...unele depind de noi, altele nu depind de noi

Month: August 2020

XIX. Cum să ne comportăm în fața tiranilor

    Când un om deține un avantaj, ori crede că îl deține chiar și atunci când nu este cazul, dacă acel om este needucat, inevitabil va fi îngâmfat din cauza aceasta. Spre exemplu, tiranul spune “sunt stăpânul tuturor.” Și ce poți face pentru mine? Poți să faci astfel încât să nu existe limite pentru dorințele mele? Cum ai putea? Poți să eviți ceea ce vrei să eviți, indiferent de circumstanțe? Sunt impulsurile tale libere de erori? Și cum ai putea să deții o asemenea putere? Spune-mi, când ești pe o corabie te încrezi în tine sau în cârmaci? Și atunci când ești într-o trăsură, în cine te încrezi dacă nu în vizitiu? Și cum este în toate celelalte meșteșuguri? Exact la fel. În ce constă atunci puterea ta?

    “Toți oamenii îmi acordă atenție.”

    Dar atenție acord și farfuriei mele, o spăl și o șterg; iar pentru urciorul cu ulei am bătut un cârlig în perete. Ei bine, îmi sunt aceste lucruri superioare? Nu, doar îmi satisfac niște nevoi și din acest motiv trebuie să le acord atenție. Nu-i acord atenție și măgarului meu? Nu-l spăl pe picioare? Nu-l țesăl? Nu înțelegi că fiecare om își acordă atenție lui însuși, iar față de tine numai atâta cât i-ar acorda propriului măgar? Căci cine te admiră pe tine ca om? Arată-mi! Cine dorește să fie ca tine? Cine te privește cum l-ar privi pe Socrate, precum un om pe care să-l admiri și să-l iei ca exemplu?

    “Dar îți pot tăia capul.” Așa este. Am uitat că ar trebui să-ți acord atenție precum o fac cu febra sau fierea și să-ți ridic un altar, cum este la Roma un altar închinat febrei.

    Ce tulbură și înspăimântă mulțimile? Tiranul și gărzile sale? În niciun caz! Nu este posibil ca ceea ce este de la natură liber să fie tulburat sau împiedicat de altceva, decât de el însuși. Propriile opinii sunt cele care-l tulbură pe om, căci atunci cand un tiran spune “Îți voi lega picioarele în lanțuri”, cel care-și prețuiește piciorul va spune “N-o face, ai milă!”, dar cel care prețuiește propria voință va spune “Dacă asta îți pare ție avantajos, leagă-l”.

    “Nu-ți pasă?” Nu, nu-mi pasă.

    “Îți voi arăta că eu sunt stăpânul.” Cum ai putea să faci asta? Zeus m-a lăsat liber. Sau crezi ca a intenționat să-și lase propriul fiu înrobit? Tu ești stăpânul acestui trup, poftește și ia-l.

    “Să înțeleg că atunci când mă întâlnești, nu-mi acorzi atenție?” Nu, căci mai degrabă îmi acord atenție mie însumi. Dacă dorești să spun că îți acord și ție atenție, o să-ți spun că o fac, atâta atenție cât acord și oalelor mele.

    Aceasta nu este pur și simplu egoism, căci este natural pentru om, ca și pentru alte animale, să se preocupe de propriul interes. Chiar și soarele face totul pentru propriul interes. Chiar Zeus însuși face același lucru. Însă atunci când este numit “Cel care aduce ploaia și fructele” sau “Părintele zeilor și al oamenilor”, vezi că nu poate să primească aceste nume sau să facă aceste munci, fără să facă ceva bun pentru lume. În general, el a creat natura animalului rațional astfel încât acesta să nu poată obține nimic necesar pentru sine, fără să contribuie și interesului comun. În acest fel, nu este nesociabil pentru om să facă totul în interes propriu. La ce te-ai fi așteptat? Ca un om să se țină departe de sine și de propriile necesități? Cum s-ar mai respecta atunci acel principiu unic și comun tuturor vietăților, ca fiecare să fie legat de sine?

    Când oamenii au opinii absurde legate de lucruri independente de voința lor, cum că acestea ar fi bune sau rele, atunci, din necesitate, trebuie să țină cont de tirani. Dacă ar fi vorba numai de tirani și nu și de lacheii lor! Cum se face că un om devine dintr-o dată înțelept dacă cezarul îl face administratorul latrinei imperiale?

    Cum ne grăbim să spunem “Felicio mi-a grăit înțelept.” Mi-aș fi dorit să fie dat afară din dormitorul împăratului ca să pară din nou doar un prost în fața ta. Epaphroditus avea un pantofar pe care l-a vândut deoarece îi era inutil. Acesta a avut noroc să fie cumpărat de un apropiat al cezarului și a devenit pantofarul personal al împăratului. Să fi văzut atunci cum îl stima Epaphroditus: “Ce mai face bunul meu Felicio, mă rog?” Dacă cineva întreba “Ce face stăpânul?”, răspunsul era “Se consultă cu Felicio despre ceva.” Ce, nu tot el îl vânduse ca inutil? Cine l-a făcut dintr-o dată înțelept? Acesta este un exemplu despre ceea ce înseamnă să prețuiești lucruri independente de voința ta.

    Este un om ridicat la rangul de tribun? Toți cei care îl întâlnesc îl felicită: unul îi sărută ochii, altul gâtul, iar sclavii îi sărută mâinile. Atunci când merge acasă, găsește făclii aprinse. Se urcă pe Capitol și oferă un sacrificiu drept mulțumire. Cine, vă întreb eu, a oferit vreodată sacrificii pentru dorințe drepte sau pentru impulsuri în armonie cu natura? Căci mulțumim zeilor pentru acele lucruri în care ne așezăm binele.

    Un om mi-a vorbit astăzi despre rangul de preot al lui Augustus. “Omule, las-o baltă, o să cheltui mult pentru nimic”, i-am spus. 

    “Dar cei care întocmesc contracte îmi vor scrie numele.” Și? O să stai lângă cei care le vor citi ca să te lauzi “Este numele meu scris acolo”? Să zicem că poți fi prezent acuma în toate aceste ocazii, dar atunci când vei fi mort?

    “Numele meu va rămâne.” Scrie-l pe o piatra și va rămâne. Cine își va aminti de tine dincolo de Nicopolis?

    “Dar voi purta o coroană de aur.” Dacă o coroană dorești, ia o coroană de flori și poart-o, vei părea mai elegant cu ea.

XVIII. Nu trebuie să ne supărăm pentru greșelile altora

    Dacă ceea ce spun filosofii este adevărat, atunci acțiunile oamenilor pornesc dintr-o singură sursă: percepția lor. Astfel, atunci când ești de acord cu ceva este datorită percepției că este așa, când nu ești de acord este datorită percepției că nu este așa și când îți suspenzi judecata este datorită percepției că lucrurile sunt incerte. La fel și impulsul către un anumit lucru se trage din percepția că acel lucru este folositor și este imposibil să judeci un lucru ca fiind folositor și să-ți dorești altceva sau să judeci un lucru ca fiind potrivit și să te îndrepți către un altul. Dacă toate acestea sunt adevărate, de ce suntem supărați pe toată lumea?

    “Dar ei sunt hoți și tâlhari!”

    Ce vrei să spui prin hoți și tâlhari? Ei sunt rătăciți și nu știu ce este binele și răul. Ar trebui să fim supărați pe ei sau să îi compătimim? Arată-le unde greșesc și vei vedea că vor înceta să greșească. Dacă nu văd unde greșesc, nu vor avea nimic superior opiniei prezente.

    “Nu trebuie atunci să eliminăm acest hot și acest desfrânat?” 

    În niciun caz nu vorbi așa, ci mai degrabă astfel: “Nu ar trebui să eliminăm acest om care a greșit și s-a înșelat în legătură cu cele mai importante lucruri, nu în ceea ce privește facultatea vederii care distinge între alb și negru, ci în facultatea care distinge între bine și rău?” Când grăiești astfel vei vedea cât de inuman este lucrul pe care-l afirmi, ca și cum ai spune “N-ar trebui eliminat acest om orb și surd?”

Dacă cel mai mare rău pentru un om este să fie lipsit de cele mai importante lucruri și cel mai important lucru pentru fiecare este o voință și o judecată corectă, de ce să fii supărat pe un om lipsit de acestea? Dacă chiar trebuie să întreții sentimente nefirești cu privire la necazul altuia, fie-ți milă de el mai degrabă decât să-l urăști. Abandonează această ușurință de a fi ofensat și de a urî. Abandonează acele cuvinte pe care cei mulți le rostesc, precum “acești idioți afurisiți și respingători”.

    Ai devenit așa înțelept deodată? Și de ce așa furios?

    De ce ne supărăm? Este deoarece punem o valoare prea mare pe lucrurile de care acești oameni ne despart. Încetează să-ți admiri propriile haine și nu o să mai fii supărat pe cel care ți le fură. Încetează să admiri frumusețea soției tale și nu o să mai fii supărat pe desfrânatul cu care te înșeală. Să știi că un hoț sau un desfrânat nu au nicio treabă cu lucrurile tale, ci numai cu acelea care aparțin altora și nu sunt în puterea ta. Dacă îndepărtezi aceste lucruri și le consideri ca și cum nu ar fi ale tale, pe cine mai poți fi supărat? Dar atâta timp cât prețuiești aceste lucruri, fii supărat pe tine însuți, nu pe cei care vor să te despartă de ele.

Privește astfel: tu ai haine frumoase, vecinul tău nu are, tu ai o fereastră și vrei să-ți aerisești hainele. Hoțul nu știe unde se găsește binele pentru om, dar se gândește, la fel ca și tine, că binele constă în a avea haine frumoase. Nu trebuie să vină să le ia? Dacă arăți o prăjitură unor persoane hulpave și te apuci să te îndopi cu ea, te aștepți ca ei să nu încerce să ți-o smulgă din mâini? Nu-i provoca, nu ține fereastra deschisă și nu-ți aerisi hainele.

    În ceea ce mă privește pe mine, ieri aveam o lampă din fier care o țineam lângă altarul închinat zeilor casei. Am auzit un zgomot la fereastră, am fugit să văd ce se întâmplă și am descoperit că lampa dispăruse. Apoi am reflectat că acela care a furat-o a cedat unui impuls previzibil. Și apoi? Mâine, îmi spun, o să cauți o lampă de lut, căci un om nu poate pierde decât lucrurile pe care le are. 

“Mi-am pierdut veșmântul.” Asta deoarece ai avut unul. “Am o durere de cap.” Ai o durere și în coarne? Atunci de ce ești tulburat? Căci nu pierdem și nu avem dureri de cap decât pentru acele lucruri care le deținem.

    “Dar tiranul va înlănțui.” Ce? Piciorul!

    “Dar el va tăia.” Ce? Capul!

Dar ce nu poate înlănțui sau tăia? Voința. De aceea anticii învățau preceptul “Cunoaște-te pe tine însuți!” Prin urmare, trebuie să ne instruim în lucrurile mărunte și pornind de la acestea să ne îndreptăm către cele mari. 

    “Am o durere de cap.” Nu spune: “Vai, sărmanul de mine!” 

    “Am o durere în ureche.” Nu spune: “Vai, sărmanul de mine!” 

Nu zic că nu ai voie să gemi sau să suspini, dar nu te văita înăuntru. Iar dacă sclavul tău se mișcă încet când îți aduce un pansament, nu striga cu o față chinuită: “Toată lumea mă urăște!” Căci cine nu ar urî un asemenea om? 

    Pe viitor, puneți încrederea în aceste principii și mergi liber și drept; nu încredințându-te în puterea corpului tău precum fac atleții. Căci un om nu ar trebui să fie invincibil în felul acesta, precum un măgar.

    Cine este invincibil? Este cel pe care nu-l tulbură niciun lucru independent de voința sa. Așadar, îl examinez în diverse împrejurări, precum aș observa un atlet. A ieșit învingător în prima rundă; prea bine! Să vedem în a doua rundă. Dar cum se descurcă pe arșiță? Sau la Olympia? La fel și în cazul nostru, îi oferi unui om bani și îi tratează cu indiferență. Ei bine, să presupunem că îi pui o fată tânără în cale, cum reacționează? Dar dacă nu-l vede nimeni? Dacă încerci să-l miști cu puțină reputație? Sau cu abuz, sau laude, sau moarte? Pe toate acestea le înfrânge. Și atunci când este arșiță, și dacă este băut, și atunci când este într-o dispoziție melancolică și dacă este adormit? El încă va birui. Acesta este un atlet invincibil.

XVII. De ce logica este necesară

    De vreme ce rațiunea este facultatea care cercetează și desăvârșește totul, nu trebuie să rămână ea însăși necercetată. Dar ce ar trebui să se ocupe cu această cercetare? Este clar că acest lucru ar trebui făcut ori de către ea însăși, ori de către altceva. Atunci acel altceva fie este o altă rațiune, fie ceva superior rațiunii, lucru imposibil. Dar dacă este altă rațiune, atunci cine o va cerceta pe aceasta? Căci dacă acea rațiune se poate cerceta pe ea însăși, atunci și a noastră poate face același lucru. Însă dacă de fiecare dată ar trebui să chemăm o altă rațiune să o cerceteze pe cea dinaintea ei, acest lucru s-ar întinde la infinit. Prin urmare, rațiunea se analizează pe ea însăși.

    “Da, însă este o nevoie mai stringentă să ne îngrijim de opinii și altele asemenea.”

    Dacă vrei să studiezi aceste lucruri este foarte bine. Însă când îmi vei spune “Nu înțeleg dacă argumentezi fals sau adevărat” și când mă vei întrerupe și-mi vei cere să explic atunci când sunt nevoit să folosesc un limbaj ambiguu, nu o să am răbdare cu tine și o să-ți aduc aminte că “aceste probleme sunt stringente!” Presupun că din acest motiv, stoicii pun logica la început, precum atunci când cântărești cereale întâi cercetezi unitatea de măsură. Dacă nu determinăm întâi ce este o baniță și ce este o balanță, cum putem măsura sau cântări ceva?

    La fel în cazul nostru, dacă nu avem o înțelegere completă și nu ne perfecționăm instrumentul care judecă și înțelege celelalte lucruri, mai suntem noi capabili să cercetăm și să înțelegem orice altceva cu exactitate? Cum ar fi posibil?

    “Da, însă banița este doar un lucru din lemn și nu produce fruct.”

    Dar este un lucru care poate cântări cerealele.

    “Nici logica nu produce fructe.”

    Cu privire la asta vom vedea. Însă chiar și dacă am admite asta, este de ajuns că logica este cea care judecă și examinează alte lucruri, și, cum s-ar spune, le măsoară și le cântărește. Cine spune acestea? Doar Chrysippus și Zenon și Cleanthes? Nu spune același lucru și Antistene? Și cine a scris că începutul educației îl reprezintă cercetarea termenilor? Nu spune Socrate asta? Nu scrie Xenofon despre el că începea cu cercetarea termenilor, căutând să afle ce înseamnă fiecare dintre aceștia?

    “Atunci asta este ceea ce numești măreț sau admirabil, să înțelegi și să interpretezi pe  Chrysippus?”

    Nu spune nimeni asta. Atunci ce este admirabil? Să înțelegi intenția naturii. Poți să o înțelegi de unul singur? Dacă da, ce nevoie mai ai de altceva? Dacă este adevărat că toți oamenii greșesc fără voia lor și tu ai învățat adevărul, rezultă că din acest moment trebuie să faci ce se cuvine.

    “Dar eu nu înțeleg intenția naturii.”

    Cine știe să o explice? Unii spun că Chrysippus. Merg mai departe și mă informez ce spune acest interpret al naturii. Dacă nu înțeleg ce spune, caut un interpret al lui Chrysippus. Acesta spune “Să examinăm această frază tradusă în latină.” Ar trebui ca translatorul să se comporte cu îngâmfare? Nici măcar Chrysippus nu ar avea dreptate să fie îngâmfat dacă doar ar interpreta intenția naturii, fără să o urmeze el însuși; cu atât mai puțin translatorul său. Căci nu avem nevoie de Chrysippus doar așa de dragul lui, ci pentru ca să înțelegem natura. La fel cum nu avem nevoie de prezicator pentru el, ci deoarece considerăm că prin el putem cunoaște viitorul și  putem înțelege semnele trimise de zei. Cum nu avem nevoie de măruntaiele animalelor pentru ele, ci deoarece prin intermediul lor se citesc semnele trimise. La fel cum nu ne uităm cu admirație la cioară sau la corb, ci la Zeu, care ne transmite semne prin intermediul acestora. 

    Mă duc la acest interpret și prezicator și îi spun “Examinează măruntaiele pentru mine și spune-mi ce semne transmit acestea.” El deschide măruntaiele, le examinează și interpretează astfel: “Omule, spune el, de la natură ai o voință liberă de piedici și de constrângeri, asta este scris aici în măruntaie. O să-ți arăt întâi asta în disciplina consimțământului. Poate un om să te împiedice să consimți la ceea ce este adevărat? Niciun om nu poate. Poate un om să te constrângă să accepți ceea ce este fals? Niciun om nu poate. Vezi că în aceasta disciplină ai voința liberă de piedici, liberă de constrângeri, nestingherită. Este altfel în disciplina dorinței sau a impulsului? Ce poate anula un impuls decât un alt impuls? Și ce poate supune dorința sau aversiunea decât o altă dorință sau aversiune?”

    Dar tu spui “Dacă mă amenință cu moartea mă constrânge.” Nu lucrul cu care ești amenințat te constrânge, ci propria ta opinie că este mai bine să faci ce ți s-a poruncit decât să mori. Este propria opinie cea care te-a convins, așadar voința a constrâns voința. 

Dacă Zeul ar fi creat acea parte din sine, care a luat-o de la el și ne-a dăruit-o nouă, astfel încât să fie supusă piedicilor și constrângerilor fie din partea sa ori a altuia, atunci nu ar mai fi Zeu și nu s-ar îngriji de noi așa cum se cuvine. “Asta, spune prezicătorul, am găsit în măruntaiele animalului sacrificat. Acestea sunt semnele Zeului pentru tine: Dacă alegi, ești liber. Dacă alegi, nu vei ocărî pe nimeni, nu vei învinovăți pe nimeni. Totul va fi în același timp în armonie cu mintea ta și cu cea a Zeului.” Aceasta este profețirea pentru care merg la acest prezicător și filosof, nu admirând interpretarea sa, ci admirând lucrurile pe care le interpretează. 

XVI. Despre Providență

    Nu te minuna că alte animale au asigurate toate lucrurile necesare pentru nevoile trupului. Nu numai ce să mănânce și să bea, dar și un pat în care să doarmă. Și nu au nevoie nici de încălțări, așternuturi sau haine, în timp ce noi avem nevoie de toate aceste lucruri. Căci animalele nu au fost făcute pentru ele însele, ci pentru folosul altora. Astfel nu ar fi fost bine dacă ar fi fost create cu poveri suplimentare asupra lor. Reflectează asupra faptului că ar fi fost treaba noastră să ne îngrijim de aceste lucruri nu numai pentru noi, ci și pentru măgari sau oi, cu ce să le îmbrăcăm, să le încălțăm, sau ce ar trebui să mănânce și să bea. Precum soldații sunt gata să apară în fața comandantului încălțați, îmbrăcați și înarmați; căci ar fi un lucru straniu dacă un tribun ar trebui să încalțe și să îmbrace personal fiecare om din cohorta sa; la fel natura a creat animalele gata pregătite pentru treaba lor. Astfel, un copilaș cu un băț poate mâna o turmă.

    Însă noi, în loc să fim recunoscători că nu trebuie să ne îngrijim de animale la fel ca de noi înșine, hulim și ne plângem de condiția noastră. Pe Zeus si toți zeii, oricare lucru din natură este îndeajuns pentru un om să perceapă providența Zeului, dacă acel om este modest și recunoscător. Și nu vorbesc de un lucru mare, ci de unul precum acesta: că laptele se produce din iarbă, brânza din lapte sau lâna din pielea animalelor. Cine a creat sau născocit asemenea lucruri? “Nimeni”, spui tu. Uluitoare ignoranță și nerușinare!

    Să lăsăm deoparte lucrările naturii și să contemplăm actele sale incidentale. Există ceva mai nefolositor decât părul de pe bărbie? N-a folosit natura chiar și acest păr în cel mai potrivit mod cu putință? Nu cu ajutorul acestuia a deosebit ea între bărbat și femeie? Nu este în natura bărbatului să proclame de la distanță: “Sunt bărbat! Astfel să te apropii de mine și astfel să mi te adresezi. Nu căuta altceva, uite semnul!”? Pe de altă parte, în cazul femeilor, natura a amestecat o nota mai delicată în vocea lor și le-a lipsit de păr pe bărbie. Cum? Tu spui că făpturile ar fi trebuit lăsate fără semnele care fac diferența între ele și fiecare dintre noi să fie obligat să proclame: “Sunt bărbat!” Dar nu este acest semn frumos și magnific și nobil? Cu mult mai frumos decât creasta cocoșului, cu mult mai magnific decât coama leului! Din aceasta cauză trebuie să păstrăm semnele pe care Zeul le-a lăsat. Să nu le abandonăm si nici să nu confundăm, atât cât este în puterea noastră, deosebirile dintre sexe.

    Și sunt acestea singurele lucrări ale Providenței în noi? Nu sunt cuvinte suficiente sa le lăudăm și să le arătăm valoarea. Căci dacă am înțelege lucrările Providenței, nu ar trebui să facem altceva, în public sau în privat, decât să cântăm imnuri și să aducem laudă Zeului. Nu ar fi potrivit să cântăm imnuri Zeului, atunci când muncim pământul sau când mâncăm? “Mare este Zeul care ne-a dat instrumente să cultivăm pământul, mare este Zeul care ne-a dat mâini, stomac, puterea de a înghiți, puterea de a crește fără a percepe acest lucru sau de a respira în timpul somnului.” Asta ar trebui să cântăm în fiecare clipă, iar cel mai mare și mai divin imn să-l cântăm pentru facultatea de a înțelege aceste lucruri și de a le folosi într-un mod potrivit.

    Cum mulți dintre voi orbecăiți, nu trebuie să fie un om care să îndeplinească această datorie și, în numele tuturor, să înalțe un imn Zeului? Ce altceva pot face eu, un bătrân șchiop, decât să aduc laudă Zeului? Dacă aș fi fost o privighetoare, aș fi jucat rolul unei privighetori, dacă aș fi fost lebădă, al unei lebede. Dar cum sunt o creatură rațională, trebuie să aduc laudă Zeului. Aceasta este treaba mea și o fac. Nu voi abandona acest post atâta vreme cât îmi este îngăduit să-l păstrez. Și vă îndemn și pe voi să vă alăturați în acest cânt.

XV. Ce promite filosofia

    Un om venise să ceară sfaturi cum să se împace cu fratele său, care era supărat pe el. Epictet i-a spus: Filosofia nu promite să asigure omului lucruri externe. Dacă ar face asta, filosofia s-ar ocupa cu lucruri care nu fac parte din obiectul ei de studiu. Căci, așa cum materia unui tâmplar este lemnul sau a unui sculptor este bronzul, materia cu care se ocupă arta vieții este viața fiecăruia.

    “Dar ce poți să-mi spui despre fratele meu?” 

    Asta ține de cum își guvernează el viața; pentru tine este un lucru extern, precum un teren, precum sănătatea sau reputația. Iar filosofia nu promite nimic cu privire la acestea. Ea spune: “Indiferent de împrejurări voi menține partea conducătoare în armonie cu natura.” Care parte conducătoare? “A lui, a celui care mă practică.”

    “Atunci cum îl fac pe fratele meu să nu mai fie supărat pe mine?” 

    Adu-l la mine și îi voi spune lui. Însă despre mânia lui nu am nimic să-ți spun ție.

    “Atunci învață-mă cum pot rămâne eu în armonie cu natura, chiar dacă fratele meu nu se va împăca cu mine” a spus omul.

    Nimic important nu este produs deodată, răspunde Epictet, nici măcar un ciorchine de struguri sau o smochină. Dacă vii și-mi ceri o smochină îți voi răspunde că necesită timp. Lasă-i timp să înflorească mai întâi, apoi să producă rod, iar abia apoi să se coacă. Dacă fructul unui smochin nu se produce deodată, într-o oră, tu vrei să stăpânești fructele minții așa repede și ușor? Îți spun să nu te aștepți la așa ceva.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén