivit pentru ele. Dacă sunt impresii care fac să pară bune lucruri care nu sunt bune, să căutăm remediu împotriva acestora. Atunci când obiceiul este cel care ne tulbură, să căutăm ajutor împotriva obiceiului. Ce ajutor putem găsi împotriva obiceiului? Un obicei contrar.

    Auzi persoanele needucate spunând lucruri precum: “Acel nefericit este mort. Sărmanii săi părinți sunt copleșiți de durere. S-a sfârșit prematur și într-un ținut străin.” 

    Ascultă acum acest limbaj diferit de cel precedent: “Îndepărtează de tine aceste expresii. Opune-i unui obicei, obiceiul contrar. Împotriva sofismelor opune rațiunea și antrenează-te în disciplina rațiunii. Împotriva impresiilor înșelătoare trebuie să avem la îndemână principii limpezi și gata de folosit.”

    Când moartea pare un rău trebuie să avem următoarea regulă la îndemână: că se cade să eviți lucrurile rele și că moartea este un lucru necesar. Căci ce pot eu face și unde pot scăpa de ea? Nu sunt Sarpedon, fiul lui Zeus, să pot rosti acele cuvinte nobile: “Voi merge și voi dobândi gloria sau îi voi da altuia șansa să o obțină. Dacă nu voi izbândi eu, nu-i voi purta pică altuia pentru că a reușit ceva nobil.” Admițând că este peste puterile noastre să ne purtăm așa, nu este în puterea noastră să înțelegem asta?

    Spune-mi unde pot scăpa de moarte? Arată-mi țara, arată-mi oamenii la care să merg, pe care moartea nu-i vizitează. Arată-mi un farmec împotriva ei. Dacă nu am nici unul, ce ai vrea să fac? Nu pot scăpa de moarte. Să nu scap de frica de moarte? Să mor tremurând și lamentându-mă?

    Originea tulburărilor este următoarea: să-ți dorești ceva și acel lucru să nu se întâmple. Astfel, dacă voi putea schimba lucrurile externe după voia mea, le voi schimba. Însă dacă nu pot, sunt gata să scot ochii oricărui om care mă împiedică. Căci nu este în natura omului să îndure să fie lipsit de bine, și nici nu poate îndura să suporte răul. Atunci când nu sunt capabil nici să schimb circumstanțele, nici să scot ochii celui care mă împiedică, stau și suspin și înjur pe cine pot, pe Zeus și ceilalți zei. Căci dacă nu le pasă de mine, ce sunt eu pentru ei? “Dar asta te va face un ticălos.” Și cum mă va aduce asta într-o situație mai rea decât acuma? În concluzie, trebuie să reținem un lucru, dacă pietatea și adevăratul interes nu coincid, omul nu poate păstra pietatea. Nu îți par aceste lucruri esențiale? 

    Lasă discipolii lui Pyrrhon și ai Academiei să își spună obiecțiile. În ceea ce mă privește, eu nu am răgaz pentru aceste discuții, nici nu sunt capabil să susțin o apărare a opiniilor acceptate de toată lumea. Dacă aș fi implicat într-un proces pentru o bucată de pământ aș chema pe altcineva să-mi reprezinte interesele. Ce dovezi mă mulțumesc? Cele care aparțin subiectului discutat. Cum sunt înregistrate senzațiile, fie prin intermediul întregului corp sau numai prin intermediul unei anumite părți, asta nu pot să explic. Ambele opinii ridică probleme. Însă că eu și cu tine nu suntem același, asta știu cu certitudine. Cum știu asta? Când vreau să mănânc, nu duc mâncarea la gura ta, ci la gura mea. Când vreau să iau o felie de pâine, nu întind mâna după mătură, ci o îndrept către pâine ca și cum ar avea o țintă pe ea. Și voi, care nu vă încredeți în dovezile aduse de simțuri, vă comportați diferit? Care dintre voi, când a dorit să meargă la băi, s-a dus la moară?

    “Nu ar trebui, cu toată puterea noastră, să apărăm opiniile general acceptate și să ne păzim de argumentele aduse împotriva lor?” Cine contestă asta? Dar aceste lucruri sunt pentru cei care pot și au răgaz pentru ele. Însă omul care tremură, care este tulburat și a cărui inimă este frântă, el ar trebui să se ocupe cu altceva.

XXVI. Despre legea vieții

    Văzând pe cineva care studia argumentele ipotetice, Epictet a spus “Aceasta este legea pe care o urmăm în silogisme și anume că trebuie să acceptăm ceea ce rezultă din ipoteze”. Însă mai importantă decât aceasta, este legea vieții, care ne cere să acționăm în armonie cu natura. Iar dacă ne dorim ca în orice chestiune și în orice circumstanță să respectăm ceea ce este natural, este clar că nu trebuie să lăsăm să ne scape ceea ce este în armonie cu natura și să nu acceptăm ceea ce este în contradictoriu cu ea.

    La început, filosofii ne instruiesc în teorie, care este ușoară, apoi ne îndrumă către lucrurile grele. În teorie nu este nimic care să ne îndepărteze de la ceea ce este predat. În viața de zi cu zi multe sunt lucrurile care nu pot distrage atenția. Este caraghios cel care spune că dorește să înceapă cu problemele vieții, căci nu este deloc ușor să începi cu ce este mai greu. 

    Acesta trebuie să fie argumentul pe care să-l folosim cu părinții supărați pe copiii care studiază filosofia: “Greșesc tată și nu știu ce este corespunzător și potrivit pentru mine. Dacă acest lucru nu poate fi învățat sau predat, de ce să te superi pe mine? Dar dacă poate fi învățat, învață-mă; iar dacă nu poți, permite-mi să învăț de la cei care spun că știu să-l predea. Crezi că eu vreau să cad în greșeală și să rătăcesc binele? Sper că nu crezi asta. Atunci care este cauza greșelilor mele? Ignoranța. Nu vrei pentru mine să scap de ignoranță? A fost cineva vreodată învățat cu mânie arta de a cânta sau conduce corăbii? Crezi oare că prin intermediul mâniei tale voi putea învăța eu arta vieții?” Doar cel care a arătat aceste intenții poate folosi acest argument. Dar un om care studiază logica și participă la lecțiile filosofilor doar pentru a impresiona la un banchet cu cunoștințele sale, ce alt scop are decât de a căuta să câștige admirația senatorului care este așezat lângă el? Căci acolo oportunitățile de câștiguri sunt așa de mari, încât ce pare aici bogăție acolo sunt doar fleacuri. Din acest motiv este dificil pentru un om să fie stăpân peste impresiile sale, acolo unde lucrurile care îi distrag judecata sunt puternice.

    Cunosc un om care se agăța de genunchii lui Epaphroditus și i se plângea că a rămas numai cu un milion și jumătate de dinari. Ce a făcut Epaphroditus? Crezi că râs de acel om, precum făceam noi, sclavii lui? Nu, cu uimire a spus “Om nefericit, cum ai putut tu răbda în tăcere?”

    Odată, Epictet a corectat un elev care citea dintr-un tratat despre argumentele ipotetice. Văzând că profesorul care îi dăduse să citească acel tratat râde de elev, Epictet i-a spus acestuia: “Râzi de tine însuți. Tu ești cel care nu l-a pregătit pe acest tânăr și nici nu ai verificat dacă este capabil să înțeleagă aceste lucruri. Sau ai vrut doar să-l folosești ca și cititor?” Cum se face, spunea el, că atunci când o minte nu este capabilă să urmărească un argument complex, o considerăm totuși capabilă să aducă laude sau învinuiri și să formeze judecăți cu privire la ce este bun sau rău? Și dacă un asemenea om aduce o vină cuiva, îi pasă persoanei respective? Sau dacă aduce laude, se entuziasmează acel om, când persoana care l-a lăudat nu descurcă cu lucruri așa simple precum silogismele ipotetice? 

    Aici începe viața trăită filosofic, când un om descoperă starea adevărată a facultății sale conducătoare. Când un om înțelege că aceasta este într-o stare slabă, nu o va întrebuința în lucruri dificile. Dar, în realitate, chiar dacă oamenii nu pot să digere o bucățică, ei cumpără un întreg tratat și încearcă să-l devoreze. Acesta este motivul pentru care suferă de indigestie. De aici vin colici, scurgeri și febre. Asemenea oameni ar trebui să aibă în vedere care sunt limitele propriilor abilități. 

    În probleme de teorie este ușor să convingi o persoană ignorantă. În viața reală nimeni nu se oferă de bunăvoie să fie cercetat și toți ne supărăm pe cel care ne examinează. Totuși, Socrate ne învață să nu trăim o viață neexaminată.

XXV. Despre același subiect

    Dacă nu mințim sau nu greșim atunci când spunem că atât binele cât și răul se regăsește în sfera voinței și că orice altceva în afara acesteia nu ne preocupă, de ce suntem încă tulburați și de ce ne mai temem? Lucrurile care ne preocupă pe noi nu sunt în puterea altuia, iar de lucrurile care sunt în puterea altora nu ne pasă nouă. Ce ar putea încă să ne mai tulbure?

    “Instruiește-mă!”

    Ce instruire să-ți ofer? Nu ai primit instruire de la Zeus? Nu ai primit de la El ceea ce este al tău liber de piedici și obstacole, ceea ce nu este al tău supus piedicilor și obstacolelor? Cu ce instrucțiuni ai venit de la El? Păzește ce este al tău cu orice preț și nu pofti la ce aparține altora. Loialitatea și cinstea sunt ale tale, cine poate să ți le ia? Poate altcineva în afară de tine însuți să te împiedice să le folosești? Cum te poți împiedica singur? Când cauți ceea ce nu este al tău, atunci pierzi ce este al tău.

    Având asemenea porunci și instrucțiuni de la Zeus, ce mai vrei de la mine? Sunt eu mai puternic decât El, mai demn de încredere? Dacă urmezi aceste instrucțiuni mai ai nevoie de altele? Dacă nu crezi că El ți-a lăsat aceste instrucțiuni, cercetează principiile generale, cercetează dovezile filosofilor. Cercetează ceea ce ai auzit și ceea ce ai spus tu însuți. Cercetează ceea ce ai citit și la ce ai cugetat. 

    “Cât timp să urmez aceste instrucțiuni și să nu întrerup joaca?”

    Atâta timp cât este jucată cum se cuvine.

    De Saturnalia sorții aleg un rege, după cum este obiceiul. Regele poruncește să bei, să amesteci vinul, să cânți, să pleci, să vii. Mă supun acestor porunci să nu fiu eu cel care strică jocul. 

    “Dar dacă poruncește să crezi că ai pățit o nenorocire?”

    Asta nu cred și nimeni nu mă poate constrânge să cred așa ceva.

    După aceea ne hotărâm să jucăm Agamemnon și Ahile. Cel care primește rolul lui Agamemnon îmi spune “Du-te la Ahile și răpește-o pe Briseis”. Mă duc. El spune “Vino!”, eu vin.

    În viață ar trebuie să ne comportăm la fel cum o facem în ceea ce privește argumentele ipotetice. 

    “Să presupunem că este noapte.”

    Presupun că este noapte.

    “Ei bine, este zi?”

    Nu, deoarece deja am fost de acord cu ipoteza că este noapte.

    “Să presupunem că tu crezi că este noapte.”

    De acord.

    “Mai departe crezi că este chiar noapte.”

    Asta nu rezultă din ipoteză.

    La fel și în viață. “Să presupunem că ești lipsit de noroc.”

    Să presupunem.

    “În acest caz ești trist?”

    Da.

    “Putem spune că ai ghinion?”

    Da.

    “Atunci consideră că ai pățit ceva rău.”

    Asta nu rezultă din ipoteza acceptată. Mai mult, există un altul care nu mă lasă să gândesc așa ceva.

    Cât timp va trebui să ne supunem acestor porunci? Atâta vreme cât este folositor. Adică atâta timp cât păstrez ceea ce este cuviincios și corespunzător. 

    Unii oameni care sunt acri și ursuzi spun “nu pot cina cu acest om și să fiu obligat în fiecare zi să ascult poveștile sale de război din Mysia”. “Ți-am povestit frate, cum am escaladat dealul; apoi am fost încercuit din nou.” Dar altul spune “prefer să-mi mănânc cina și să-l ascult povestind cât îi poftește inima”. Este treaba ta să compari aceste două aprecieri. Numai să nu faci nimic într-un spirit afectat și deprimat, nici crezând că ai pățit ceva rău; căci nimeni nu te obligă la asta.

    Este fum în casă? Dacă este tolerabil rămân, dacă este sufocant ies afară. Întotdeauna ține minte un lucru: ușa este deschisă.

    Cineva spune “Nu-ți este permis să locuiești în Nicopole!”

    Atunci nu locuiesc în Nicopole.

    “Nici în Atena!”

    Nu o să locuiesc în Atena.

    “Nici în Roma!”

    Nu o să locuiesc în Roma.

    “Ești exilat în Gyaros.”

    Locuiesc în Gyaros. Dar în Gyaros mi se pare că este prea mult fum și plec către acel loc unde niciun om nu mă poate opri să locuiesc, căci el este deschis tuturor. Și dincolo de acest ultim veșmânt care este trupul, nimeni nu mai are putere asupra mea.

    Astfel, Demetrius i-a spus lui Nero “Mă ameninți cu moartea, dar natura te amenință pe tine.” Dacă admir umilul meu trup m-am predat ca sclav. Dacă pun preț pe măruntele mele posesiuni mă predau ca sclav. În ambele cazuri arăt limpede cum pot fi constrâns. La un șarpe care își trage înapoi capul, ți-aș spune să ataci partea care și-o protejează. La fel poți fi sigur că stăpânul tău va călca în picioare acea parte a ta pe care vei vrea să o protejezi. Știind acestea, pe cine să mai lingușești și de cine să te mai temi?

    “Dar vreau să stau în loja rezervată senatorilor.”

    Nu vezi că te bagi singur la strâmtoare și te înghesui?

    “De unde altundeva pot vedea așa bine scena?”

    Omule, nu te duce la spectacol și nu vei fi strivit. De ce îți creezi singur probleme? Sau mai bine așteaptă să se termine spectacolul, apoi poți să te sui în loja rezervată senatorilor și să stai la soare acolo.

    Amintește-ți acest adevăr universal: suntem noi cei care ne înghesuim, cei care ne băgăm singuri la strâmtoare; mai exact opiniile noastre sunt acelea care ne înghesuie și ne bagă la strâmtoare. Căci ce înseamnă să fii insultat? Stai lângă o piatră și insult-o. Ce vei câștiga? Când un om poate să asculte ca o piatră, ce câștig are cel care îl insultă? Însă când cel care insultă are ca avantaj slăbiciunea celui insultat, atunci obține ceva. 

    “Dezbracă-l!”

    Cum adică pe el? Să îi iei toga?

    “Te-am insultat!”

    Asta să fie câștigul tău!

    Aceasta era practica lui Socrate, acesta este motivul pentru care era întotdeauna același om. Dar noi alegem să studiem și să practicăm orice altceva decât lucrurile care ne permit să fim nestingheriți și liberi. “Filosofii spun paradoxuri”, te plângi tu. Dar în alte arte nu există paradoxuri? Nu este paradoxal atunci când doctorii înțeapă ochiul pentru ca pacientul să poată vedea? Dacă îi vei spune asta unui om care nu cunoaște arta medicinei, nu o să râdă de tine? Este surprinzător că și în domeniul filosofiei multe adevăruri îi par celui nepriceput paradoxuri?

XXIV. Cum să înfruntăm dificultățile

    Dificultățile arată ce fel de om ești. Așadar când o dificultate se abate asupra ta, adu-ți aminte că Zeul, precum un antrenor de luptători, te-a potrivit cu un adversar dur. “De ce?” ai putea întreba. Pentru ca să devii învingător la Olimpia; iar asta nu se obține fără sudoare. După părerea mea, niciun alt om nu a întâlnit vreo dificultate mai profitabilă, cu condiția să alegi să te folosești de ea precum un atlet care înfruntă un tânăr adversar.

    Acuma te trimitem ca iscoadă la Roma, dar niciun om nu trimite o iscoadă lașă, care, imediat ce a auzit un zgomot sau a văzut o umbră, se întoarce fugind panicat și raportează că dușmanul este aproape. Astfel și tu dacă vei veni înapoi și ne vei spune “Lucrurile la Roma sunt înfricoșătoare! Moartea, exilul, calomnia, sărăcia sunt îngrozitoare! Fugiți prieteni, inamicul este aproape!”, noi vom răspunde “Du-te, vorbește în numele tău! Singura noastră greșeală este că am trimis o asemenea iscoadă.”

    Diogene, care a fost trimis ca iscoadă înaintea ta, a adus alte vești. El spune că moartea nu este un rău, deoarece nu este un lucru josnic. El spune că faima este larma nebunilor. Și ce spune această iscoadă despre durere, despre plăcere sau sărăcie? “Să fii dezbrăcat este mai bine decât orice robă purpurie, pământul tare este cel mai comod pat.” Și aduce ca dovadă pentru fiecare afirmație propriul său curaj, liniștea, libertatea sa și înfățișarea sănătoasă și bine legată a corpului său. El spune “Nu este niciun dușman aproape, pretutindeni este pace.” Cum așa Diogene? “Vezi, răspunde el, dacă sunt lovit, dacă am fost rănit sau dacă am dat bir cu fugiții?” Așa trebuie să fie o iscoadă. Dar tu vii și ne spui așa și pe dincolo. Nu mai bine te întorci înapoi și vei vedea lucrurile mai clar dacă lași deoparte frica?

    “Ce ar trebui să fac atunci?” Ce faci când părăsești un vas? Iei cu tine cârma și vâslele? Ce iei cu tine? Doar ce este al tău, butelcuța ta și desaga ta. Dacă acuma știi ce este al tău, nu o să pretinzi niciodată ce este al altora. 

    Împăratul poate să spună: “Dezbracă veșmintele de senator!” 

    Uite, îmi pun veșmintele de ordin ecvestru.

    “Dezbracă-le și pe acelea!”

    Uite, rămân numai cu toga.

    “Dă jos și toga!”

    Uite, sunt dezbrăcat complet.

    “Dar înca îmi trezești invidia.”

    Ia atunci sărmanul meu corp. 

    Când la porunca unui om pot să-mi lepăd propriul meu corp, ce motive mai am să mă tem de acel om?

    “Dar un anume om nu-mi va lăsa moștenire averea sa.” Și? Am uitat oare că aceste lucruri nu sunt ale mele? Cum le considerăm proprietatea noastră? Precum un pat dintr-un han. Dacă hangiul, pe patul de moarte îți lasă patul, prea bine; dar dacă le lasă altuia, să le păstreze acela și tu caută alt pat. Iar dacă tu nu găsești nici unul, dormi pe pământ; dar dormi cu voie bună și sforăie liniștit. 

    Adu-ți aminte că tragediile au loc între bogați și regi și tirani. Niciun om sărac nu are vreun rol într-o tragedie, decât poate în cor. Regii încep în prosperitate: “Împodobiți palatul cu ghirlande”. Apoi prin al treilea sau al patrulea act strigă deznădăjduiți “O Cithaeron, de ce m-ai primit?” Sclavule, unde îți sunt coroanele și diadema? Nici gărzile nu te mai pot ajuta acum. Atunci când te apropii de o asemenea persoană, amintește-ți că te apropii de un personaj dintr-o tragedie, nu doar un actor, ci Oedip însuși. Dar tu spui “Acest om este fericit, căci umblă peste tot cu alai” Și eu pot să mă alătur mulțimii și astfel voi avea un alai cu care să mă plimb. 

    În concluzie, amintește-ți că ușa este deschisă. Nu fi mai laș decât copiii. Așa precum ei spun “Nu mă mai joc!”, atunci când un lucru nu le mai convine, la fel și tu, când lucrurile îți par că au ajuns în acel punct, spune “Nu mă mai joc” și du-te. Însă dacă rămâi, nu te mai plânge.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén